Bătrânul Codrat de la Caracalu (1859-1940) şi omul aflat în deznădejde

Pe când încă trăia Gheronda Codrat de la Mănăstirea Caracalu, un mirean a venit în Muntele Athos ca să-și spovedească păcate mari. S-a dus acela la Karyés, la părintele Averchie, care avea rucodelie împletirea de metaniere și i-a cerut cu stăruință un duhovnic.

Bătrânul Codrat de la Caracalu

Părintele Averchie a socotit de cuviință să-l trimită la Mănăstirea Cutlumuș, care se află în apropiere de Karyés. Era acolo un duhovnic bun, dar aspru în ce privește canoanele, pe care le aplica fără nici o ezitare.

Omul s-a dus la Cutlumuș și s-a spovedit. S-a întors însă de acolo “ca o trestie bătută de vânt”, fără nici un fel de chef, plin de tristețe și mâhnire.

– Ce-ai făcut? Te-ai spovedit? l-a întrebat părintele Averchie.

– Da, părinte, dar…

Părintele Averchie l-a privit. Pelerinul era trist, foarte palid, stăpânit de o tristețe care nu era de la Dumnezeu, ci o aduce diavolul, spre a atrage într-o cursă ucigătoare sufletele oamenilor.

– Ce ai? Spune-mi! Ce-i cu tine?

– Părinte, nu mai există pentru mine viață. Nu trebuie să mai trăiesc. Ar trebui să mă înec, a spus pelerinul cu o durere otrăvită.

– Dar de ce? Nu te-ai spovedit?

– M-am spovedit, dar duhovnicul mi-a spus că păcatele mele sunt foarte grele. Nu știu… Cum să vă spun? Asta m-a adus la deznădejde.

Când Părintele Averchie a auzit acestea și a văzut duhul de mâhnire și deznăjduire care își așternea vălul asupra sufletului obosit al acelui om, s-a apucat să scrie o scrisoare Înaltpreasfințitului Melípolei, Ierothei, care se nevoia atunci în Milopótamo. Acest părinte ar putea să-l ajute, se gândea el, să găsească scăpare pentru acel suflet.

A dat scrisoarea pelerinului și i-a spus două cuvinte frățești, încurajatoare, apoi i-a arătat cărarea care urma să îl ducă la chilia din pustie a Înaltpreasfințitului.

Episcopul era în curte când a ajuns pelerinul. Purta un fes simplu și sculpta.

– Ce dorești, frate? se adresă el omului care venise cu scrisoarea în mână.

– Vreau sa mă spovedesc, Înaltpreasfințite.

– Ascultă, fiule! Eu nu spovedesc. Totuși, o să te trimit la un duhovnic deosebit din mănăstirea Caracalu. Îl cheamă Părintele Codrat.

A urcat pelerinul pe o cărăruie abruptă ce ducea spre mănăstire și în scurt timp a ajuns. Părinții l-au găzduit, aşa după cum fac cu fiecare vizitator, cu multă dragoste și bucurie. Apoi l-au anunțat pe Gheronda.

– Să vină la stăreție, a poruncit acela.

Acolo l-a primit pe pelerin ca și cum l-ar fi cunoscut de ani de zile. Cu dragoste. Ca un tată. Și omul se grăbea să își depene greutățile ce-l apăsau zdrobitor, cu o frică ne mai întâlnită, provocată probabil de dramatica spovedanie anterioară. Se asemăna cu o pasăre vânată ce avea răni mari, dar mai mare decât rănile îi era spaima. Demonul îl legase, dar nu se bucura de el. Sufletul lui de acum se găsea în mâinile lui Hristos, anume în mâinile Starețului Codrat, înzestrat cu lucrarea cea bună și cu puterea de a rupe legăturile păcatului și ale deznădejdii. Se afla în mâinile doctorului care urma să-i facă operația și să-l vindece cu harului și luminarea Duhului Sfânt.

Pelerinul vedea în chipul duhovnicului pe omul lui Dumnezeu și sălta de bucurie.

