În numele lui Dumnezeu: 100 de ani de Imiaslavie în Biserica Rusă (partea întâi)

Ultima mare dispută din Biserica Rusiei a revenit încetul cu încetul în centrul discuțiilor de teologie dogmatică din această țară. Mișcarea Imiaslavie (cunoscută și ca Imiabojie), care a agitat cercurile Bisericii Ruse într-o mare măsură în anii 1910, nu a dispărut vreodată cu desăvârșire, pe tot parcursul secolului al XX-lea constituind o preocupare intelectuală pentru oamenii Bisericii și pentru gânditorii apropiați Seminarului Teologic al Sfântului Serghie (Saint-Serge Institut de Théologie Orthodoxe) din Paris. Fondatorul și cel dintâi director al Institutului, Părintele Serghei Bulgakov, era un apărător al Imiaslavie.

Mișcarea denunțată în 1913 de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Rusia a produs câteva lucrări interesante, dar controversate. Cartea Părintelui Serghei Bulgakov numită Filosofia numelui (Философия Имени) a fost publicată abia post-mortem la Paris, în 1953, și nu a fost disponibilă în Rusia până în anii 1990. La sfârșitul anilor 1990, cartea care a dat începutul mișcării, În Munții Caucazului (На горах Кавказа), a fost publicată din nou în Rusia, după ce fusese interzisă vreme de 80 de ani. În 1997, operele alese ale lui Aleksei Losev au fost publicate la Sankt Petersburg sub titlul Numele (Имя).

Mișcarea Imiaslavie (care înseamnă, literal, [cei ce] slăvesc numele, iar Imiabojie, numele lui Dumnezeu) a constituit cea din urmă mare dispută din Biserica Rusă înainte ca bolșevicii să preia controlul asupra țării. Controversele născute se datorau în principal devizei principale: «numele lui Dumnezeu este (Însuși) Dumnezeu». Nume importante din Biserica și din societatea rusească s-au implicat, fie luând apărarea mișcării, fie denunțând-o ca periculoasă ori eretică. Cunoscuții părinți Pavel Florenski și Serghei Bulgakov, autori [a numeroase cărți], i-au luat apărarea, la fel ca ieromonahul, fost ofițer și explorator al Africii, Anton (Bulatovici), dar și Grigori Rasputin – figură publică controversată, aflat în legătură cu familia regală a Rusiei. Printre critici se numărau Arhiepiscopul Antonie (Krapovițki), Arhiepiscopul Serghie (Stragorodțki, viitorul Patriarh), Arhiepiscopul Nikon (Rojdestvenskii), teologul S. V. Troițki, preotul Ioan (Vostorgov, canonizat de Biserica Rusiei în anul 2000, în urma martiriului său din 1918, din vremea războiului civil rusesc). Alexei Losev, probabil cel mai influent filosof din epoca sovietică, era un apărător şi un promotor al Imiaslavie. Doi Patriarhi Ecumenici, Ioachim al III-lea şi Gherman al V-lea, au condamnat, de asemenea, această învăţătură în anii 1912 şi 1913. Împăratul Rusiei, Nicolae al II-lea (canonizat de Biserica Rusă în 1990), Mitropolitul Vladimir (Bogoiavlenskii, care a suferit moarte martirică în vremea războiului civil din Rusia, fiind canonizat de Biserica Rusă în 1992) şi Mitropolitul Macarie al Moscovei s-au implicat, străduindu-se să stingă conflictul dintre adepţii Imiabojie şi Biserică.

Schimonahul Ilarion (Domracev)

Schimonahul Ilarion (Domracev), autorul cărţii În Munții Caucazului, nu visase niciodată să dea naştere vreunei mişcări în cadrul Bisericii, cu atât mai puţin să provoace furtună şi să determine vreo dezbinare între monahii ruşi din Sfântul Munte. Necăutând faimă ori atenţie publică, el a publicat cartea sub anonimat. Cartea era dedicată Rugăciunii lui Iisus şi importanţei acesteia în viaţa monahilor. Atunci când apărea cartea, Ilarion trăia ca un pustnic, într-o regiune retrasă din Caucaz, după ce, în prealabil, trăise în Sfântul Munte, fiind pregătit şi antrenat [pentru o astfel de vieţuire].

Fără îndoială, el avea convingerea că nu promova nimic ne-ortodox ori împotriva tradiţiei Bisericii. Mai mult, cartea era dedicată celor ce voiau să ştie mai multe despre viaţa pustnicească, despre puterea rugăciunii, şi celor ce aveau în vedere viaţa monahală. Călugărul Ilarion se ocupa [în carte] mai ales de cele cu privire la rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Într-adevăr, cartea a trecut cu succes de biroul cenzorului imperial, fiind publicată în 1907, și a fost atât de bine primită, încât în cinci ani a mai cunoscut două reeditări (1910 şi 1912). Sfânta Elisabeta (Elisabeta de Hesse, Marea Ducesă Elizaveta Feodorovna a Rusiei) a ajutat cu fonduri la publicarea acestor reeditări.

