Ortodoxia și ecumenismul: drumuri paralele sau opuse? – partea a III-a

Pericolul de conformismului este destul de mare și pândește îndeosebi religia, dar și însăși existența popoarelor. Istoricul Tucidide afirmă că atunci când un popor își uită sau își neagă istoria, mai devreme sau mai târziu acel popor va dispărea de pe hartă. Această afirmație poate fi confirmată cu ușurință dacă facem o retrospectivă a istoriei lumii.

De asemenea, se vorbește mult și despre Ecumenism și pericolele pe care acesta le ascunde. Ecumenismul este considerat de mulți drept globalizarea religiei. Cu alte cuvinte, ecumeniștii cred că toate religiile, adică «Bisericile» și celelalte denominațiuni creștine, conțin un fragment de adevăr și, de aceea, caută punți de comunicare și puncte comune în cadrul învățăturilor lor. Susținătorii înfocați ai mișcării ecumenice afirmă că, «creștinismul, în toate fazele sale istorice [1], este dator să contribuie pozitiv la dezvoltarea civilizației, mai ales într-o societate democratică și pluralistă, așa cum este cea în care trăim. Ca să reușească acest lucru, însă, trebuie să conteste, în spirit critic, diversele forme de autarhie, gnosticism și fetișism – care dau naștere la ideologii și la dorința de a domina (chiar și în interiorul Bisericii) – precum și cultura permisivității spectacolului și hedonismului (instrumentalizarea vieții, respingerea rolului de părinte, negarea legii morale și a iubirii)» [2].

La antipozii opiniei de mai sus, se situează poziția contestatarilor Ecumenismului, conform căreia numai Ortodoxia deține adevărul dumnezeiesc. Merită să cităm aici opinia veșnicului întru pomenire arhimandrit Spiridon Bilális: «Ecumenismul, cea mai mare erezie a secolului XX, proclamând sincretismul dogmatic și religios și tinde către un soi de pan-religie prin contopirea tuturor religiilor și a confesiunilor creștine, reprezintă un pericol de moarte pentru Ortodoxie» [3].

În consecință, se pune întrebarea: e corect ca reprezentanții Bisericii Ortodoxe să participe la diversele întruniri ecumenice (sinedrii, conferințe) sau trebuie să evite orice tip de convorbire cu ereticii, schismaticii sau cei de alte religii? Desigur, Ortodoxia deține adevărul, pe care trebuie să-l prezinte oridecâteori împrejurările o cer. De altfel, scopul Bisericii este de a face cunoscut adevărul întregii lumi («mergând, învățați toate neamurile» Matei 28, 19), de a încerca să arate greșelile în care au căzut diversele confesiuni creștine și de a respinge argumentele celorlalte religii referitoare la cine este adevăratul Dumnezeu. Toate acestea trebuie făcute într-o atmosferă de iubire, nu de intoleranță religioasă, păstrând intactă, în același timp, esența Ortodoxiei.

Implicarea și participarea ortodocșilor la Consiliul Mondial al Bisericilor trebuie să fie făcută cu mare atenție, mai ales în ce privește dogmele și temele de Eclesiologie și Teologie. În schimb, Ortodoxia ar avea multe de spus în ceea ce privește subiectele de natură practică, așa cum este conlucrarea diverselor comunități creștine în vederea soluționării problemelor sociale, morale sau de altă natură, probleme care sunt comune la nivel global (educația, relațiile internaționale, economia, industrializarea, etc.) [4].

În consecință, nici globalizarea și nici ecumenismul nu reprezintă o amenințare în sine pentru Ortodoxie. Modul de abordare și atitudinea ortodocșilor față de aceste tendințe mondiale pot pune însă în pericol Biserica sau pot, foarte bine, să deschidă ușa pentru ceilalți, fără însă să provoace fisuri în cadrul edificiului bisericesc. De altfel, de vreme ce capul Bisericii este Însuși Hristos, nimic nu o poate amenința («porțile iadului nu o vor birui» Matei 16, 18).

Epilog

Ortodoxia, ca una care deține adevărul unic despre Dumnezeu, nu are motive să se teamă de deschiderea către ceilalți, numai să nu cadă în capcana aplanării (nivelării) teologiei sale, a dogmelor sale. Suntem datori să respectăm particularitățile religiei celorlalți, fără să cultivăm ura și intoleranța religioasă. De altfel, Sfinții Părinți purtau discuții deschise cu diverși eretici din vremea lor, întrucât le păsa de ei, fără însă să facă vreo concesie în cadrul teologiei. Un exemplu elocvent în ce privește atitudinea Bisericii față de globalizare este faptul că aceasta oferă hrană, îmbrăcăminte, ajutor financiar celor care au nevoie, fără să țină cont de religie, naționalitate, culoarea pielii. Dragostea pentru aproape face parte din lucrarea Bisericii. Desigur, Biserica trebuie să fie cu luare aminte ca nu cumva să păteze conținutul învățăturii sale dogmatice sau să piardă moștenirea Tradiției. Constatăm, de-a lungul istoriei, că toate încercările de denaturare a conținutului Ortodoxiei au fost sortite eșecului, căci Hristos o păzește și o va păzi neîntinată până la sfârșitul veacurilor.

Partea întâi, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=31820

Partea doua, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=31889

Note:

[1] Fazele (variantele) istorice se referă, evident, la Romano-catolicism, Protestantism, Biserica coptă, etc. Acestea nu reprezintă numai faze istorice ale Creștinismului, ci și diferențieri dogmatice, care au atras automat neparticiparea la Potirul comun al Sfintei Euharistii și la viața liturgică comună, îndepărtarea de Tradiția bisericească, patristică și apostolică comună. Așadar, în realitate nu este vorba despre simple «variante» istorice ale Creștinismului, ci despre confesiuni, denominațiuni creștine sau, pe scurt, erezii.

[2] T. Lipovac, V. Georghiádou, Θρησκεία, νεωτερικότητα, παγκοσμιοποίηση, http://www.imerisia.gr/article.asp?catid=26533&subid=2&pubid=17209 (2012).

[3] Arhim. S. Bilális, Ορθοδοξία και Παπισμός, Ι (Ortodoxia și Papismul), Atena 1969, p. 377.

[4] Τι είναι ο Οικουμενισμός; (Ce este Ecumenismul?), http://www.impantokratoros.gr/ ti_einai_oikounmenismos.el.aspx (2012).