Părinți aghioriți neoisihaști (2)

10. Gheronda Daniíl Katounakiótul Smirnaíos (†1929). Îi iubea nespus de mult pe sfinții Ioan Scărarul, Isaac Sirul, precum și pe colivazi. După o perioadă de timp petrecută la mănăstirile Panteleímon și Vatopedi, s-a stabilit în pustiul din Katounákia, unde s-a dedicat ascezei, studiului și rugăciunii. Sărăcia în care trăia i-a fost ca o bogăție spirituală, iar isihia i-a devenit prietenă și prilej de bucurie duhovnicească. Liniștea din împrejurimi l-a ajutat să dobândească liniștea lăuntrică și să-și cultive grădina sufletului cu sămânța rugăciunii lui Iisus, care îl umplea de desfătare. Corespondența sa cu oamenii sfinți din acea vreme și scrierile sale reprezintă o dovadă neclintită a iluminării dumnezeiești de care îl învrednicise harul Sfântului Duh, precum și a discernământului și înțelepciunii sale. Sugestivă, în acest sens, este o epistolă de-a sa despre rugăciunea minții, adresată unui oarecare monah, epistolă care reprezintă o adevărată mărturie a cunoștințelor sale temeinice din Sfinții Părinți, a darului rugăciunii, a discernământului său, precum și a darului clar-viziunii.

11. Kallínikos Isihastul Katounakiótul (†1930) iubea în mod desosebit «Filocalia sfintelor nevoințe». De asemenea, iubea mult isihia, izolarea, asceza, tăcerea și rugăciunea minții, ca mai toți isihaștii. Postul, înfrânarea, privegherile, nevoințele, lacrimile nu reprezentau simple idei sau teorii, ci trăiri și fapte, așa cum spune avva Thalássios: «Mintea înfrânată este locașul Sfântului Duh». Simplitatea, smerenia și bunătatea erau principalele sale virtuți. Punctul culminant al ascezei sale a fost încuierea (zăvorârea) completă în chilia sa timp de mai bine de patruzeci de ani. Această izolare nu avea alt scop decât o mai bună cultivare a rugăciunii lui Iisus. Lepădarea grijilor și a curiozităților lumești, evlavia, puțina vorbire sau tăcerea desăvârșită erau virtuțile care însoțeau înflăcărata sa rugăciune. Luminat de Dumnezeu, foarte discret, iubitor de frați și plin de har, gheronda Kallínikos s-a învrednicit să vadă lumina taborică. De multe ori ucenicii săi îl vedeau strălucind ca soarele. I-a combătut cu sârguință pe idolatrii veneratori de nume (onomatolátres) și s-a făcut învățător iscusit al ascezei minții. A plecat la Domnul pe 6 august 1930, de ziua sfintei sărbători a Schimbării la Față a Domnului, Paștele isihaștilor.

12. Gheronda Gavriíl Dionisiátul (†1983) zicea despre monahul Isaac († 1932) de la mănăstirea sa: «Iubea simplitatea, acrivia și evlavia, era tăcut și nu se tulbura de nimic… Pe scurt, era un exemplu pentru toți părinții». Iată ce scrie despre el cucernicul monah Lazăr († 1974), de la aceeași mănăstire: «Când săvârșeam împreună slujba utreniei timp de două ore, făcea două komboskíni, repetând, la fiecare nod, cu voce lină, rugăciunea “Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. Pe la al treilea komboskíni, atât de tare i se încălzea inima de eros și zel dumnezeiesc încât, nemaiputându-și stăpâni emoțiile, rostea rugăciunea cu glas mare, ca și cum Îl avea în fața ochilor pe Însuși Hristos, pe Care Îl ruga cu glas fierbinte, căzând la picioarele Sale…». Nopțile și le petrecea plângând pentru păcatele sale și pentru păcatele întregii omeniri. Era mereu bucuros atât în timpul slujbelor bisericești, cât și în timp ce își făcea canonul personal sau când făcea vreo ascultare, dovedind astfel că există și în obști isihaști adevărați, care se nevoiesc în taină și cu multă sârguință.

