Ce este ceea ce numim Teologie?

Reporterul (R.): Îl avem alături de noi pe părintele Nikólaos Loudovíkos, președinte al Academiei Teologice din Tesalonic și profesor la Institutul Ortodox din Cambridge, precum și la Universitatea din Winchester. Pretextul acestei discuții îl constituie publicarea numărului XV (ian-febr) al revistei «Néa Evthíni», dedicat provocărilor cărora le face față Biserica Ortodoxă în secolul al XXI-lea. Articolul părintelui Nikólaos publicat în acest număr are următorul titlu: «Teologia Ortodoxă și destinul postmodernismului».

Mai întâi, țin să-i mulțumesc părintelui Nikólaos că a acceptat provocarea acestei discuții. Părinte, voi începe prin a citi câteva fragmente din articolul sfinției voastre, tocmai pentru a vă oferi ocazia să ni le «deslușiți»:

«Ce este Teologia? Nu încape nici o îndoială că, din punct de vedere epistemologic, pare ușor de dat un răspuns. Teologia este orice discurs despre Dumnezeu, indiferent de proveniența și intențiile sale. Din punct de vedere bisericesc, însă, teologia este numai cuvântul evanghelic al lui Hristos, Care explică în Duhul Sfânt cele despre Dumnezeu Tatăl. Iar această explicație nu reprezintă un nou episod din vechea “gigantomahie” pe tema esenței, ci o propunere de inițiere ontologică într-un alt mod de existență – în Duh, prin “Tainele integrării în trupul lui Hristos”, așa cum le numește sfântul Nicolae Cabasila: Botezul, Mirungerea, Sfânta Euharistie. Acest nou mod de existență vădește, de-a lungul Istoriei, voința cea mai dinainte de veci a Sfintei Treimi și sinaxa eshatologică a creației în firea umană a Cuvântului lui Dumnezeu, Creatorul ei». Mă opresc aici și aștept să ne oferiți câteva explicații…

Părintele Nikólaos (P.N.): Mai bine citiți și următorul fragment, ca să avem o imagine de ansamblu.

R.: Bine. «Așadar, din punct de vedere bisericesc, teologia reprezintă consimțământul la “bunăvoința iubitoare” a Tatălui. În acest sens, teologia constituie un eveniment, iar nu o simplă reflecție abstractă. În esență, schimbarea modului de existență a făpturii raționale reprezintă rodul participării la transfigurarea euharistică a creației în Trupul lui Hristos. În acest caz, teologia poate fi exprimată ca “îmbisericire” a limbajului, adică e expresia transformării euharistice a minții, care se “îmbisericește” – în mod doxologic și critic – în sensurile create, în lumina ascultării lui Hristos, întrarmată cu virtutea discernământului, cu ajutorul căruia distinge duhurile».

P.N.: În acest punct, aș vrea să spun că teologia nu este produsul vreunei reflecții de tip filosofic, ci este un eveniment care se petrece în lumina unei relații speciale, a unei relații care se dezvoltă din inițiativă dumnezeiască. Este vorba despre o inițiativă «explicativă», care duce la transfigurarea existenței celui care este chemat să participe la această relație. Așadar, Teologia nu înseamnă numai transmiterea unui nou sens, ci, mai ales, transformarea relației pe care o are omul cu sine, cu lumea și cu Dumnezeu. Tocmai această procedură a transformării este cea care dă naștere, în continuare, evenimentului teologiei. Cu alte cuvinte, teologia este un eveniment existențial, iar nu produsul unei simple reflecții mai mult sau mai puțin egocentrice asupra sensului existenței. Este ceva care se petrece din inițiativă dumnezeiască și cu conlucrarea omului, însă ceva care se petrece în spațiul existenței, iar nu în spațiul gândirii.

