Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 65. Luptători împotriva isihasmului

Această tulburare şi confuzie lumească erau atât de înfricoşătoare, încât nu cred să fi fost vreodată altele mai rele. Din pricina nenorocirilor nemaiîntâlnite care s-au petrecut, ele nu pot fi comparate cu nimic din ceea ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei. Fie ca acestea să nu poată fi comparate nici în viitor, Hristoase Împărate, cu nici un eveniment din viaţa urmaşilor noştri! Să fie primele şi ultimele.

Acum însă, ca şi cum nu ar fost de ajuns toate acestea, s-au mai adăugat şi altele mai rele, din pricina păcatului care se întinsese peste tot. S-au dezbinat toţi în chip înfricoşător din pricina invidiei şi a certurilor provocate de interese politice şi bisericeşti. Potrivit proverbului, toate au devenit kikeon[1]. Cine să-i povăţuiască şi să-i îndrume pe ceilalţi, când Biserica, a cărei datorie este să rânduiască bine lucrurile, ajunsese într-o atât de mare tulburare, pricinuită de invidie şi de ceartă?

Cu toţii ştiţi de acel italian, potrivnicul Ortodoxiei[2]. Mai întâi s-a îmbrăcat cu vicleşug în pielea oii şi se făţărnicea că aparţine, chipurile, staulului nostru, turmei lui Hristos. Dar în cele din urmă s-a arătat lup care a urlat în zadar. În această vreme situaţia Bisericii din Constantinopol se îmbunătăţise. Dezbinarea încetase cu desăvârşire şi peste tot stăpâneau buna-înţelegere şi pacea, care susţineau Biserica şi imperiul cum nu se putea mai bine. Iar hotărârea privitoare la el s-a pronunţat în chipul cel mai înţelept şi fără greşeală totodată. Şi astfel, atât el, cât şi inovaţiile şi hulele lui împotriva Dumnezeirii, au fost înlăturate din sfânta noastră Biserică ca o boală molipsitoare.

Atunci acesta îndată a lepădat de la sine viclenia de vulpe, de vreme ce nu-i mai folosea la nimic. Căci a părăsit învăţătura Părinţilor şi s-a unit cu latinii, primind întâietate între preoţii şi învăţătorii lor.

Dar răutatea şi învăţătura lui cea plină de înşelare le-a moştenit ucenicul lui[3]. Vai, până unde ajunge răutatea! Acesta a aprins acea flacără nesuferită împotriva Bisericii. Această flacără încă mai fumegă ici şi acolo, umplând ochii unora de fum şi pricinuindu-le ameţeală. Acestui nou trădător al Bisericii i s-a alăturat susţinătorul şi apărătorul lui[4]. Iar la aceasta îl îndemna invidia şi răutatea pe care le avea împotriva unora. De altfel, era foarte iscusit la aşa ceva. Potrivit fiecărei împrejurări, se schimba mereu şi lua diferite înfăţişări, precum cameleonul. Nelegiuitul acesta a şters hrisovul sfânt al Bisericii[5], pe care şi el îl semnase mai înainte de toţi, atunci când era în toate minţile, săvârşind această faptă îndrăzneaţă de parcă ar fi căzut în melancolie şi beţie. Oarecum reţinut, a anatemizat toată învăţătura Ortodoxiei. Iar urmarea a fost că, mai înainte de toţi ceilalţi, s-a anatemizat pe sine însuşi, el cel care pe toate acestea, înaintea tuturor, le întocmise cu mintea sa şi le scrisese cu mâna sa.

În acelaşi timp a alcătuit pentru cei potrivnici o dogmă lipsită de evlavie. Vai! A ajuns până acolo încât a îndrăznit să spună nişte neghiobii şi nişte nebunii grozave, adică cum că el ar fi stăpânul şi judecătorul dogmelor bisericeşti. Susţinea că fusese ales şi hirotonit tocmai pentru acest lucru. Credea că prin nemăsurata sa stăpânire, putea uneori să aprobe, iar alteori să anuleze dogma pe care o voia el. Făcea aceasta ca şi cum s-ar juca cu nişte pietricele, defăimând slava cea preaînaltă a lui Dumnezeu. Părerea sa referitoare la dogme nu semăna nici măcar cu spusele cinicului Diogene, care susţinea că toate drumurile sunt la fel şi nu diferă întru nimic, fie că vrea cineva să meargă de aici acolo, fie invers, de acolo aici[6]. Dacă într-adevăr ar fi crezut aşa ceva, nu ne-ar fi şters pentru totdeauna din diptice, aşa cum a socotit el că este bine.

Toate acestea le învăţa pe ascuns şi cu viclenie de la trădătorul dreptei cinstiri de Dumnezeu, care de mulţi ani se făţărnicea înaintea monahilor că este isihast şi prieten al lor, dar care tăinuia întru sine multă viclenie şi invidie[7]. Vai, mintea celui care se lăuda că le povăţuieşte pe toate era îndreptată oriunde voia acela! Dar în cele din urmă, cei răi în chip rău au fost răsturnaţi şi zdrobiţi de sinodul străjerilor Ortodoxiei, care, ca şi cum ar fi fost o puternică maşină de război, i-a zdrobit pentru totdeauna cu cuvântul dreptei Credinţe. Au fost alungaţi pe bună dreptate din pricina răutăţii lor.

Pentru înţeleptul Sava însă era absolut necesar să primească o descoperire, o hotărâre de sus, ca de obicei. Era trebuinţă ca Pronia lui Dumnezeu, Care Se îngrijeşte, aşa cum se este rânduit de obicei, de cei foarte simpli şi care nu pot pătrunde în profunzimea cuvântului, să întărească hotărârea sinodului. Era nevoie iarăşi de un Petru[8], de un Alexandru[9] şi de Duhul care lucra în chip minunat în ei, pentru a-l zdrobi pe cel numit cu numele războiului[10]. Marele Sava s-a făcut pentru noi un desăvârşit şi foarte puternic susţinător al învăţăturii celei drepte prin descoperirile cereşti pe care le-a avut. Iar cum s-a petrecut aceasta, cuvântul nostru vă va face cunoscut îndată. Merită să luaţi aminte şi să ascultaţi cu acelaşi interes ceea ce vă voi povesti cu privire la aceste fapte minunate.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 222-226.