Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 74. Adormirea

Acum deja calea şi-a săvârşit-o, lupta cea bună s-a luptat ca nimeni altul şi ţintea la Cer, la cununa dreptăţii[1]. Înainte de aceasta însă a mai făcut încă o minune, cu nimic mai prejos decât cele de dinainte. Cu zece zile mai înainte de a pleca la Dumnezeu, a cerut ajutorul ucenicului său, zicându-i:

– Să mergem, iubite, în sfintele biserici de aici şi să ne rugăm. De multă vreme am făgăduit această rugăciune. Şi pentru ca să nu vină sfârşitul vieţii şi să ne împiedice de la scopul nostru, vino să ne împlinim făgăduinţa din vreme.

Atunci ucenicul l-a urmat potrivit poruncii. Două zile întregi a peregrinat Sfântul. S-a rugat, I-a mulţumit lui Dumnezeu, şi-a luat rămas bun de la cei cunoscuţi şi a săvârşit cu multă jertfire de sine, cu bucurie şi cu săltări ale inimii o rugăciune fierbinte pentru noi, pentru ocrotirea şi mântuirea tuturor.

După ce s-a întors la ale sale, următoarele două zile le-a petrecut liniştindu-se cu desăvârşire. A treia zi l-a chemat pe ucenicul său şi, aşezându-l lângă el, i-a vorbit deschis despre plecarea sa. Apoi i-a cerut să sufere despărţirea cu multă răbdare şi să nu cadă în nemăsurată mâhnire, fiindcă pentru un prieten despărţirea este foarte dureroasă şi anevoie de suferit. L-a încredinţat că după sfârşitul său va fi în continuare prietenul şi fierbintele mijlocitor către Dumnezeu pentru toţi cei care-l iubesc şi-şi aduc aminte de el.

Cele ce urmează ar trebui să le spună alţii, nu eu, pentru că nu sufăr să-mi aduc aminte de această pagubă şi nenorocire de obşte, de vreme ce l-am cunoscut bine şi l-am iubit.

Era întins şi abia mai răsufla. Îi aştepta bucuros pe prietenii săi, Îngerii. Se grăbea să intre în viaţa cea fericită. Lângă el stătea iubitul său ucenic care, după ce au plecat toţi, l-a rugat să-i spună câteva cuvinte de rămas bun. Atunci fericitul a deschis puţin buzele şi i-a şoptit ceva despre smerita cugetare. Iar aceasta a fost încă o dovadă a desăvârşirii sale, care s-a arătat prin cuvânt. În cele din urmă şi-a încredinţat cu multă bucurie şi seninătate cinstita şi neîntinata sa comoară – aşa cum obişnuia să spună în toată viaţa sa –, adică sufletul său, în mâinile iubitului său Stăpân, prin strălucitorii Îngeri ce se aflau de faţă. Nu a apucat să ajungă la vârsta bătrâneţilor, lucru pe care ni l-a spus de mai înainte.

Acum tu, fericite Sava, dănţuieşti în Ceruri cu Îngerii şi te împărtăşeşti nemijlocit, nu în chip umbrit, de lumina fericitei Dumnezeiri, ale Cărei străluciri le-ai primit şi în această viaţă. Iar eu, Filothei, am ajuns istovit cu desăvârşire, aproape mort, pentru că am pierdut marea mea ocrotire, nădejdea mea. De la adormirea şi plecarea mult dorită de tine către Dumnezeu, eu duc o viaţă tristă şi împovărătoare, care nu ştiu cum se va sfârşi. Cu toate acestea, Sfinţia Ta mă sfătuieşti şi acum prin arătările din timpul nopţii şi de fiecare dată mă povăţuieşti spre mai bine cu multă dragoste părintească.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, p. 256-258