Imiaslavie sau Imiabojie nu era dezvoltată într-o doctrină unitară, coerentă, ci apărea mai mult ca o serie de opinii diverse şi credinţe cu privire la natura numelui lui Dumnezeu. Grupul iniţial de susţinători, atât monahi, cât şi mireni, s-a divizat imediat în ceea ce priveşte înţelegerea expresiei „numele lui Dumnezeu este Dumnezeu” (Имя Божие есть Бог, ori Имя Божие есть Сам Бог), de la cei care credeau simplu că literele şi sunetele însele sunt îmbibate de har dumnezeiesc, până la aceia care aveau reprezentări filosofice sofisticate cu privire la această formulă.

Alexandr Bulatovici (Ieromonahul Anton)

Ieromonahul Anton (Bulatovici) şi Părintele Serghei (Bulgakov) aparţineau acestei categorii din urmă. În Rusia de dinainte de revoluţie, mişcarea Imiaslavie era asociată cu numele Monahului Anton, pentru că el publicase extins pe acest subiect, dar şi pentru că, oarecum, era un fel de celebritate încă din vremea când activase în viaţa militară şi călătorise în Ethiopia.

O mare vâlvă a făcut adoptarea Imiaslavie de către un mare număr de călugări ruşi din Muntele Athos. Losev, care era contemporan cu aceste evenimente, fiind tânăr student (născut în 1893, a murit în 1988), le descrie pe scurt în articolul său intitulat Imiaslavie, dedicat publicului de limbă germană. După el, volumul În Munții Caucazului nu a devenit un bestseller în Rusia, ci a ajuns să atragă atenţia în urma controverselor din mănăstirile ruseşti din Sfântul Munte, unde izbucniseră dispute aprinse, se pare, în urma conversaţiilor obişnuite dintre călugări. Acest lucru a atras atenţia atât Patriarhiei de Constantinopol, cât şi Sfântului Sinod din Rusia. În septembrie 1912, Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului i-a trimis un mesaj Egumenului Mănăstirii ruseşti a Sfântului Pantelimon din Sfântul Munte Athos, în care critica aspectele periculoase ale Imiaslavie. Chestiunea a fost cercetată, mai departe, de profesorii de teologie de la Şcoala Teologică din Hálki, care au considerat învăţătura Imiaslavie drept una incorectă. Prin urmare, în aprilie 1912, noul Patriarh, Gherman al V-lea, a trimis o notă în Sfântul Munte, informându-i despre toate acestea.

Surprinzător, dar susţinătorii ruşi ai Imiaslavie din Sfântul Munte au ignorat, pur şi simplu, mesajul Patriarhului de Constantinopol, părintele lor spiritual, iar în ianuarie 1913, Schitul Sfântul Andrei l-a ales Egumen pe Monahul David, un susţinător făţiş al Imiaslavie. Acest lucru a constituit o revoltă deschisă din partea monahilor de la Schitul Sfântul Andrei, iar, pentru a face lucrurile şi mai grele, călugării de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon erau clar divizaţi în două facţiuni. Monahul Anton (Bulatovici), un apărător vocal al Imiaslavie, se găsea la Schitul Sfântul Andrei. Toate mănăstirile [din Sfântul Munte Athos], inclusiv cele populate de ruşi, se găsesc sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, dar, devreme ce ambele sălaşuri ruseşti se revoltaseră împotriva Patriarhiei, a devenit clar faptul că autorităţile ruseşti aveau să intervină pentru a rezolva lucrurile. Curând după alegerea Egumenului David, toţi întâistătătorii mănăstirilor din Sfântul Munte Athos au emis o hotărâre, interzicând împreuna participare la slujbe cu monahii ce locuiau la Schitul Sfântul Andrei.

Schitul Sfântul Andrei

În cele din urmă, în mai 1913, Sfântul Sinod al Bisericii din Rusia a examinat chestiunea, cercetând trei rapoarte întocmite independent, de către doi episcopi şi un teolog. Toate cele trei rapoarte concluzionau că Imiaslavie era o învăţătură neortodoxă. Sfântul Sinod a adoptat acest punct de vedere, iar decizia semnată de Arhiepiscopul Serghie condamnă această învăţătură, dar, în comparaţie cu criticile de dinainte aduse învăţăturii Imiaslavie, decizia Sfântului Sinod evită critica extremă şi pare mai degrabă blândă. De asemenea, [decizia Sfântul Sinod] consideră că denumirea potrivită a susţinătorilor Imiaslavie ar fi imiabojnici, iar nu imiaslaveţi, în mod ciudat, pentru că noua denumire nu mai are conotaţii negative în limba rusă, iar traducerea ei denotă un „următor al numelui lui Dumnezeu”, lucru mai degrabă demn de respect.

