Viaţa creştinului în Franța zilelor noastre

Timp de un mileniu, Franţa a fost în deplină comuniune cu tot restul lumii creştine. În tot acest timp, Franţa a fost un rezervor extraordinar de sfinţenie, mai ales în timpul celor trei veacuri ale epocii merovingiene, vreme în care Franța gravita încă în jurul Constantinopolului, la fel ca toate celelalte țări europene care făceau parte din ceea ce se cheamă Commonwealth-ul bizantin.

Da, în vremea aceea, Franța a fost un rezervor extraordinar de sfințenie, dacă ne putem exprima astfel, astfel încât regimul politic al epocii meronvingiene a fost calificat drept aghiocrație, adică guvernare a sfinților. Desigur, nu toți regii meronvingieni au fost sfinți în viața lor personală, în viața lor privată, dar mulți dintre ei se înconjurau de sfinți, pe care îi aveau ca miniștri sau sfetnici (consilieri).

Era o vreme în care sfinții erau prezenți peste tot in Franța, dacă se poate spune așa. Iar poporul era atât de conștient de acest fapt încât, puțin mai târziu, în timpul epocii carolingiene, oamenii, se pare, își puneau această întrebare : «De ce nu mai există sfinți ? De ce, existau atât de mulți sfinți în vremurile trecute, iar acum sunt atât de puțini ?» Mai existau, fără îndoială, au mai existat încă timp de câteva secole.

Franța a avut, însă, o soartă pe care aș compara-o cu cea a Asiei Mici. Asia Mică a fost în primele veacuri creștine și în timpul epocii Părinților Bisericii, în secolele IV și V, vatra cea mai fierbinte a vieții creștine a întregii creștinătăți. Atunci, cei mai de seamă Părinți ai Bisericii au trăit aproape tot ce se putea trăi. Dar, puțin câte puțin, lent, de-a lungul secolelor, atât prin intermediul comerțului cât și prin intermediul armelor, a început să pătrundă o credință non-creștină. Începând cu secolul al XIII-lea, Islamul s-a infiltrat de așa manieră, și a câștigat o parte a populației, încât în secolul al XV-lea, Constantinopolul a căzut sub această nouă putere. Asia Mică a devenit ceea ce numim astăzi Turcia, o țară unde, desigur, încă supraviețuiesc creștini, dar cu mare dificultate și într-un număr foarte restrâns.

Ei bine, în Franța s-a întâmplat ceva asemănător, nu numai datorită Islamului, dar și datorită aderării unei părți cultivate a populației la un raționalism anticreștin și militant, total străin duhului Franței de odinioară. Puțin câte puțin, începând cu secolul al XVI-lea, și-au croit drum tendințe ostile Bisericii, ostile câteodată pur și simplu creștinismului. Multă vreme, acest lucru nu a părut să fie periculos, deoarece creștinismul autentic rămânea profund viu. Au existat în Franța secolului al XVII-lea oameni absolut remarcabili. Dar, în secolul al XVIII-lea, lupta contra creștinismului a devenit virulentă, condusă de un pseudo-profet care se numea Voltaire, posedat de ura contra creștinismului și având de partea lui un număr de filozofi care vroiau să distrugă creștinismul în Franța, și care vroiau să înființeze o anti-religie care să fie impusă întregii populații. Pentru a atinge acest scop, Revoluția a dezvoltat violențele cele mai extreme, căutând chiar să extermine populații întregi, fidele credinței lor. Și de-a lungul a următoarelor trei secole, această luptă a fost înfocată. Nu trebuie să ascundem că noi trăim astăzi într-un climat de persecuție, nu de persecuție sângeroasă, ci de persecuție insidioasă: atacurile împotriva credinței creștine s-au multiplicat, iar astăzi sunt prezente peste tot, în media și în viața publică. Da, noi suntem într-o situație comparabilă, diferită dar comparabilă, acelei a creștinilor din Asia Mică, a creștinilor din Turcia. Trebuie să fim conștienți se acest lucru.