Desigur, acest eveniment poate fi transpus ulterior în cuvinte, dar niciodată pe deplin, întrucât evenimentul în sine este continuu, perpetuu, irepetabil, minunat. În ultimă instanță, are efect distrugător chiar asupra cuvântului care îl descrie… întrucât crează continuu premise pentru noi abordări, fapt pentru care teologia în sine nu se termină niciodată. Pe de altă parte, putem spune că teologia exprimată (în cuvinte) este neînsemnată, tocmai pentru că teologia ca eveniment transcende teologia scrisă și, în același timp, se autodepășește neîncetat. În aceasta constă, de altfel, apofatismul despre care vorbesc Sfinții Părinți, în sensul că avem de-a face cu un eveniment care străbate Istoria și existența, iar noi (teologii) nu facem altceva decât să alergăm continuu în urma sa, încercând să-l ajungem. În zadar alergăm însă, întrucât teologia nu are de-a face cu autosuficiența, ci este autonegare «prin eros»; înseamnă a fugi continuu după ceva care e în fața ta. Nu știu dacă înțelegeți ce vreau să spun sau dacă am reușit să vă explic ceea ce am exprimat în scris… În orice caz, pe mine personal, teologia mă stimulează incredibil de mult, tocmai pentru că niciodată nu pot spune că o dețin. Cum încep să spun că am dobândit-o, exact în acea clipă am și pierdut-o. De pildă, cele pe care le-am scris în articol deja le-am și pierdut. Pe de altă parte, însă, cele scrise reprezintă mai puțin decât ceea ce eu însumi pot exprima…

R.: Sau trăi… pentru că teologia e rezultatul trăirii…

P.N.: Personal, când aud verbul «a trăi», ca vechi psiholog, am impresia că, într-un anumit fel, ne lăsăm duși de valul unei transcendențe aparte, care nu este de fapt transcendența sensului, ci revărsarea evenimentului vieții. Cu toate că suntem zidiți «după chipul lui Dumnezeu», al Logosului necreat, Care funcționează ca o chemare, nu știm cine este Cel care ne cheamă. Prin urmare cuvântul «viață» nu trimite la aspectul psihologic, ci se referă la o realitate situată mai presus de trăire, la un eveniment, o transfigurare continuă. Cu cât răspundem mai des acestei chemări, cu atât mai mult ne transfigurăm. E tare greu de exprimat acest lucru în cuvinte. Când însă încercăm, în anumite cazuri, să exprimăm teologia în cuvinte, o facem fiindcă n-avem încotro. Tocmai de aceea am scris în articolul cu pricina că teologia este o continuă înnoire, întrucât izvorăște din transfigurarea euharistică a minții. Apoi am completat spunând că «teologia adevărată este o teologie concomitentă sau, așa cum spunem astăzi, coerentă, lucru care înseamnă că evenimentul perpetuu al transfigurării treptate a minții se exprimă prin asumarea elementelor create de gândirea umană (civilizație, știință, etc.) și transformarea lor – în Duh – în posibilități de manifestare a tainei lui Hristos. Este vorba, așadar, de o activitate extrem de dinamică și creatoare și în nici un caz de un demers apologetic sau de apărare a unei tradiții fictive».

Așadar, eu nu am nici o treabă cu tradiția. Tradiția funcționează cam în felul următor: să presupunem că te afli pe autostradă și întâlnești indicatoare care îți confirmă faptul că te îndrepți spre Atena. Acuma e treaba ta dacă mergi în Atena sau ce vei face acolo. Deci tradiția e cinstită cu tine, îți arată drumul pe care trebuie să-l urmezi. Însă te avertizează că vei vedea lucruri noi. De ce noi? Pentru că tu însuți ești nou. Înțelegeți? Prin urmare, tradiția este ceva care se petrece acum, nu ceva care s-a petrecut mai demult. Trecutul există numai ca propunere a prezentului. Prezentul este ceva nou, despre care nu știm ce este. De aceea, nu pot să fiu de acord cu cei care confundă tradiția cu conservatorismul. În nici un caz tradiția nu este echivalentă cu conservatorismul.

