Biblia pentru copii – Iacov şi Rahila

Aşadar, Iacov pleacă din casa părinţilor săi. Şi merge, merge şi găseşte o fântână. Este în împrejurimile Haranului. O copilă frumoasă scoate apă. Iacov se opreşte şi îi cere apă să bea. A mers drum lung şi îi este sete. După aceea o întreabă dacă îl cunoaşte pe Laban. Îi spune şi pricina pentru care vrea să‑l întâlnească.

– Pe Laban?

Copila începe să râdă. Îi vorbeşte cu îndrăzneală:

– Este tatăl meu. Şi eu sunt fata lui cea mică, Rahila.

– Ce coincidenţă! se minunează Iacov. Aşadar, eşti verişoara mea? Se înclină şi o sărută.

Copila îşi umple vasul şi aleargă la tatăl ei. Îi spune des­pre întâlnirea pe care a avut‑o cu Iacov. Şi Laban îl primeşte cu bucurie.

– Poţi să rămâi la noi cât vrei. Cât despre treabă… poftă să ai, că e multă de făcut.

Iacov, ce‑i drept, la început îşi dă toată silinţa să lucre­ze, dar este răsfăţat şi neobişnuit cu munca. Însă cu timpul se obişnuieşte cu greutăţile. Şi orice lucru de care se apucă îl face cu tragere de inimă. În casă toţi se minunează de el. Şi Laban îi propune să se căsătorească cu fiica lui cea mare, cu Lia.

– Cu Lia? Nu.

Iacov refuză. El o vrea pe Rahila. Pe Rahila cea cu ochi mari. Mari şi negri, ca măslinele coapte.

– Pe Rahila…

Laban cade pe gânduri. În cele din urmă spune:

– Ţi‑o dau, dar cu o condiţie.

– Condiţie? Iacov aşteaptă să o audă.

– Da. Să‑mi lucrezi şapte ani fără plată.

De dragul Rahilei, Iacov primeşte. Dar când se împlineşte timpul hotărât, Laban îi mai cere să lucreze încă pe atât.

Iacov se simte înşelat. Şi dacă n‑ar fi dorit‑o atât de mult pe Rahila şi dacă nu şi‑ar fi amintit că şi el îl înşelase pe tatăl său, Isaac, s‑ar fi ridicat şi ar fi plecat chiar în clipa aceea.

Dar nu pleacă de dragul iubitei sale. Şi lucrează alţi şapte ani alături de Laban fără să se răzvrătească.

Între timp, datorită multelor osteneli, dar şi vredniciei sale, adună multă avere. Dobândeşte oi, capre şi cămile. Şi după ce se căsătoreşte cu Rahila, se hotărăşte să se întoarcă la părinţii săi. Oare mai trăiesc? Au murit? Îl doare inima de ei.

Dar unchiul său, tatăl Rahilei…

– Nu, îi spune. Nu vei pleca nicăieri.

Nu vrea să piardă un asemenea lucrător vrednic.

Pleacă pe ascuns într‑o zi când Laban lipsea din Haran. Îşi ia familia, robii, animalele şi toate averile şi porneşte.

Dar asemenea lucru nu se poate tăinui. Laban află şi porneşte pe urmele lui. Aleargă, aleargă până ce îl prinde noaptea. Se opreşte cu oamenii săi să se odihnească. Îl prinde somnul. Şi în somn aude un glas, glasul lui Dumnezeu care îi spune: „Laban, nu îl mai urmări pe Iacov!”.

Se trezeşte foarte înfricoşat. Era ca şi cum ar fi auzit mii de tunete şi de fulgere. Se ridică, îşi ia oamenii şi se întoarce în Haran. Iar pe Iacov îl lasă să meargă acolo unde hotărâse Dumnezeu.

Însă pe măsură ce se apropie de Canaan, Iacov este chi­nuit de frică, gândindu‑se că s‑ar putea întâlni cu fratele său Isav. Şi acest chin nu îl lasă să se bucure de întoarcerea sa şi de întâlnirea cu părinţii săi.

Trimite vestitori să vorbească cu Isav, să îi vestească întoarcerea lui. Nu vrea să sosească fără de ştire.

Dar veştile pe care i le aduc oamenii săi îl pun pe gânduri. Isav vine în întâmpinarea lui cu patru sute de oameni. Pentru ce este nevoie de o aşa de mare mulţime, dacă nu pentru a-i face rău?

Cu toate acestea nu îşi pierde cumpătul. Ia o mare parte din averile sale şi i le trimite lui Isav prin oamenii săi, ca dar, ca să‑l îmbuneze.

Între timp s‑a înserat. Cu puţin înainte de zori, vede un bărbat necunoscut apropiindu‑se de el şi provocându‑l la luptă. Fără nici un motiv vădit se repede la el. Iacov nu mai avusese niciodată prilejul de a se lupta. Nici măcar atunci când se juca cu fratele său Isav. Se miră cum are atâta putere. Străinul nu reuşeşte să‑l biruiască, deşi este cu adevărat pu­ternic.

A început a se lumina de ziuă. Celălalt dă semne că se grăbeşte, ca şi cum nu ar vrea să‑l apuce ziua. Şi deoarece tre­buie să se descotorosească de Iacov, face un lucru la care el nu se aştepta: îi dă o lovitură de picior deasupra coapsei, lângă încheietură şi se întoarce să plece.

Iacov însă nu îl lasă, cu toate că este aproape să leşine din cauza durerii pricinuite de lovitură.

– Nu te las să pleci! îi spune el. Nu vei pleca nicăieri, dacă nu mă binecuvintezi mai întâi. Nu m‑ai biruit!

Celălalt recunoaşte că nu l‑a biruit. Şi îl întreabă cum îl cheamă, ca să‑l binecuvinteze.

Iacov îşi spune numele gâfâind.

– De acum înainte nu te vei mai numi Iacov, îi spune străinul, ci Israil, care înseamnă „cel ce s‑a luptat cu Dumnezeu şi L‑a biruit”.

Îl binecuvintează în grabă şi se face nevăzut.

Zorii îl găsesc pe Iacov singur, alergând şontâc‑şontâc ca să‑i ajungă din urmă pe ai săi. Nu se mai teme de fratele său, fiindcă acum are binecuvântarea lui Dumnezeu.

În afara cetăţii îl aşteaptă Isav cu cei patru sute de oameni ai săi. Un zâmbet larg îi luminează faţa şi o face să strălucească precum soarele după furtună.

***

Sursa: Zoe Kanava, Biblia pentru copii, Editura Evanghelismos  2008. Toate drepturile rezervate Editurii Evanghelismos. Preluarea interzisă.