Noii Mucenici ai Chinei

11 iunie 1900: zi de prigoană diocleţiană a puţinilor creştini din China cea mare; zi de furie, de foc şi cutremur. Rebelii „boxeri” şi-au îndreptat furia lor, cu deosebire, împotriva celor aproape 700 de ortodocşi, lovind cu turbare „turma mică” a lui Hristos…

Probabil că aveau multe nemulţumiri faţă de străini şi faţă de diferitele lor „misiuni”, care nu erau totdeauna străine de aspiraţiile şi interesele lumeşti. Însă, mica Biserică Ortodoxă a Chinei, sfântă odraslă a flăcării misionare ruse din epocile mai vechi, a arătat şi a dovedit de timpuriu că singura ei grijă şi lucrare era vestirea şi răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, iar nu susţinerea „religioasă” a intereselor politice ale unora sau a altora, deşarte şi ademenitoare spre păcat. Astfel, dacă alţii le dăduseră motive de suspiciuni şi nemulţumiri, ortodocşii Îl propovăduiau pe Hristos răstignit şi nimic mai mult.

Între „furnicarele” budiştilor, confucianiştilor şi taoiştilor, prezenţa ortodoxă era o „picătură într-un ocean”. Totuşi, această picătură era nesuferit de deranjantă pentru „boxeri”, care nu o lăsau să lucreze în ochii sufletului lor precum colirul, curăţindu-le vederea duhovnicească spre a distinge lumina adevăratei cunoaşteri de Dumnezeu. De aceea s-au şi repezit să zvânte această picătură cu flăcările prigoanei, cu vântul înfricoşător al cruzimii. Cu orice chip!…

Aproape toate bisericile au fost incendiate. Centrul misionar din Peking, preţioasa lui bibliotecă, tipografia acestuia, toate au fost date focului. Tot ceea ce reuşise să creeze smerita activitate misionară s-a transformat în ruine şi cenuşă.

Dintre cei 700 de credincioşi – pe ruşi îi numărai pe degete, ei reprezentând personalul de bază al misiunii conduse de Arhimandritul Inochentie – majoritatea erau chinezi autohtoni. Turbarea „boxerilor” a izbucnit mai ales împotriva celor de un neam cu ei… Nu există cuvinte care să descrie furia lor ucigaşă împotriva mieilor Bisericii!…

Printre primele victime a fost venerabilul Preot Mitrofan Tsi. „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Matei 26, 31)… Împreună cu preotul, şi fiul lui nevinovat, Ioan, în vârstă de opt ani, pe care l-au mutilat fără milă…

– Te lepezi de credinţa în Hristos?
– Nu!
– Te închini lui Buda?
– Să nu-mi fie mie!

L-au tăiat în bucăţi. Atunci când îşi dădea sufletul, unii mai miloşi s-au apropiat şi au încercat să îi arate puţină omenie. La întrebarea dacă suferă mult, Sfântul Copil Mucenic al lui Hristos, cu un zâmbet îngeresc pe buze, a murmurat: „Să sufere cineva pentru Hristos nu este lucru greu…”, apoi şi-a închis ochii nevinovaţi faţă de barbaria lumii, ca să îi deschidă în Împărăţia lui Dumnezeu, unde Chiric, şi Tarcisie, şi Claudiu, şi Ipatie, şi Dionisie, şi Pavel şi alţi copii iubiţi de Hristos îl aşteptau, ca să îl ia în „jocul” lor, împreună cu Heruvimii şi Serafimii…

Pentru Pavel Van, profesor, venise ceasul să pecetluiască prin mărturisire şi martiriu pentru Hristos învăţăturile pe care ani la rând le predase „bobocilor” Bisericii. A îndurat răbdător chinuri nemaiauzite, având rugăciunea pe buze, şi şi-a predat fericitul suflet în mâinile Ziditorului său… Ighia Ven, profesoară a Şcolii Misionare, a fost chinuită inuman în mod repetat. A fost lovită, mutilată şi, în cele din urmă, şi-a dat sufletul mărturisind şi ea cu bărbăţie şi îndrăzneală numele lui Hristos. Dimpreună cu ei şi alţii, mici şi mari, oameni simpli şi oameni de vază, învăţaţi şi neînvăţaţi, oameni de la ţară sau de la oraş, cărturari şi simpli muncitori… Numele lor le cunoaşte Dumnezeu, Care i-a înscris în cartea vieţii… Aproape 400 de prieteni ai lui Hristos s-au dovedit mucenici şi mărturisitori şi au udat cu sângiurile lor curate pământul Chinei, sfințindu-l cu jertfa lor supremă.

Pământul Chinei, mai înainte neroditor şi sterp, a încolţit primele flori de-mir-mirositoare, care, cu dulcea lor culoare galbenă, au îmbogăţit frumuseţea Grădinii Edenului ceresc şi, prin răcoarea lor, au răcorit creştinătatea de la începuturile secolului XX, leşinată de arşita raţionalismului şi a acediei. Poporul Chinei și-a dat pârga sa Dumnezeului Savaot…

11 iunie 1900: vrednică este jertfa Noilor-Mucenici chinezi, vrednic este epitrahilul udat cu sânge al Preotului Mitrofan, vrednică este neprihănita jertfă, băieţaşul Ioan… Vrednic este sângele Ighiei, al lui Pavel şi al tuturor mărturisitorilor şi mucenicilor necunoscuţi, dar de Dumnezeu cunoscuţi după nume, pârga jertfei neamului galben…

Pentru rugăciunile acestor Sfinţi, Hristoase Dumnezeule, ridică cortul căzut al Bisericii Tale din China şi mântuieşte sufletele noastre, ale robilor Tăi iubitori de Mucenici…

Tropar, glasul al III-lea: «Mucenicii chinezi, stricând înşelarea părintească, au înălţat credinţa ortodocşilor şi s-au luptat cu tărie, căci religia budistă au ruşinat-o şi cu îndrăzneală, desăvârşit L-au mărturisit pe Hristos Dumnezeu. Acestuia, cu stăruinţă, rugaţi-vă pentru sufletele noastre».

Sursa: Sinikón Kléos (Oi Neomártires tis Kínas) [Slava Chinei (Noii-Mucenici ai Chinei], Editura « Orthódoxos Kypséli», Tesalonic 1999.