Conservatorismul este acea doctrină care încearcă să mă convingă pe mine personal că evenimentul teologiei nu s-a întâmplat, că acea chemare primordială nu există și că, prin urmare, eu nu fac altceva decât să repet aceleași discursuri seci ale scriitorilor din trecut, care, în esență, nu au adus nimic nou. Înțelegeți ce vreau să spun? Asta înseamnă conservatorismul. Înseamnă că nu am nimic de spus și, drept urmare, repet doar ceea ce a scris cutare, care, la rândul său, nu a avut nimic de spus. Cu alte cuvinte, conservatorii nu înțeleg ce spun și, prin urmare, încearcă să pună neputința lor pe seama tradiției, repetând anumite lucruri pe care le-au spus alții, fără măcar să le înțeleagă. Fiindcă, dacă le-ar fi înțeles, nu le-ar fi repetat, ci le-ar fi continuat. De aceea, repetiția nu are nici o legătură cu teologia, fiindcă teologia este ceva care i se oferă omului acum și aici… chiar acum, în clipa în care vorbim, sau mâine, sau poimâine…

Teologia este modul în care se manifestă chemarea care i-a fost adresată omului de a deveni dumnezeu și care se înfăptuiește numai în Hristos. Acesta este un lucru cu adevărat cutremurător, întrucât, dacă s-ar exprima în termeni culturali, ar da naște continuu la noi culturi. La fel, dacă s-ar exprima în termeni istorici, ar oferi noi moduri de interpretare a Istoriei, iar dacă s-ar exprima în termeni cognitivi, ar deschide noi căi de cunoaștere. Însă chiar și dacă nu s-ar exprima, ci ar prefera să tacă, tot ar da naștere unor noi concepții despre realitate. Așadar este ceva nou, ceva pe care filosofii nu-l înțeleg. Numai în Biserică poți înțelege acest lucru. Dacă intri în Biserică, vei înțelege și cum se petrece și de ce se petrece. De asemenea, poți să nu spui nimănui nimic despre asta, sau să le spui tuturor, depinde de tine… Sfântul Antonie din Véroia nu a vorbit niciodată în viața lui. Îl duceau de colo colo, iar el nu scotea nici un cuvânt. A devenit un mare sfânt, care însă nu a spus niciodată nimic, nici măcar nu și-a pronunțat numele. Există și alții asemenea lui. Spre exemplu, avva Varsanufie a trăit timp de patruzeci de ani într-un mormânt, timp în care nu a vorbit cu nimeni. Când a ieșit de acolo, l-au întrebat ceilalți: «mai trăiești?». Iar el a răspuns: «trăiesc cu adevărat». Apoi l-au întrebat iar: «spune-ne ce faci, cum îți petreci timpul». La care avva a răspuns: «guvernez lumea, împreună cu Dumnezeu». Acestea sunt adevărate declarații teologice, de o mare încărcătură spirituală.

R.: Într-adevăr, foarte îndrăzneț avva Varsanufie…

P.N.: Și foarte exact, aș spune eu. Știm cu toții că astfel de oameni influențează destinele Istoriei. Partea proastă e că teologia a devenit Facultate de Teologie, iar eu sunt unul din cei responsabili de acest rău…

R.: Faceți parte din sistem…

P.N.: Bineînțeles, în calitate de profesor de Dogmatică. Astăzi avem teologi, predicatori… Desigur, acesta nu e un lucru rău în sine… Dar nu trebuie să uităm de diferența fundamentală între om și Cel care a creat și însuflețit aceste lucruri. În acest sens, este esențial să avem mărturii de credință – din monahism, din lume, în general – mărturii care sunt mult mai importante decât toate predicile…

R.: Mai importante decât teologia academică în general?