13. Gheronda Gavriíl Karouliótul (†1968) a fost un ascet sever, care a trăit într-o chilie din Karoúlia, nevoindu-se cu multă pocăință, silință și zel. Iubea nespus de mult liniștea, sărăcia și scrierile părinților asceți și ura la fel de mult trândăvia. Îi plăcea să-și ocupe mintea numai cu gânduri înalte, ca un vultur iubitor de înălțimi, asemenea sfântului Efrem Sirul, fiind un isihast plin de bucurie și de «slavă neslăvită», asemenea sfântului Grigorie Teologul. Era aspru cu el însuși, iubitor de post, de izolare, trăind ca o pasăre a cerului. Când cutreiera cărările stâncoase, era atât de sprinten, încât parcă zbura. Se ruga neîncetat, nu judeca pe nimeni, ci era mereu preocupat de propriile sale gânduri, de curățirea și pacea sa lăuntrică, trăind fără tulburare în pustiul dătător și hrănitor de sfinți. Era un adevărat eremit al stâncilor, viețuind ca un cuvios între cer și pământ. Vizitatorilor, în loc să le vorbească, le citea din Filocalie. Își aștepta moartea cu bucurie. După ce s-a împărtășit pentru ultima oară, și-a dat duhul în pace. A trăit ca un adevărat luptător al lui Hristos.

14. Puțin mai jos de locul unde se nevoia gheronda Gavriil, trăia un alt ostaș viteaz al lui Hristos, Gheronda Filáretos (†1962), originar din Constantinopol, fost preot la mănăstirea Stavronikíta, care se făcea că e nebun pentru Hristos, tocmai ca să se smerească. Chilia precară și sărăcăcioasă în care se nevoia și care semăna mai mult a mormânt, o numea palat. Se lăsase complet în mâinile lui Dumnezeu, neîngrijindu-se în nici un fel de cele necesare traiului de zi cu zi. Considera disprețul drept laudă. Era interesat numai de curățirea minții. Așa cum o arată și numele său (Filaret: filó = a iubi și aretí = virtute), era un adevărat prieten al virtuții. Nutrea o iubire deosebită pentru Maica Domnului. În timpul slujbelor, lăcrima continuu, iar pe psalți îi considera îngeri. Rugăciunea devenise una cu respirația sa. De fapt întreaga sa viață a fost o rugăciune. A adormit plin de bucurie, după ce a auzit Axionul cântat de monahii Danielei.

15. Gheronda Paisie (†1994), în cartea sa, Părinți aghioriți, vorbește despre o mulțime de monahi isihaști, din care îi amintim pe următorii: Papa-Tihon († 1968), care se îndeletnicea cu multă sârguință cu rugăciunea și cu metaniile și care ducea o viață de înger, lăudându-L neîncetat pe Dumnezeu până la fericitul său sfârșit, Gheronda Evlóghios († 1948), ucenicul lui Hatzigiórgis, care ținea tipicul strict al postului continuu și al rugăciunii neîntrerupte și care era des încercat de ispite demonice, Gheronda Kosmás Pantokratoritul (†1970), care împletea rugăciunea cu lucrul manual, stropind cu propriile lacrimi grădina mănăstirii și a sufletului său, Gheronda Pétros (†1958), cunoscut pentru simplitatea și evlavia sa, precum și pentru rugăciunea sa neîncetată și mult lucrătoare, care deseori auzea psalmodiile dulci ale îngerilor și se umplea de lumină necreată, Gheronda Augustin (†1965), care, spre sfârșitul vieții, datorită rugăciunilor sale neîncetate, însoțite de lacrimi din belșug, a avut parte de nenumărate vedenii dumnezeiești și a cărui față strălucea ca soarele, și mulți alții.

Însuși părintele Paisie trăia și se bucura neîncetat de binecuvântarea rugăciunii, nevoindu-se cu smerenie și simplitate. Se ruga ore în șir, cu multă dragoste, pentru nevoile și durerile întregii omeniri. Obișnuia să zică: «Ce frumos lucru e atunci când omul sănătos duhovnicește – care se izolează de oameni tocmai pentru a-i ajuta mai mult cu rugăciunile sale – îi consideră pe toți ceilalți ca fiind sfinți, iar pe sine se consideră a fi cel mai mare păcătos». Sau: «Dacă vrei să ajungi la Dumnezeu și să-L faci să te asculte când I te rogi, prinde “postul” smereniei, pentru că pe această „frecvență” lucrează întotdeauna Dumnezeu, și imploră, cu multă smerenie, mila Sa».

