Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 69. Refugiul şi plecarea

Timpul trecea în zadar. Amândoi erau la fel de neînduplecaţi, unul în a convinge, iar celălalt în a respinge. Atunci s-a petrecut ceva vrednic de sporirea amândurora. Mă minunez de covârşitoarea virtute a celor doi. Pe de o parte mă minunez de Sava, care, deşi i se dădea o astfel de cinste şi suferea o astfel de silă vrednică de mirare, din dragostea sa pentru linişte, se lepăda de orice cinste ca să nu piardă contemplarea lui Dumnezeu şi dulceaţa dumnezeiască cea mai presus de fire. Pe de altă parte mă minunez şi de împărat, care, îngrijindu-se de binele obştesc, încerca să ridice la vrednicia cea mai înaltă şi mai apropiată de Dumnezeu pe cel care, în vremea noastră şi din neamul nostru, i-a întrecut pe toţi în orice fel de virtute şi s-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu. Să nu mă acuze nimeni. Atât de mare era grija lui pentru Biserică, încât nu se poate descrie şi nici nu o va putea povesti cineva, după părerea mea.

Fiecare dintre ei prefera un lucru potrivnic celuilalt, datorită aceleiaşi măsuri de dragoste pe care o aveau pentru Dumnezeu. Curaţi şi virtuoşi în acelaşi timp, minunaţi şi străluciţi, semănau cu acei purtători de Dumnezeu care se priceau între ei pentru folos duhovnicesc. Unul dintre ei spunea: „Pentru Dumnezeu, stai, Părinte!”, iar celălalt cu paşi repezi se depărta şi cu o puternică dragoste pentru linişte striga: „Şi eu tot pentru Dumnezeu plec, Părinte!”[1].

Dar să ne întoarcem la ale noastre.

După toate acestea bunul împărat a înţeles în cele din urmă că toată strădania depusă pentru convingerea Sfântului nu i-a folosit la nimic. De aceea, pierzând orice nădejde de a birui prin această metodă, a fost nevoit să forţeze situaţia. A unit înşelăciunea cu sfinţenia şi a făcut-o cunoscută liturghisitorilor şi slujitorilor Duhului. I-a trimis înainte şi le-a poruncit să intre în Biserica lui Dumnezeu, care se afla înăuntrul mănăstirii unde era Sava[2], şi să pregătească în ascuns cele pentru săvârşirea Sfintei Mistagogii[3] şi a hirotoniei. Apoi împăratul şi-a luat suita şi a mers la Sava, chipurile, să-l roage pentru aceleaşi lucruri, aşa cum făcuse în cele trei zile precedente.

De îndată ce viteazul a ieşit din chilia sa ca să-l întâmpine după obicei, înţeleptul împărat a pus îndată în lucrare lăudata sa înşelătorie. L-a luat de mână pe Sfânt zicându-i:

– Să mergem în dumnezeiasca Biserică, să stăm puţin acolo aproape şi să vorbim până ce va începe Dumnezeiasca Liturghie.

Şi pe când rostea aceste cuvinte, a început să se îndrepte către Biserică, iar Sfântul îl urma.

Cele necesare pentru acea Sfântă Taină erau gata pregătite. Vânatul căzuse în capcană şi toţi erau siguri că nu le va scăpa. Atunci a început şi Jertfa cea de taină, iar împăratul stătea cu Sfântul undeva la uşa de la intrarea în Biserică. Peste puţină vreme s-au apropiat de ei câţiva din cei sfinţiţi şi l-au apucat pe Cuvios de mâini, voind să-l ducă cu sila la Sfânta Masă şi să-l oblige să primească ungerea în preot.

Nu este neobişnuită, nici în afara rânduielilor Bisericii o astfel de meşteşugire folosită de nevoie în astfel de situaţii, pentru a se înfăptui ceva foarte însemnat. Iar aceasta se petrece numai cu marii bărbaţi, aleşi de Însuşi Dumnezeu. Cel ce voieşte poate afla mai multe pilde de acest fel. O pildă foarte folositoare este cea a stâlpului virtuţii, Daniil Stâlpnicul. Pe acesta Patriarhul Constantinopolului, Ghenadie, a vrut să-l ridice la treapta preoţiei. Şi de jos, de sub stâlp, patriarhul, stând în picioare, l-a hirotonit pe Cuviosul care era sus,punând peste el glasul său în loc de mână şi ungându-l prin chemarea Duhului[4].

Este cunoscută de asemenea şi fapta acelui minunat Faidimos, care, pe vestitul Grigorie, bărbat apostolic, care nu era de faţă, ci se afla la mare depărtare, l-a uns prin Duhul ca şi cum ar fi fost prezent. L-a chemat pe Dumnezeu în rugăciune şi I-a spus că, de vreme ce este pretutindeni de faţă, Se află în acelaşi timp cu amândoi şi îi vede deodată şi pe săvârşitor şi pe cel ce avea să fie hirotonit[5]. Aceasta însă este o taină mai presus de cuvânt, ce se potriveşte numai acelor suflete apostoleşti care au hotărât şi au lucrat cele ale lui Dumnezeu numai cu Dumnezeu.