Decizia Sfântului Sinod al Rusiei din ziua de 18 mai 1913 face trei observaţii importante. Mai întâi, numele lui Dumnezeu este recunoscut ca sfânt şi dumnezeiesc, iar Dumnezeu şi numele Său nu trebuie separate sau concepute ca fiind separate unul de altul. Totuşi, Sfântul Sinod subliniază, de asemenea, că Dumnezeu este Dumnezeu, iar numele Său este doar un nume, iar nu „Însuşi Dumnezeu ori natura (свойства) Sa, numele unui obiect iar nu obiectul în sine şi, prin urmare, nu poate fi recunoscut sau chemat drept Dumnezeu (pentru că ar fi absurd şi eretic), nici Divinitate, pentru că nu este o energie a lui Dumnezeu” (Losev, The Name, pp. 12-13). În al doilea rând, numele lui Dumnezeu rostit în rugăciune poate săvârşi minuni, dar nu pentru că ar fi Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu vede credinţa noastră şi Îşi trimite binecuvântările asupra noastră, aşa după cum a promis la Matei 9, 2. În al treilea rând, Sfintele Taine se săvârşesc nu datorită credinţei săvârşitorului sau datorită credinţei celor ce asistă sau datorită rostirii numelui lui Dumnezeu, ci datorită credinţei şi rugăciunii Sfintei Biserici, care săvârşeşte aceste Taine datorită puterilor acordate Ei de către Domnul (Losev, The Name, p. 13).

Mănăstirea Sfântului Pantelimon

Intervenţia Bisericii Ruse a eşuat în încercarea de a reinstaura calmul şi liniştea în Sfântul Munte Athos, așa că ruşii au decis să facă apel la un mod mai dur de abordare, lucru familiar în această ţară, şi au detaşat o mică flotă către Sfântul Munte, flotă condusă de o canonieră. După ce convorbirile din mai-iunie 1913 s-au soldat cu un eşec, în iulie 1913 soldaţii au ocupat Mănăstirea Sfântului Pantelimon, scoţându-i afară pe monahii imiaslavţi de o manieră dură şi nedemnă. Imiaslavţii de la Sfântul Andrei s-au predat voluntar, iar cu excepţia a 40 dintre ei, socotiţi prea slabi pentru a putea călători, cu toţii au fost îmbarcaţi spre Rusia. Unii monahi s-au dezis pe loc de Imiaslavie, semnând hârtiile necesare, iar câţiva au făcut acest lucru în Rusia, fiind trimişi înapoi în Sfântul Munte Athos. În jur de 40 de monahi din cei peste 800 care fuseseră capturaţi, au fost trimişi la închisoare, iar restul au fost exilaţi în diverse locuri din Rusia.

În august 1913, Sfântul Sinod a adoptat încă o rezoluţie în privinţa chestiunii Imiaslavie, de data asta într-un limbaj şi într-o formulare mai strictă. Mănăstirilor de pe cuprinsul Rusiei li s-a cerut să-i determine pe monahi să semneze un document ce condamnă învăţătura eronată a Imiaslavie. Curând după aceea, totuşi, măsurile împotriva adepţilor mişcării au fost slăbite datorită intervenţie Ţarului Nicolae al II-lea, iar un număr de edicte bisericeşti locale au făcut ca lucrurile să decurgă conciliator. Odată cu izbucnirea Războiului celui Mare, unii imiaslavţi au fost iertaţi şi li s-a îngăduit să se întoarcă la activităţile clericale, cel mai notabil caz fiind Ieromonahul Anton (Bulatovici), care a fost restabilit şi i s-a îngăduit să se alăture forţelor armate (capelan). Revoluţiile din Rusia din decursul anului 1917, precum şi războiul civil ce a urmat, au împiedicat Biserica Rusă să reia studierea chestiunii într-un mod mai aprofundat. Unii teologi influenţi, precum Pavel Florenski şi Serghei Bulgakov au luat apărarea Imiaslavie, dar flăcările bolşevismului i-au risipit pe participanţii la această dispută, schimbând complet peisajul ţării.

Partea a doua: http://www.pemptousia.ro/?p=33550

Sursa: Dn. Lasha Tchantouridzé, «In the Name of God: 100 Years of the Imiaslavie Movement in the Church of Russia», în The Canadian Journal of Orthodox Christianity, volumul VII, numărul 3, toamna 2012, pp. 216-228.