Acrivia şi iconomia bisericească. Considerente teologice – partea I

Problematica aplicării iconomiei nu s-a pus pentru prima oară în vremurile moderne[1]. Încă din Evanghelie sunt cunoscute cuvintele lui Hristos către învăţătorii Legii şi farisei care insistau asupra ţinerii riguroase a odihnei de sabat: „Sâmbăta a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2:27). De altfel, Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni se pronunţă împotriva îndreptării din simpla împlinire a faptelor Legii (Galateni 2:16 şi următoarele) şi din tăierea împrejur (Galateni 6:12), dar în altă situaţie vedem că Pavel îl taie împrejur pe Timotei, fiul unui elin şi al unei evreice credincioase, „din pricina iudeilor care erau în acele locuri” (Faptele Apostolilor 16:1-3).

Dar şi în epoca marilor Părinţi ai Bisericii s-a discutat problema acriviei, adică a ţinerii fără abatere a poruncilor şi a canoanelor Bisericii, dar şi a abaterii vremelnice de la acrivia canonică din motive de iconomie. Sfântul Grigorie Theologul, într-o epistolă către Sfântul Vasilie cel Mare, atrage atenţia că: „Este aşadar mai bine să se facă o iconomie în ce priveşte adevărul prin mica noastră îngăduinţă în împrejurarea care este ca un nor asupra noastră, decât să fie distrus adevărul printr-o predică deschisă” (Epistola 58 către Vasilie, PG 37,116C). În continuare, Grigorie cere să fie înştiinţat de către Vasilie până în ce punct poate să aplice iconomia, aşa încât să păzească adevărul, dar nici să nu fie acuzat de oponenţii săi[2]. Se pare că existau mulţi în acea epocă care îi blamau pe Grigorie şi pe Vasilie că ar trăda credinţa ortodoxă, pentru că pur şi simplu discutau cu ereticii sau pentru că aveau o atitudine tolerantă faţă de aceştia.

Dar în ciuda discuţiilor Părinţilor pe această temă şi a largii aplicări a iconomiei în viaţa Bisericii nu a fost formulat vreun canon aparte care să lămurească exact modul de aplicare a acestuia. Iconomia este trăită şi aplicată mai ales în funcţie de împrejurare. Şi exprimă iubirea de oameni, îngăduinţa şi libertatea Duhului care există în Biserică. Tocmai de aceea nu a fost stabilit exact şi cu amănunte de vreo hotărâre sinodală modul aplicării acesteia. Este mai larg acceptată poziţia că iconomia priveşte teme practice şi morale ale vieţii creştine. S-a afirmat însă şi părerea că „Biserica nu este împiedicată în aplicarea iconomiei nici în ce priveşte învăţătura dogmatică, probabil nici în ce priveşte dogma aceasta”[3]. Aici însă trebuie menţionat că nu este vorba de dogme decretate şi confirmate de Sinoadele Ecumenice, ci de discuţii dogmatice care aveau loc înainte de formularea lor definitivă ca dogme şi de toleranţa principială a Bisericii faţă de cei de alt cuget.

Deşi nu există o hotărâre cu privire la felul aplicării iconomiei, s-a formulat poziţia că iconomia nu se poate aplica în dauna adevărului de credinţă. Iconomia bisericească nu poate să strice sau să deformeze sensul adevărului de credinţă[4]. Sfântul Nicodim Aghioritul menţionează că „iconomia are măsuri şi limite şi nu este permanentă şi definitivă”[5].

El mai precizează, de asemenea, că pedepsele canonice pe care le prevăd canoanele nu sunt valabile în mod nedefinit, ci au caracter personal. „Canoanele poruncesc unui Sinod de Episcopi să caterisească preoţii sau să îi afurisească sau să anatemizeze pe mirenii care încalcă sfintele canoane”. Dacă nu are loc această hotărâre a Sinodului, „preoţii respectivi şi mirenii nu sunt nici caterisiţi, nici afurisiţi sau anatemizaţi în virtutea faptei săvârşite”[6], chiar dacă au încălcat canoanele. De aceea, Sfântul Nicodim nici nu se consideră pe sine competent să dea pedepse canonice sau să mustre persoane pe baza canoanelor. Învăţătura lui urmăreşte să informeze clerul şi poporul despre adevărul Bisericii. Cuviosul Nicodim Aghioritul nu vine în contradicţie atât cu persoane, cât cu situaţii şi obiceiuri păcătoase şi anticanonice. Iconomia, ca abatere temporară de la acrivia canoanelor, nu trebuie considerată doar ca posibilitate de aplicare mai îngăduitoare a canoanelor, ci şi ca posibilitate de aplicare mai aspră. Fiecare iconom de suflete are permisiunea să mărească sau să micşoreze pedepsele canonice în funcţie de dispoziţiile sufleteşti şi de starea celor spovediţi, rânduind iconomia cu discernământ, spre folosul duhovnicesc al creştinilor[7].

***

Partea a doua (Aplicarea Sfintelor canoane se face în duh pastoral), aici: http://www.pemptousia.ro/?p=31664

Partea a treia (Părintele duhovnicesc şi “pedepsele” canonice), aici: http://www.pemptousia.ro/?p=31703

Partea a patra (Discernământul ), aici: http://www.pemptousia.ro/?p=31723