P.N.: Da. Nu e de ajuns să avem o teologie academică, ci este necesară o mărturie vie a evenimentului credinței. În acest sens, ne-am asumat un risc: avem și nu avem teologie. Hristos este adevăratul criteriu al teologiei. Deci, atunci când spunem că teologia este cuvântul lui Hristos, ne referim întocmai la faptul că, în ultimă instanță, teologia nu este o afacere, un merit personal. Înțelegeți ce vreau să spun? Așa cum spune sfântul Nicolae Cabasila, «trebuie să fie și Dumnezeu de acord cu teologia mea». Este o sintagmă foarte frumoasă, luată din Comentariul său la Sfânta Liturghie. Când ajunge la interpretarea cuvintelor «pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm», zice: ce frumos, ce ușor de făcut pare acest lucru. Însă, până la urmă, nu este chiar așa de ușor, fiindcă tot ce facem trebuie făcut în conformitate cu poruncile dumnezeiești, trebuie să aibă pecetea lui Dumnezeu, așa cum s-a întâmplat cu templul lui Solomon, pe care Dumnezeu Și-a pus pecetea, zicând: «Acesta este templul Meu». Acest templu a fost zidit însă de către om. La fel se întâmplă și în cazul de față: teologia nu înseamnă a vorbi pur și simplu despre Dumnezeu în cadrul unui curs la Facultatea de Teologie. Teologia este cuvântul lui Hristos, «consimțământul la bunăvoința iubitoare a Tatălui», așa cum am numit-o în articolul cu pricina. Cu alte cuvinte, atunci când teologhisim, Îl imităm pe Hristos, Cuvântul (Logosul) lui Dumnezeu, Care Și-a dat consimțământul față de voința Tatălui. Poate că, teologhisind, vei auzi glasul Logosului, îndemnându-te să continui, întrucât I se pare Lui că scoți la iveală ceva de valoare. Așa au fost scrise operele patristice, care nu sunt simple monumente împietrite, ci adevărate indicatoare care arată cum se făurește teologia. Nu există teologie conservatoare sau teologie progresistă…

Dar să revin, ca să nu ne îndepărtăm de ideea precedentă. Așadar, nu se poate spune, așa cum a afirmat un tânăr teolog, cunoscut de-al meu, că nucleul tradiției este într-un continuu proces de transformare. Nici măcar nucleul filosofiei nu se află într-o continuă transformare. Imaginați-vă cum ar reacționa Platon, Hegel sau Heidegger dacă ar auzi pe cineva spunând că nucleul filosofiei este într-o continuă transformare… Cu siguranță că i-ar răspunde că n-a înțeles nimic din filosofie, întrucât filosofia înseamnă tocmai căutarea unei stabilități. Dacă nucleul filosofiei este într-o continuă transformare, acest lucru înseamnă că, în mintea ta, «subiectivismul lipicios» (expresie de-a lui Hegel) a luat locul întrebării fundamentale despre existență. Așadar, nu înseamnă că, dacă în mintea mea s-a instalat o harababură existențială sau dacă mă chinuie gândurile existențiale, pot să încep să creez filosofie… Filosfia nu este rezultatul unui asemenea tip de gândire. Eu sunt de părere că pot să încep să creez filosofie abia după ce am reușit să găsesc un centru stabil, după ce am aflat sensul existenței. Dacă reușesc acest lucru, înseamnă că, într-adevăr, existența are un sens, pe care nu l-am creat eu. Fiindcă, dacă existența nu are un sens adevărat, ci un sens creat de mine, atunci toată acea harababură de care am pomenit mai înainte este justificată și nu mai există nici un motiv să mă apuc de creat filosofie. Am terminat cu filosofia și trebuie să mă duc la psihiatru, la psihanalist, pentru a mă vindeca de nevroza căutării transcendentului…

R.: Care se află într-un necontenit proces de schimbare…

P.N.: Conform opiniei acelui tânăr teolog, da, se schimbă neîncetat… Trebuie însă să-i explice cineva că nu așa stau lucrurile, fiindcă nucleul nu se schimbă, ci se află undeva, într-un loc stabil, și ne așteaptă. De aceea trebuie să ne străduim să devenim puțin mai informați, mai documentați… Fiindcă dacă ne vom apuca să adaptăm nucleul la măsurile noastre, vom rămâne numai cu starea de agonie… Desigur, această agonie te poate face să scrii cărți întregi, să impresionezi o largă asistență. Firește, poți să-ți alegi singur componența asistenței, în funcție de propriile tale preferințe… În orice caz, nu vei fi în stare să înțelegi, de pildă, ce l-a măcinat pe Platon de-a lungul întregii sale vieți – dacă e să vorbim în termeni filosofici… Ca să nu mai vorbim de sfântul Maxim Mărturisitorul – dacă ne referim la sfera teologică. De aceea, eu cred că e foarte important ca mai întâi să înțelegem obiectul preocupării noastre. Nu contează dacă nu vom reuși să producem teologie, sau dacă nu vom reuși să producem atâta teologie cât ne-am propus inițial. De altfel, teologia niciodată nu va fi îndeajuns, întrucât este vorba despre esență, despre ceva rar. Înțelegeți ce vreau să spun?