“Este ceva firesc, scrie Sfântul Ioan Scărarul, ca bolnavul să-l vadă pe doctor și să simtă bucurie. Chiar dacă nu primește vreo binefacere de la el. Dobândește așadar și tu, o, minunatule – zise către Păstor – plasturi, picături, băuturi, bureți, anestezice, medicamente pentru vene, cauterizatori, unguente, somnifere, cuțite, bandaje. Dacă nu le avem pe acestea, cum va apărea altora știința noastră?” (Cuvânt către păstorii duhovnicești)

Gheronda Codrat era întrarmat cu toate aceste instrumente duhovnicești care alcătuiesc adevărata știință a păstorului duhovnicesc.

Pelerinul bolnav dorea să aibă loc cât mai curând “intervenția”, însă Gheronda Codrat nu se grăbea. Stătea alături de el, încerca să creeze o atmosferă familiară, de prietenie și încredere în relația cu cel ce se spovedea, cu toate că pelerinul se grăbea să i se recomande:

– Părinte, sunt un păcătos.

– Bine, dar eu te văd ca un înger al lui Dumnezeu. Spune-mi, ai copii? Când ai venit în Sfântul Munte? Ce lucrezi?

Au discutat îndelung, până când a avut loc pregătirea dorită. Apoi a spus “binecuvântarea”.

– Haide, copilul meu, i-a spus. Vezi icoana lui Hristos? Nu ascunde nimic. Pe toate le știe Domnul. Pe toate le vede. Pe toate le aude. Și eu sunt un om care pătimește ca și tine. Așadar, curaj!

Fără grabă și cu naturalețe omul a golit și și-a vărsat toată otrava și durerea din inimă. Cu multă zdrobire de inimă. Fără îndoială cu gândul la mila lui Dumnezeu care Îl vedea plin de viață în chipul și în epitrahilul părintelui duhovnic. S-a spovedit curat. S-a pocăit sincer. A plâns. Sufletul lui, cuvântul, atitudinea, toate vorbeau ca în psalmul lui David, psalmul pocăinței : ”Că fărădelegea mea eu o cunosc, și păcatul meu înaintea mea este pururea”.

Ce altceva cere Iubitorul de oameni Dumnezeu de la om? Pocăință. Întoarcere. Acestea sunt singurele căi spre Rai. Drumul pe care au umblat vameșul, curva, tâlharul. Acest drum l-a deschis Domnul și sufletului rănit al pelerinului prin ajutorul responsabil, părintesc, al înțeleptului Său iconom în Sfânta Taină a iertării păcatelor.

Era Săptămâna Mare. Gheronda Codrat, după ce l-a ascultat pe pelerin, după ce a plâns împreună cu el – cum făcea de obicei cu cei ce se spovedeau la el – și după ce l-a sfătuit, aplecându-se peste rănile lui cu milă, i-a spus:

– Copilul meu, Dumnezeu a văzut pocăința și lacrimile tale. Ascultă, așadar. Astăzi este Joia Mare. Toți părinții postesc ca să se împărtășească. Stai și tu aici în aceste zile. În ambianța curată și sfântă a mănăstirii o să te vezi mai bine pe tine însuți. O să te rogi împreună cu noi, o să postești. Și o să te împărtășești. Eu voi sluji și te voi împărtăși. “Iertate îți sunt păcatele, de acum să nu mai păcătuiești.”

Bucuria omului după spovedanie a fost de nedescris. Toate în jur străluceau de lumina păcii, a iertării și a milei lui Dumnezeu. Fusese salvat. Iar bucuria lui Gheronda Codrat, care încă odată se făcuse salvatorul unui naufragiat al vieții, era asemenea bucuriei pe care o are Hristos atunci când întâlnește o “oaie pierdută” și asemenea bucuriei prăznuirii care se face în ceruri la “întoarcerea unui păcătos”.

Sursa: Codrat de la Caracalu. Vieți aghiorite contemporane