Acei slujitori ai Altarului l-au răpit, aşadar, pe bărbat, aşa cum am spus, şi se grăbeau să-l bage cu sila în altar. În acea clipă Sava a luat mâna împăratului, ca şi cum ar fi vrut să se sprijine de ea, şi i-a spus:

– Prietenii la nevoie se cunosc. Acum este vremea să-mi dai ajutor. Acum trebuie neapărat să-mi arăţi adevărata ta prietenie. Aceştia mă trag şi se silesc să-mi strice temeliile cele tari ale sufletului meu, nepătimirea şi liniştea. Se grăbesc să mă arunce într-un înfricoşător noian, într-o groapă adâncă, în nesiguranţa vieţii zgomotoase şi a neorânduielii. Nu le îngădui să săvârşească un astfel de lucru! Te rog, nu le îngădui de dragul prieteniei noastre! Niciodată nu va fi prieten acela care îl îmbrânceşte cu putere pe prietenul său în astfel de lucruri. Este un lucru bun să veghezi asupra Bisericii lui Dumnezeu, aşa cum spuneţi şi voi. Dar să facă aceasta cei care pot, cei care au râvna Stăpânului Hristos, întâiul Păstor şi Arhiereu, Care de dragul Bisericii nu Şi-a cruţat nici chiar sufletul Său[6]. La arătare este un lucru bun şi lesne de împlinit, în realitate însă este o nevoinţă lăuntrică anevoioasă. „Toată slava fiicei împăratului este înlăuntru”[7], spune Psalmul. Mă tem, aşadar, de nesiguranţa sfârşitului. Mă tem ca nu cumva să mă ajungă primejdii neaşteptate care să mă facă să mă căiesc şi în cele din urmă să mă arunce într-un iad şi mai greu în veacul viitor. Cum voi suferi înfricoşătoarele lui chinuri pe care le voi pătimi acolo veşnic?

Nu uita că eu de dragul tău mi-am curăţat sufletul meu înaintea lui Dumnezeu, părăsindu-le pe toate cele pământeşti. Nu trebuie, oare, ca şi tu să faci la fel pentru mine şi să nu mă împiedici câtuşi de puţin de la împlinirea scopului meu?

Toţi cei prezenţi au rămas uimiţi auzind cuvintele Sfântului şi s-au umplut de o nespusă admiraţie faţă de el. Împăratul, biruit fiind cu totul de puterea prieteniei şi de cuvintele marelui bărbat, a mărturisit celor de faţă:

– Mi-a robit inima cu totul.

Sfântul, văzându-i pe slujitori că şovăie, i-a lăsat îndată pe toţi împreună cu împăratul şi a luat-o la fugă.

Dar împăratul, temându-se ca nu cumva să-l piardă pe Sava pentru totdeauna, a trimis nişte slujitori în urma lui pentru a-l aduce înapoi. Voia să se asigure că Sfântul nu şi-a pierdut încrederea în el şi să-i făgăduiască că-l va lăsa liber pe viitor.

Atunci senatorii l-au oprit şi cu mult respect şi evlavie l-au adus înaintea împăratului. Nu au mai intervenit ca mai înainte, nu au mai încercat să-l lege pe cel ce nu putea fi prins, ci au rămas uimiţi de măreţia cugetului şi a statorniciei sale. Li se poruncise să aibă grijă de el mai mult decât de orice om.

– Dintre toţi oamenii de astăzi numai minunatul Sava este fără seamăn în înţelepciunea duhovnicească. Numai el este neîntrecut în dragostea faţă de Dumnezeu şi în stăruinţă. Nimic nu poate birui bărbăţia sa sufletească. Mai degrabă va putea cineva să ţină focul pe palme sau să lege aerul sau să adune razele de soare decât să-l ajungă în virtute pe Cuviosul.

Aceste cuvinte arătau limpede că sunt robiţi de dragostea lui. Îl respectau şi nutreau evlavie faţă de el mai mult decât faţă de patriarh.

În cele din urmă împăratul a lepădat desăvârşit nădejdea de a-l vedea pe Sava patriarh. Fusese biruit de marele bărbat. Vrând-nevrând, a trebuit să cedeze Cuviosului această nouă biruinţă, însă încrederea şi dragostea sa faţă de el s-au mărit şi mai mult. Cu sufletul şi cu cugetul atârna întru totul de Cuviosul. Nu-l lăsa inima să se despartă de el. Îl cerceta adeseori şi se bucura când vedea petrecerea îngerească a acestuia. Cu multă dulceaţă asculta cuvintele care izvorau din acea comoară.

– Roagă-te, Părinte, din tot sufletul tău!, îi spunea. Roagă-te, ca să reuşim şi noi, atât cât ne este cu putinţă, să îndreptăm neorânduiala de mai înainte, să predăm, cu voia lui Dumnezeu, stăpânirea ca pe un oarecare început şi cale dreaptă[8], şi apoi să le lăsăm pe toate şi să împlinim cu toţii vechile noastre făgăduinţe faţă de tine, ca să ne arătăm mărturisirea prin înseşi faptele noastre. Întru nimic socotesc toate cele ce se află sub stăpânirea mea şi a căror grijă o port. Singura mea dorinţă este să devin locuitor împreună cu tine, părtaş la viaţa ta, fiu şi ucenic al tău, căci te-ai îmbrăcat cu totul în Hristos şi trăieşti numai pentru El chiar şi mai înainte de moarte[9].

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 241-247.