R.: Nu știu dacă putem spune măcar că avem cuvânt teologic îndeajuns de copt…

P.N.: Da, într-adevăr, nu putem afirma așa ceva. Pe de altă parte, însă, aceasta este realitatea normală în care trăim, fiindcă imaginați-vă să fi trăit într-o lume plină de teologi… Păi atunci am fi trăit ca în Împărăția lui Dumnezeu… Și totuși realitatea în care trăim nu justifică existența atâtor teologi.

R. Eu nu m-am referit însă la teologia înaltă, de nivel academic, ci la simplul discurs teologic, care ar trebui să-și facă auzit glasul în cadrul discuțiilor publice. În opinia mea, acest lucru nu se întâmplă în zilele noastre.

P.N.: Un mare scriitor, Oswald Spengler, a spus ceva foarte interesant: «Filosofia este o curiozitate rafinată, pe când teologia este o neliniște îmblânzită».

R.: Mie mi se pare că nu suntem nici curioși, nici neliniștiți…

P.N.: Exact. Tocmai de aceea cele două stări se află într-un pericol iminent, fiindcă sunt păsări rare. Câți filosofi (adevărați) avem astăzi?

R.: Oameni care filosofează avem destui…

P.N.: Da, de ăștia nu ducem lipsă. Așa cum nu ducem lipsă nici de oameni care teologhisesc. Însă câți filosofi și teologi putem spune că avem? Teologi în adevăratul sens al cuvântului, oameni care să ducă greutatea și chinurile teologiei, pentru că, sincer vorbind, teologia presupune și chinuri, la fel ca și filosofia.

R.: Însăși Biserica pe puțini îi proclamă, îi recunoaște ca teologi.

P.N.: Nu asta e problema noastră. Mai bine că nu-i proclamă, fiindcă dacă i-ar proclama, i-ar distruge. Sau bine că nu-i proclamă cât încă trăiesc. În această privință, Biserica este foarte înțeleaptă, întrucât, în clipa în care i-ar numi teologi, i-ar și pierde. Nu am dreptate? De aceea, Biserica îl lasă pe fiecare să spună ce vrea, ca mai apoi, după câțiva ani, conștiința bisericească – care este o chestie foarte importantă, întrucât este întrupată de oameni care știu să discearnă darurile, știu ce înseamnă să ai har – îi păstrează numai pe cei care au fost într-adevăr teologi. Și eu, de pildă, am în vedere mulți teologi, unii dintre ei chiar contemporani, însă asta nu înseamnă că aceștia au recunoașterea Bisericii.

În același timp, teologia este ceva care se pierde ușor. Sau ceva pe care nu l-ai avut de la început, dar l-ai dobândit pe parcurs, ca mai apoi să-l pierzi din nou. Este ceva foarte sensibil. De asemenea, nu poți făuri singur teologie, ci e nevoie de doi. Teologia este o poezie care este scrisă de doi poeți: unul ceresc și unul pământesc. Dacă cei doi poeți nu cad de acord, s-a dus poezia… se transformă în tragedie.

R.: Nu credeți că, cel puțin în spațiul grecesc, discursul teologic nu are o abordare corectă față de lumea contemporană, că teologia nu dă roade?

P.N.: Întocmai. De aceea teologul trebuie să fie cinstit cu el însuși. Așa cum scrie cineva în revista cu pricina, în loc să facem programări în cadrul teologiei de tipul: cutare student să se ocupe de subiectul economiei, altul de subiectul feminismului, altul de psihologia modernă, etc., mai bine să se ocupe fiecare mai întâi de el însuși: de persoana sa, de sentimentele sale, de stricăciunea sa, de moartea sa, care este iminentă, de marile pierderi care se înregistrează zilnic la nivelul relațiilor, la nivelul vieții, de faptul că se pierde tot ce avem mai de preț…

R.: Nu e puțin egocentristă această poziție? Nu promovează cumva iubirea de sine?

P.N.: Deloc. Este vorba despre o luptă interioară. Spre exemplu, eu mă lupt cu mine însumi în clipa aceasta.

