Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 68. Chemare la tronul patriarhal

Cetatea împărătească, adică Constantinopolul, îl avea acum pe înţeleptul împărat, care cârmuia cu bună înţelegere şi cu multă dragoste împreună cu fiul de împărat[1]. Împlinea tot ce se cuvenea până în cele mai mici amănunte, fără să treacă cu vederea nimic, potrivit cu nemincinoasa prezicere a acelor purtători de Dumnezeu rostită împărătesei. Nu a rămas nici un cuvânt care să nu fi fost pus în lucrare. Cred că nu este nevoie acum să vorbesc despre acestea în amănunt.

În această perioadă Constantinopolul s-a învrednicit de marea cinste de a-l adăposti din nou pe minunatul Sava, care a avut bucuria de a vedea iarăşi mult dorita şi mult prigonita pace, mult aşteptata împăcare şi bunaînţelegere domnind în plinătatea celor numiţi cu numele lui Hristos. Pentru aceasta s-a rugat de multe ori şi a vărsat râuri de lacrimi de ispăşire către Stăpânul de obşte. Acum însă prăznuia sărbătoreşte, înălţând cântare de mulţumire din tot sufletul său şi jertfind totul pentru Hristos.

După ce le-a săvârşit pe toate cu prisosinţă, a spus ucenicului său:

– Să mergem acum, fiule! Am dat tot ceea ce

datoram, potrivit poruncii. Mai întâi am pătimit destul împreună cu cei ce sufereau, iar acum ne-am bucurat cum se cuvine cu cei ce se bucură pentru revenirea păcii şi a bunei înţelegeri obşteşti. „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng”[2], spune slăvitul dascăl Pavel. „Aceleaşi unul către altul cugetând[3], nimic făcând cu prigonire, ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bun, spre zidire”[4]. Să ne întoarcem iarăşi la ale noastre şi să petrecem cu cuvenita asceză şi cu acrivie.

Un oarecare înţelept spune: „Dacă ai găsit miere, mănâncă atât cât îţi trebuie, ca nu cumva să te saturi şi să o verşi”[5]. De altfel, se apropie şi sfârşitul vieţii noastre şi de aceea avem neapărată trebuinţă de trezvie, după cum ne îndeamnă Stăpânul. Şi să luăm aminte la cugetare, ca nu cumva în cele din urmă să fim aflaţi nepregătiţi.

Unele ca acestea spunea marele Sava. Şi nu numai că spunea, dar şi săvârşea tot ceea ce simţea că îl priveşte pe el. Deja fusese înştiinţat de sfârşitul care i se apropia.

În acea vreme era trebuinţă de un păstor pentru turma cea cuvântătoare a lui Hristos. Maica Bisericilor îşi căuta un povăţuitor vrednic. Împăratul le-a poruncit atunci arhiereilor Bisericii lui Dumnezeu să-şi aleagă întâi-stătătorul potrivit rânduielilor dumnezeieşti. S-au adunat arhierei şi au discutat despre mulţi bărbaţi buni şi vrednici, potriviţi să primească această vrednicie, însă a fost cu neputinţă să se hotărască asupra unuia, părerile fiind împărţite multă vreme. Unii îl voiau pe unul, alţii pe altul, şi s-a iscat o luptă ca pentru ceva de mare preţ, aşa cum se obişnuieşte în astfel de situaţii. Sau mai degrabă, neînţelegerea şi îndoiala erau nemaiîntâlnite până atunci, căci multe cauze au condus la această situaţie.

În cele din urmă, după multe lupte şi schimbări de păreri ale celor ce alegeau, înţeleptul împărat a pomenit şi de dumnezeiescul Sava, spunând că şi el este vrednic să ajungă patriarh[6]. De îndată ce împăratul a spus aceasta, cu toţii au fost de acord, nu numai arhiereii, ci toată Biserica de obşte, senatul şi aproape toată cetatea. Toţi îl lăudau cu mult entuziasm pe împărat pentru propunerea sa şi spuneau că numirea lui Sava este cu adevărat după voia lui Dumnezeu. Aşadar, marele Sava a fost ales de către toţi.

Mai întâi l-au trimis la marele bărbat pe cel dintâi născut al împăratului, pe înţeleptul înţeleptului[7]. Împăratul însuşi l-a rânduit să meargă la Sava împreună cu un oarecare reprezentant al Bisericii. Acesta, fiind deosebit de înzestrat din fire, având multă experienţă şi fiind cunoscător al Sfintelor Scripturi, instruit în retorică şi în orice lucru bun, aşa cum era şi cel care l-a născut, a fost pregătit şi înarmat pentru această sarcină cu scrisori şi mandate, făcându-se asemenea fierului care devine mai tare şi mai tăios prin călire[8].

Şi ce nu a spus şi nu a făcut fiul împăratului, când cu argumente evanghelice şi apostolice, când cu autoritatea sa împărătească şi referiri la dragostea sa părintească, pentru a obţine consimţământul Sfântului, ca pe o datorie ce se cuvenea să o împlinească! Dar Sava, chiar din prima clipă a refuzat propunerea. Auzind refuzul Sfântului, trimisul a spus:

– Orice am face, acela nu va primi o astfel de povară, deoarece de multă vreme s-a gândit mult la aceasta şi este cu neputinţă să-şi schimbe părerea.