Nu trebuie să credem că putem să ne împăcăm foarte ușor cu o astfel de situație. Trebuie să ajungem să avem un suflet de mărturisitor, un suflet de mucenic, aș spune. Încă o dată, nu pentru că am fi amenințați de o mucenicie sângeroasă, cel puțin pentru moment, ci noi trebuie să avem acest atașament profund la credința noastră creștină, această dragoste pentru Hristos care biruiește orice altă dragoste, orice altă iubire, da !

Nu este posibil pentru un creștin să trăiască ca și un non-creștin. Dar totul [în jur] ne îndeamnă la asta. Vorbim de o evoluție a obiceiurilor, de o evoluție a civilizației la care ar trebui să ne conformăm dacă nu vrem să fim ridiculizați, să fim tratați ca și retrograzi și reacționari. Dar, dacă civilizația s-a schimbat, este pentru că aceasta nu mai este creștină. Nu este un progres ! În măsura în care dorim să rămânem creștini, în măsura în care avem certitudinea că acolo este adevărul, în chiar această măsură nu putem accepta să ne împăcăm cu obiceiurile ambiante, cu ceea ce a devenit practică curentă în societatea noastră : licențiozitatea sexuală, divorțul endemic, uniunea [civilă] liberă, avortul banalizat, tendință de a ne satisface toate dorințele, căutarea fără nici o limită a profitului. A ceda acestora, nu ar însemna doar a viola regulile stabilite de către Biserică, ci ar însemna a fi refractar bucuriei adevărate, adevăratelor fericiri ale sufletului, pentru a ne scufunda în mahmureala care întunecă atâția dintre contemporanii noștri.

Într-o astfel de situație ar trebui, înainte de toate, să ne rugăm. Vârful de lance al rezistenței împotriva multiplelor curente care doresc să ne depărteze de Hristos, să ne depărteze de Biserică, să ne depărteze de Evanghelie, să ne depărteze de credință, este, mai înainte de orice, rugăciunea. Noi nu putem rezista prin propriile noastre forțe, nu putem să rămânem fideli Evangheliei, fideli Bisericii prin propriile noastre forțe. Dar dacă ne rugăm, atunci puterea lui Hristos vine în ajutorul nostru și vom avea ca mijlocitori, vom avea ca ocrotitori toți acești sfinți nenumărați ale căror nume, slavă Domnului, sunt păstrate de atâtea sate ale Franței, de târgușoarele noastre și chiar de către orașele noastre. Să ne rugăm și să ne opunem, să refuzăm orice cedare în fața unor comportamente contrare învățăturii lui Hristos: uniune liberă, avort, droguri, chiar așa zise «ușoare», lăcomie de câștig, atitudini individualiste, egoiste, indiferente celorlalți în toate domeniile: economic, financiar și social.

Da, atunci când pur și simplu privim harta Franței, vedem cât de impregnată de creștinism era țara noastră, cât de prezenți erau sfinții, și nu doar sfinți de origine franceză, sfinți care au trăit pe teritoriul nostru, dar și alții sfinți, sfinți din Palestina, sfinți din Egipt, sfinți din Grecia și din toată lumea creștină. Toți acești sfinți au fost, putem spune, prezenți spiritual, cu o mare putere, în țara noastră. Ei bine, aceasta este încă o comoară de care trebuie să ne atașăm. Iar a fi atașat înseamnă, la modul concret, să ne dăm toată osteneala să-i cunoaștem, să-i iubim, să ne rugăm lor, înseamnă să le cerem să mijlocească pentru noi la Hristos, pentru ca să ne rămână vie credința, pentru ca Domnul să ne întărească credința noastră în această luptă cotidiană pe care trebuie s-o purtăm, să ne ajute să rezistăm cu bărbăție în fața forțelor care ne distrug credința, în fața influențelor devastatoare ale obiceiurilor cotidiene, cărora atât de mult trebuie să învățăm să le rezistăm, deoarece aceste două lucruri sunt de nedespărțit.

Ei bine, fie ca toți acești sfinți pe care îi prăznuim, ca această mulțime de mucenici care ne înconjoară, să fie pentru noi un izvor de curaj, de forță, de inspirație pentru ca noi să rămânem Franța Creștină. Fie ca Sfânta Treime să ne ajute, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Căreia fie slava în vecii vecilor. Amin!