R.: Mă refer la faptul că riști să cazi în capcana egoismului dacă te rezumi la tine însuți.

P.N.: Mai întâi trebuie să-ți rezolvi problemele personale și abia după aceea te poți apuca de alte treburi. Același lucru spune și sfântul Serafim de Sarov: mai întâi dobândește tu însuți harul Sfântului Duh și apoi mii de suflete se vor mântui în jurul tău. Asta nu înseamnă să-i aduni în jurul tău și, ca un bun samaritean, să le dai Sfântul Duh cu lingurița, căci, în felul acesta, ai deveni ridicol și, pe deasupra, ai pierde și ce ai avut. Harul Sfântului Duh se va răspândi singur peste tot în jurul tău. De aceea, eu sunt împotriva catehizării. Eu n-am catehizat niciodată pe nimeni. Dimpotrivă, consider că catehizarea creează multe probleme, întrucât, în mod deliberat, încerci să-L «comunici» pe Dumnezeu, încerci să-l silești pe celălalt să creadă în Dumnezeu, în condițiile în care el nu este încă pregătit pentru așa ceva. Singurul mod de catehizare pe care îl cunosc eu este cel descris în Pateric, unde se spune că cineva alerga de zor după un gheronda, strigând în urma lui: «oprește-te, gheronda, că pentru Hristos fug după tine!». Insă gheronda nu se oprea, ci îi striga: «și eu tot pentru Hristos alerg!». Asta este catehizare, în opinia mea. Catehizarea înseamnă să-l înveți pe celălalt prin faptele tale, nu prin cuvinte. Nu înseamnă să te așezi pe un scaun și să spui: avem la dispoziția noastră o oră, în care vreau să vă vorbesc despre Dumnezeu sau, știu eu, despre Botez. Numai dacă îl vezi pe celălalt că e pregătit, că are nevoie de așa ceva, îți poți permite să-l înveți despre un anumit subiect. Înțelegeți ce vreau să spun?

R.: Da. Poate că nu-l interesează Botezul sau alte subiecte de genul ăsta, întrucât nu-l mișcă, nu are de-a face cu nucleul existenței sale.

P.N.: Firește. În aceste condiții, de fiecare dată când catehizăm pe cineva, trebuie să știm că ne asumăm un mare risc, întrucât nu știm cui îi vorbim și de ce îi vorbim. Catehizarea care se făcea în primele secole creștine, în perioada de aur a creștinismului, era cu totul altceva […].

Catehizarea profesională și predica profesională reprezintă, într-un fel, formele tragice ale unui monolog profesional, care creează probleme mai mari decât cele pe care își propune să le rezolve. Înțelegeți? Îmi amintesc de veșnicul întru pomenire Tsaroúhis, care, întrebat fiind ce este teologia, a început să spună ce nu este teologia. Unul dintre primele lucruri pe care le-a spus – îmi amintesc și mi-e rușine, parcă – este următorul: teologia nu este predica proastă pe care o țin preoții întrerupând armonia Sfintei Liturghii. În acest sens, trebuie să fim foarte atenți ce spunem în cadrul predicii: trebuie să spunem numai lucruri folositoare.

Odată, cu câteva zile înainte de Postul Mare, mă aflam într-un oraș pentru o ține o omilie. După-amiază, un arhimandrit din orașul acela vine și îmi zice: «părinte, am fost invitat să vorbesc în cadrul unei emisiuni. De aceea, vreau să urmărești emisiunea și mâine să-mi spui părerea sfinției tale despre cele auzite». Mă pun, așadar, să urmăresc emisiunea. La un moment dat, reporterul îi cere să spună câteva cuvinte despre rugăciune. Așa că începe arhimandritul să spună că rugăciunea este un lucru bun, că îl ajută pe credincios, așa cum a spus sfântul cutare, bla bla… Apoi, întrebat fiind despre post, a început să spună cam aceleași lucruri: că postul este bun, etc. Când ne-am întâlnit a doua zi, m-a întrebat: «deci cum ți s-a părut emisiunea de ieri?». La care eu i-am răspuns tot printr-o întrebare: «Părinte, îți plac mașinile?». Nedumerit, arhimandritul a răspuns că da. «Atunci vorbește despre acestea», i-am zis, «sau despre orice altceva îți place, dacă vrei să convingi. Vorbește, de pildă, despre noul model de Volvo sau despre mai știu eu ce marcă îți place». I-am zis toate acestea, fiindcă câteodată noi, oamenii, avem de-a face cu o slăbiciune fundamentală, neștiind ce ne frământă cu adevărat și ce nu ne frământă. Teologia trebuie să fie ceva care ne frământă. Ce spune Olivier Clément? Zice: «sunt teolog ca să trăiesc. Dacă n-aș fi teolog, aș fi murit». Pentru el, teologia reprezenta modul său de viață. Atunci când teologia este însuși modul tău de viață, oricâte greșeli ai face, te vei folosi din ele. Aceasta înseamnă să ai harul Sfântului Duh.