16) Gheron Iosif Isihastul (†1959) s-a nevoit cu multă trudă, învrednicindu-se să ajungă pe înalte culmi ale sfințeniei. Prețioasele sale epistole reprezintă un adevărat fagure duhovnicesc, care presară miere pe buzele celor care le citesc. Cităm aici doar câteva fragmente din acestea: «Începutul drumului spre rugăciunea curată este curățirea de patimi. Nu poate ajunge la desăvârșire cel înlăuntrul căruia încă muștesc patimile. Cu toate acestea, harul este prezent și într-unul ca acesta, numai să nu se lase furat de neglijență sau de slava deșartă». «Toată noaptea stau și mă rog: Doamne, ori îi vei mântui pe toți frații, ori mă vei pierde și pe mine. Nu vreau să merg singur în Rai». Iată ce înseamnă adevărata iubire, ce înseamnă misiune, iubire de oameni și activitate socială.

17) Gheronda Sofronie (†1993), teologul rugăciunii și rugătorul teolog, adevărat părinte neptic și un om extraordinar. Ne-a învățat că rugăciunea înseamnă a comunica și dialoga cu Dumnezeu, a ne mărturisi neputințele, a fi cercetați de către harul dumnezeiesc. Când ne simțim părăsiți de Dumnezeu, devenim mai maturi. «Tăcerea» lui Dumnezeu ne face mai cumpătați, ne face să suferim și să insistăm, ne învață să ne rugăm mai insistent, pentru a-L cunoaște și întâlni pe Dumnezeu și pentru a dobândi pocăința adevărată. Iată ce scrie în cunoscuta sa carte, Despre rugăciune: «La un moment dat, în timp ce invocam sfântul nume al Domnului Iisus Hristos, am fost nevoit să întrerupt această invocare, din cauza faptului că acțiunea Sa ar fi fost prea puternică pentru mine. Am rămas deci fără cuvinte, fără gânduri, înspăimântat de apropierea lui Dumnezeu. Atunci mi s-a descoperit în parte taina ierurgiei».

18) Gheronda Porfirie Kavsokalivitul (†1991). Peste tot unde mergea, făcea komboskíni. Cuvintele sale de mângâiere izvorau din rugăciune și totodată vorbeau despre rugăciune. Zicea: «Când ne aflăm în harul lui Dumnezeu, atunci rugăciunea noastră devine curată». Altă dată i-a zis unui fiu duhovnicesc: «Știi cât de mare este darul pe care ni l-a dat Dumnezeu, acela de a-I putea vorbi oricând și oriunde ne-am afla? Căci El ne aude mereu și peste tot. Aceasta este cea mai mare binecuvântare posibilă». Iată că putem întâlni isihaști chiar și în Atena. Lucru rar întâlnit, dar foarte adevărat.

19) Gheronda Efrem Katounakiótul (†1998) este ultimul dintre părinții aghioriți neoisihaști. Desigur, nu pretindem că, prin acest articol, am epuizat lista acestor sfinți bărbați. Dumnezeu ne va ajuta să revenim și cu alte nume. Scrierile lui papa-Efrem, această remarcabilă figură aghiorită, vădesc virtuțile sale alese și, mai presus de toate, reprezintă o dovadă vie a dragostei sale nemărginite pentru Hristos. Subiectele lui preferate sunt rugăciunea și ascultarea. Referindu-se la rugăciune, spune că e cea mai mare dovadă a dragostei noastre pentru Dumnezeu și pentru aproape. S-a nevoit din greu, învrednicindu-se de mari daruri. Să avem binecuvântarea sa și a tuturor părinților pe care i-am prezentat mai sus.

Isihasmul trebuie cercetat cu multă luare aminte, mai ales de către societatea de astăzi, în care secularismul, problemele sociale, lipsa unei misiuni organizate și temeinice și implicarea în treburile lumești influențează nu numai trupul sfintei Biserici Ortodoxe, ci și pe cel al Monahismului Răsăritean Ortodox, chiar și pe cel al monahismului aghiorit. Totuși credem, nădăjduim și ne rugăm ca tradiția acestor vlăstare ale Sfântului Munte să rămână intactă atât în interiorul obștilor mănăstirești, cât și în chiliile aflate în pustiu. Cu toții suntem chemați să luptăm cu orice preț și cu orice sacrificii pentru păstrarea caracterului isihast al Sfântului Munte, fiindcă lumea contemporană are nevoie de mănăstirile aghiorite mai mult decât de orice altceva nu numai în veacul acesta, ci și în veacul următor…

Sursa: revista Ο Όσιος Γρηγόριος (Cuviosul Grigorie), II, nr. 240, editura Sfintei Mari Mănăstiri Grigoríou, Sfântul Munte 1999, pp. 57-71.