Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 50. În pustia din Creta

Marele Sava a ajuns la Damasc, apoi în Antiohia cea Mare. În fiecare din aceste două locuri a rămas mai multe zile, după care a mers la un port din apropiere şi, aşa cum îşi dorea, a aflat o corabie gata de plecare spre Constantinopol.

A urcat bucuros în corabie nădăjduind să ajungă cu bine la Cetatea împărătească. Deşi corabia a pornit spre destinaţia ei, un vânt puternic însă a dus-o până în Creta. Se vede că voia Proniei dumnezeieşti era ca Sfântul să treacă mai întâi prin alte locuri, pentru a ajuta şi alte suflete.

Corabia a acostat într-un port al insulei, iar călătorii, cum era şi firesc, aşteptau vântul prielnic pentru a porni din nou. Cuviosul însă a socotit că sosirea lui în Creta se făcuse potrivit voii lui Dumnezeu. Aşa încât a coborât îndată din corabie şi, fără să-l observe cineva, a pornit spre iubita lui pustie. Aici, ca un fără de trup, ca unul ce era mai presus de materie sau mai degrabă ca o pasăre, iar nu ca un om, neavând altceva decât numai trupul, cutreiera prin munţi, prin prăpăstii şi prin toate locurile nestrăbătute de oameni.

Vreme de doi ani a umblat din loc în loc mâncând numai verdeţuri şi apă pentru nevoia firii. Aici a ajuns la o astfel de înălţime duhovnicească, la atâta strălucire şi atât de mult a biruit stăpânirea materiei, încât în aceşti doi ani nici nu a stat jos undeva, nici nu s-a întins să doarmă.

Ce taine înfricoşătoare şi mai presus de minte! A biruit chiar şi nevoile cele mai obişnuite ale firii. Dormea foarte puţin, dacă ar putea numi cineva somn ceea ce făcea. Se rezema la întâmplare de vreun copac sau de vreo piatră şi în felul acesta dormea precum bătrânii care se sprijină în toiege. Cu siguranţă că nu ar fi fost cu putinţă să suporte această silă care covârşea orice putere omenească, dacă nu ar fi primit acel har mai presus de fire care îl făcea părtaş cu Îngerii. Aşa cum am spus, Sava uitase în mare parte de însăşi firea sa, precum Părinţii cei de demult despre care se povesteşte în diferite istorioare, dar mai ales în cea care poartă numele de „Istoria iubitoare de Dumnezeu”[1]. Aici se aminteşte de petrecerea minunată a unor viteji Părinţi sirieni.

„În acei ani, ne povestea viteazul Sava, nu exista vreo istorisire scrisă sau nescrisă a vechilor Părinţi, care să mă îndemne să alerg cu râvnă ca să depăşesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, sau cel puţin să ajung la măsura celor pomeniţi în ea, şi să nu mă arăt mai prejos de izbânzile acelora. În această asceză aspră, adică starea în picioare vreme de doi ani, am trecut prin cea mai mare ispită şi nevoie din toată viaţa mea. Mi s-au umflat picioarele ca nişte butuci şi mă miram cum de mai puteam să merg. Mă slujeam de picioarele mele, dar mi se părea că sunt străine. Însă puterea lui Dumnezeu lucra cu mine nevrednicul în chip mai presus de fire”.

Acestea le-a spus el însuşi spre folosul ucenicului său, atunci când se afla spre sfârşitul vieţii sale. Nenumăraţi erau cei care cunoşteau cele mai multe dintre izbânzile sale, dar martorul cel mai vrednic de credinţă dintre toţi, cel care l-a cunoscut bine, este, după părerea mea, ucenicul său.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 161-163