R.: Presupun că spuneți aceste lucruri din propria experiență.

P.N.: Nicidecum. Spre exemplu, vameșul, pe care îl prăznuiește Biserica astăzi, deși făcea numai rele, totuși, dintr-un anumit motiv, s-a dovedit a fi teolog. De aceea s-a și întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul, care, deși făcea numai fapte bune, în realitate era închis în propriul său egoism, trăia încorsetat în acel sistem al falsei impresii despre el însuși, așa cum spune Winnicott. La exterior părea un om atât de corect, încât te-ar fi convins să-i dai mâna fiicei tale. În interior, însă, era cu totul gol, pustiu. Pus în situația de a crea teologie, s-a apucat să zică lucruri prostești, care nu-l interesau pe nimeni și, mai ales, nu-L interesau pe Cel pe care trebuia să-L intereseze în primul rând, adică pe Dumnezeu. Pentru că teologia noastră trebuie să-L intereseze mai întâi pe Dumnezeu. Căci, dacă teologia noastră nu-L interesează mai întâi pe Dumnezeu, cum să-l intereseze pe om? Imaginați-vă că Dumnezeu stă cu urechea plecată și ne ascultă atent. Dacă nu aude nimic important, ci aude numai vorbe precum cele ale fariseului, atunci ce teologie e aceasta? O astfel de teologie nu are nici o legătură cu cuvintele lui Hristos. Adevărata teologie te dezbracă de tine însuți, îți dictează să spui și să faci lucruri pe care niciodată nu ți-ai fi propus sau nu te-ai fi gândit că ești în stare să le faci. Așadar teologia nu poate fi confundată cu un simplu studiu sistematic sau cu o simplă călătorie fără un punct de pornire și o destinație clară.

R.: Aș vrea să discutăm puțin și despre partea a doua a articolului sfinției voastre, unde faceți referire la filosofia apuseană. Am o nedumerire: ce vreți să spuneți când afirmați că avem multe de învățat de acolo, de vreme ce ei nu au nici o trăire, nici o experiență?

P.N.: Eu personal prețuiesc Occidentul. Odată m-a întrebat cineva dacă sunt împotrivă sau pentru Occident. Și i-am răspuns că sunt pur și simplu occidental, din cap până-n picioare, așa cum reiese și din numele meu (Ludovíkos). Asta este identitatea mea. În Occident m-am format, acolo am aflat răspuns la întrebările care mă frământă… Și tocmai de aceea prețuiesc Ortodoxia. În orice caz, eu mai întâi am fost lacanian, apoi heideggerian și abia după aceea am devenit ortodox, iar apoi preot ortodox. Ceea ce vreau să subliniez e faptul că occidentalii au spus multe lucruri deosebite. De fiecare dată când discutăm cu ei, intrăm și noi în sfera lor. Nu e un lucru rău, întrucât teologia nu se teme de nimeni. Nu e corect să credem că noi, ortodocșii, avem răspunsurile și, de aceea, îi așteptăm pe ceilalți să ne pună întrebări. Asta înseamnă că nu-i cunoaștem deloc, când de fapt și noi am fost ca ei. Păi uitați-vă la mine: cum să spun eu că nu l-am studiat pe Heidegger sau că n-am trecut prin aceleași îndoieli ca și el? Înțelegeți ce vreau să spun? În acest sens, pot spune că, într-un fel, răspunzându-le occidentalilor, îi răspund lui Heidegger sau lui Lacan din mine. Ce e rău în asta? Cum să nu-i răspund sărmanului Lacan, când și eu i-am împărtășit cândva opiniile?