Atunci Sfântul a spus:

– Să nu pierdem timpul, mâhnindu-ne în zadar şi voi şi eu.

Apoi fiul împăratului s-a întors şi, mărturisind tatălui său înfrângerea, i-a spus că Sfântul nu primeşte sub nici un chip. După aceea a adăugat că pentru a-l convinge pe Sfânt este trebuinţă de o putere mai mare, de vreme ce lupta se face cu un adversar mai puternic.

Atunci iubitorul de Hristos împărat a luat împreună cu el ceata arhiereilor şi senatul şi a mers el însuşi la Sfântul. De îndată ce a ajuns la el, împăratul a început să-i spună multe cuvinte dumnezeieşti. Cum altfel puteau să fie acele vorbe decât numai nişte cuvinte vrednice de cugetarea împăratului şi de auzul Cuviosului? Ce bine ar fi fost să existe cineva care să scrie şi să istorisească acel dialog, ca să-l dăruiască ca dreptar şi canon pentru toţi cei care sunt propuşi şi urcă la această mare vrednicie de a povăţui poporul!

Apoi l-a rugat cu stăruinţă să primească vrednicia de dragul său şi al întregii plinătăţi a Bisericii lui Hristos. I-a făgăduit să facă ascultare desăvârşită de el ca de Dumnezeu, supunându-se faţă de voia şi de poruncile sale. Sava s-a minunat de înţelepciunea împăratului şi de acele cuvinte fără seamăn, pe care nimeni nu s-ar fi aşteptat să le audă de la el, dar cu toate acestea a rămas neînduplecat. După aceea s-a ridicat îndată în picioare, l-a luat de mână pe împărat şi, trăgându-l de o parte, i-a spus:

– Îmi este cu neputinţă, preaslăvite împărate, să mă supun acestei hotărâri, de vreme ce Dumnezeu nu vrea aceasta. Mai înainte cu trei zile Însuşi bunul Dumnezeu mi-a descoperit voia Sa. Şi îndată a început să-i povestească descoperirea pe care o avusese. Dar împăratul a socotit că pentru o altă pricină i-a spus Cuviosul aceasta, şi anume pentru a-i respinge propunerea. De aceea i-a răspuns:

– Şi mie mi-a descoperit Dumnezeu voia Sa, Părinte. Nu vrea să devină altcineva patriarh în aceste vremuri, fără numai Sfinţia Ta. Tocmai aceasta este voia lui Dumnezeu.

Apoi iarăşi l-a rugat de nenumărate ori, folosind multe argumente şi chiar silirea, dar fiindcă a fost cu neputinţă să-l înduplece, s-a ridicat foarte mâhnit de la locul său.

După împărat, au început să-l îndemne şi ceilalţi care erau de faţă, atât arhiereii, cât şi senatorii şi ceilalţi oameni bogaţi în virtuţi şi vrednicii. Ce cale şi ce mod de convingere nu au folosit? Uneori cu argumente scripturistice, alteori cu cuvinte şi cu fapte ale bărbaţilor înţelepţi şi renumiţi, când cu îndemnuri, când cu ameninţări, şi toate acestea numai şi numai ca să convingă un om. Însă marele Sava rămânea la fel de neînduplecat faţă de toţi. Destrăma cu multă uşurinţă propunerile lor, fără silogisme şi argumente, ci folosind pentru fiecare numai cuvinte scurte care îi dezarmau, căci era luminat de înţelepciunea Duhului, Care sălăşluia în sufletul său cel curat. Mireasma sa duhovnicească se răspândea din belşug la cei din jur, robindu-i cu totul pe îndrăgitorii ei. O flacără ce nu se mai putea stinge se aprinsese în inimile lor pentru Sfânt şi nimeni nu mai voia să plece de acolo, cu toate că el le spusese şi făcuse tot ce putuse ca să-i îndepărteze.

Dar împăratul, robit cu totul de dragostea aceluia, nu voia sub nici un chip să plece de acolo.

– Dorinţa noastră nu suferă amânare, a spus împăratul. Vom rămâne şi vom înnopta aici. Nu va pleca nimeni, ci mai degrabă vom chema şi vom aduna aici şi pe împărat şi împărătese şi toată cetatea, numai să izbutim ceea ce ne-am propus.

Toată ziua au petrecut-o în aceste dispute. În cele din urmă împăratul a fost convins de cel ce locuia împreună cu Sava să cedeze în stăruinţa sa şi să-i dea vreme Sfântului să răsufle puţin, ca să se gândească mai bine. Atunci împăratul şi-a luat toţi însoţitorii şi a plecat ca să-i dea Sfântului vreme de gândire. Nu se putea linişti deloc.

A doua zi, iată că împăratul vine din nou cu aceiaşi însoţitori sau poate cu şi mai mulţi. Cinci zile la rând s-a străduit împăratul să-l convingă pe Sfânt, folosind alte cuvinte şi alte argumente pentru a-l face să primească propunerea.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 235-241