Caracteristicile monahismului ortodox – 3. Monahismul ortodox este isihast şi nu de tip activist, aşa cum este monahismul apusean
19 August 2013
Ca purtător al Tradiţiei evanghelice şi ortodoxe, monahismul ortodox nu are ca scop cucerirea lumii prin mijloace exterioare, ci transfigurarea sa prin pocăinţă, prin curăţirea de patimi, prin rugăciune şi prin împărtăşirea cu Tainele Bisericii. Cu aceste instrumente, monahul se luminează, se sfinţeşte, se îndumnezeieşte. Aşa se schimbă în mod ontologic, şi nu numai exterior. Omul întreg revine la starea iniţială, după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu.
Creştinismul apusean, în general, şi împreună cu el monahismul care a izvorât din acest tip de creştinism, nu cunoaşte îndumnezeirea omului ca scop al vieţii, ci o simplă îmbunătăţire morală. Aceasta se întâmplă deoarece teologia oficială apuseană nu acceptă distincţia dintre fiinţa şi energiile lui Dumnezeu şi, ca urmare, nici îndumnezeirca omului prin aceste energii necreate dumnezeieşti. Orientarea eminamente exterioară a monahului apusean, cu diferite obligaţii sociale, nu îi permite să-şi cunoască neputinţa duhovnicească şi patimile sufleteşti care-l stăpânesc şi, prin urmare, nu se luptă împotriva lor pentru curăţire, pentru iluminare şi pentru îndumnezeire.
Monahismul ortodox însă, prin sfânta isihie, are puterea de a înainta în etapele făptuirii celei duhovniceşti (curăţire de patimi) şi, mai presus de aceasta, în contemplarea (adică vederea) lui Dumnezeu în energiile Sale necreate. Un astfel de monah devine el însuşi lumină pentru întreaga lume. Mii de oameni vor alerga la el pentru sprijin duhovnicesc iar rugăciunea lui ajută întreaga lume. În mod caracteristic, ni se spune despre marele sfânt isihast Antonie că susţinea cu rugăciunile lui lumea.
Între numeroasele metode cezaro-papiste ale Vaticanului – prin care acest rege urmăreşte prin mijloace economice, diplomatice şi chiar subversive să-şi întindă dominaţia asupra a cât mai multe popoare – se înscrie şi folosirea unui mare număr de călugări. Aceştia sunt folosiţi ca soldaţi ai papei, ca spioni, pentru atingerea scopurilor pământeşti ale papei[1]. Aş aminti aici declaraţia publică făcută sub formă de întrebare de către fostul Arhiepiscop al Atenei, Prea Fericitul Serafim: „Aş vrea să-mi spuneţi: Vaticanul este Biserică?”
Există, desigur, şi în sânul creştinismului apusean câteva ordine călugăreşti care practică unele forme de asceză – cum ar fi tăcerea (de exemplu, trapiştii) – însă acestea, în afară de faptul că sunt nişte excepţii, se deosebesc de duhul monahismului ortodox. În monahismul ortodox nu trăim Crucea şi Patimile lui Hristos în mod unilateral, ci în acelaşi timp ne împărtăşim de lumina Schimbării la Faţă şi a învierii. De aceea, fenomene de genul stigmatelor care apar pe trupurile călugărilor apuseni sunt necunoscute în Ortodoxie. Dimpotrivă, monahii ortodocşi înaintaţi duhovniceşte ajung la experienţa luminii taborice în care primesc slava şi strălucirea împărăţiei lui Dumnezeu care vine şi este deja prezentă.
Continuare:
Sursa: Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos, Scrieri athonite pe teme contemporane, traducere de ieromonahul Agapie, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003.
[1] Un exemplu concret îl constituie istoria uniaţiei, realizată prin vicleniile şi minciunile călugărilor iezuiţi, sprijiniţi de tunurile habsburgice.