R.: Însă ați depășit acea fază.

P.N.: Desigur, slavă Domnului. Am descoperit că există și altceva mai important decât ce a zis Heidegger sau Lacan.

R.: Simțiți că occidentalii – occidentali spus între ghilimele, întrucât cuvântul «occidental» are multe sensuri – caută sau doresc să depășească și ei această fază?

P.N.: Sigur, foarte mulți caută și își doresc acest lucru, nici nu vă puteți imagina cât de mulți. Dar e nevoie de oameni potriviți, oameni care să le arate cum să facă această trecere, oameni care au făcut și ei această trecere la nivel personal. Desigur, există asemenea oameni. Este însă sortită eșecului orice tentativă de a-i clasifica în conservatori, progresiști sau mai știu eu ce. Esențial e următorul aspect: ești pregătit să te confrunți cu asemenea situații? Dacă ești pregătit, nu mai contează dacă ești cel care oferă sau cel care primește răspunsuri sau dacă folosești sau nu termenii inventați de occidentali. Firește că toți folosim o parte din acești termeni. Cum să te exprimi altfel? Și nu mă refer numai la termeni, ci și la anumite atitudini de viață, fiindcă toți suntem influențați de aceste aspecte. Cel care susține că, în urma dialogului cu occidentalii, are numai de dat răspunsuri și nici un răspuns de luat, vorbește prostii. Fiindcă, în realitate, primește și el răspunsuri. Așadar este vorba despre un proces mult mai complex și mai viu decât și-l închipuie cei care se ocupă cu istoria unui eveniment.

Însă, tocmai din acest motiv, este nevoie de multă muncă și de mulți oameni adecvați pentru această lucrare. În Grecia nu sunt mulți care pot îndeplini această lucrare. Teologia Ortodoxă își va găsi oamenii potriviți în Occident. Nu sunt eu prooroc, dar așa văd lucrurile. Este nevoie de un anumit tip de educație, de un anumit tip de ferment, care nu există în Grecia. Aici predomină goana nebună după carierism, frica de ceva nou, interesul pentru statut [social], foarte mult provincialism, mai ales în cercul teologilor și chiar al teologilor academici… Și vedeți cum sunt universitățile noastre, că nu stimulează munca și gândirea productivă… Asta este realitatea. Studentul grec, în cel mai fericit caz, nu face altceva decât să asculte cu gura căscată, ore în șir, monologul profesorului. Asta în cazul în care se prezintă la curs… Nu este învățat să-și pună întrebări existențiale. Nu-și dă silința să digere ceea ce învață la facultate și să lucreze critic și original. Nicăieri nu învață acest lucru. Iar dacă reușește să învețe acest lucru, nu va ajunge niciodată lector sau doctor. Studentul grec este educat să vorbească așa cum vorbește domnul profesor, până pe la cincizeci și cinci de ani. Mie odată mi-a zis un profesor să învăț să vorbesc așa cum vorbea dânsul și, cică, abia când voi ajunge și eu la cincizeci și cinci de ani (vârsta lui), să spun și eu ce am de spus. La care eu i-am răspuns cam așa: «Domnule profesor, dacă eu voi trăi până atunci astfel, la cincizeci și cinci de ani nu voi avea nimic de spus». Păi cum, atunci când ajungi la vârsta aia, dintr-odată îți vine inspirația?

Sunt importante aceste lucruri. Nădăjduiesc ca această criză să ne ajute să ne dăm seama mai bine de importanța lor. Te duci, spre exemplu, la o universitate din Anglia și, într-un interval de șase luni, înveți cum să faci o cercetare și să lucrezi critic. Apoi te duci la o universitate grecească și, în șaisprezece ani, nu reușești să înțelegi rostul cercetării tale.

R.: Despre «performanțele» învățământului grecesc vom vorbi cu altă ocazie, întrucât trebuie să încheiem aici discuția noastră. Părinte, mulțumim încă o dată pentru că ați acceptat provocarea acestei conversații.

Sursa: Antífono.gr