În numele lui Dumnezeu: 100 de ani de Imiaslavie în Biserica Rusă (partea a doua)

Pavel Florensky şi Sergei Bulgakov (tablou de Mikhail Nesterov – 1917)

Imiaslavie nu a dispărut complet. În anii 1920, mulți dintre adepții săi s-au alăturat Bisericii Rusești din Catacombe, iar alții, precum Serghei Bulgakov, și-au continuat activitatea în exil. Iarăși, alții, printre care Părintele Pavel Florenski, au reușit să supraviețuiască în mod deschis noului regim, cel puțin pentru o vreme. Practic, chestiunea Imiaslavie a rămas nerezolvată în Biserica Rusiei. Arhiepiscopul Ilarion (Alfeyev), unul dintre conducătorii intelectuali contemporani ai Bisericii Rusiei, a scris un volum masiv despre disputele din jurul chestiunii Imiaslavie, în care remarcă faptul că, încă, ușa nu a fost închisă cu totul asupra chestiunii (Holy Mystery of the Church: An Introduction to History and Problems of the Imiaslavie Disputes, Moscow: Oleg Abishko Publishing, 2007, p. 912.

Dacă acum cu mai mult de 100 de ani în urmă, Schimonahul Ilarion (Domracev) ar fi oferit o carte scrisă prost, această dispută asupra numelor nu ar mai fi avut loc. Dar cartea a fost scrisă bine și legat, și nu doar că a atins puncte teologice importante, ci a descris bogata viață spirituală a monahului eremit, a lăudat frumusețea sălbăticiei și i-a făcut o invitație cititorului de a porni într-o călătorie spirituală. Ea nu a formulat o nouă mișcare; raționamentul din spatele dictonului „numele lui Dumnezeu este Dumnezeu” este expus pe scurt în capitolul al treilea, iar capitolele 4 și 26 au intenția de a susține această afirmație. Cu alte cuvinte, din aproape 900 de pagini de text, doar un scurt capitol este dedicat argumentării expresiei ce avea să devină fundamentul chestiunii Imiaslavie, și două alte capitole sunt date să o susțină. Intenția autorului era să demonstreze existența unei „unități interne” între inimile credincioșilor și a lui Dumnezeu.

Iată ce are de spus monahul Ilarion cu privire la înțelegerea naturii dumnezeiești a numelui lui Dumnezeu:

Capitolul 3. În numele lui Dumnezeu este prezent Însuși Dumnezeu

Mai întâi de toate, trebuie să ne confirmăm nouă înșine adevărul imuabil ce se găsește în acord atât cu revelația Dumnezeiască, cât și cu conceptele bine determinate ale minții, anume că în numele lui Dumnezeu este prezent Însuși Dumnezeu – cu toată esența și cu toate caracteristicile Lui infinite. Desigur, acest lucru trebuie înțeles duhovnicește – cu o inimă luminată, iar nu cu mintea cărnii ce invadează necuviincios tărâmul duhovnicesc, dorind să cuprindă trupește lucruri spirituale și pentru că nu este în stare să priceapă, cârtește: „Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm ?” (Ioan 6, 52). Sau cârtește datorită completei inabilități de înțelege despre ce este vorba: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” (Ioan 3, 4). Orișicât, Domnul zice: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3, 6), adică cele spirituale trebuie înțelese spiritual, în lumina dată lor de strălucirea harului. […]

Nu poate fi altfel, Domnul este ființă spirituală, inteligentă [accesibilă prin] contemplație, și la fel este și numele Său; de aceeași manieră, sufletele noastre sunt spirituale, ființe cugetătoare […].

Într-un cuvânt, toate acestea se petrec pe tărâmul spiritului, unde nimic trupesc nu-și are locul. Din acest punct de vedere, oricine ar trebui să înțeleagă că este imposibil să separi Numele Domnului Iisus Hristos de Persoana Sa binecuvântată. Știind aceasta, ba mai mult, simțind această taină preaînaltă, [ea devine] atât de prețioasă vieții noastre duhovnicești, încât ajunge centrul și fundamentul ei. Și de aceea, atunci când cineva vorbește [despre acest subiect], o face cu atâta insistență, forță și convingere […]. (Monahul Ilarion, În Munții Caucazului, pp. 57-58).

Monahul Ilarion nu-și elaborează pe mai departe punctul de vedere asupra acestei chestiuni. Din text reiese că era preocupat mai mult cu chestiunea rugăciunii lui Iisus și a relației acestei rugăciuni cu viețile credincioșilor, decât de formula „numele lui Dumnezeu este Dumnezeu”. Dar ideea lui a atins o coardă sensibilă în moduri neașteptate și a dat impulsul apariției unei noi mișcări. Imiaslavții însă nu aveau conștiința că fac ceva nou. De fapt, în mod repetat au pretins că sunt următori adevărați ai tradiției originale și vechi a Bisericii. Totuși, învățăturile și citatele pe care le aduc din Sfinții Părinți, niciunul nu susține pretenția imiaslavților, ci întăresc cele trei concluzii ale deciziei Bisericii Ruse din februarie 1913. Nici un Părinte al Bisericii ori Sfânt din Rusia sau din afara Rusiei nu a spus vreodată că numele lui Dumnezeu este Dumnezeu. În același timp, niciunul nu a spus că numele lui Dumnezeu nu ar fi sfânt și dumnezeiesc. Dintre contemporanii imiaslavților originari, Sfântul Ioan de Kronștadt a lăudat adesea numele lui Dumnezeu și semnificația lui pentru viețile credincioșilor. Cuvintele lui au fost citate de imiaslavți pentru a arăta că Sfântul Ioan de Kronștadt avea același punct de vedere asupra chestiunii – cuvintele lui chemând credinciosul să respecte numele lui Dumnezeu (precum și al Maicii Domnului, ale îngerilor și sfinților), să nu îl ia în deșert, pentru că „numele Domnului este însuși Domnul – Duhul totdeauna prezent și cuprinzând toate; numele Maicii Domnului este Însăși Maica Domnului, numele unui înger – îngerul, iar al sfântului – sfântul” (Моя жизнь во Христе [Viața mea în Hristos], http://www.hamburg-hram.de/ioann/wp-print.php?p=2380). Este improbabil ca Sfântul Ioan să fi creat aici un argument ontologic, ci el era angajat într-o retorică, pentru că, lucru evident, numele Sfântului Nicolae, de exemplu, nu este însuși Sfântul Nicolae.

Fără a intra pe tărâmul vreunei drame filosofice, cea dintâi dificultate întâmpinată de formularea Imiaslavie este evidentă și clară: dacă expresia „numele lui Dumnezeu este Dumnezeu” este adevărată, atunci și expresia „Dumnezeu este numele lui Dumnezeu” trebuie să fie adevărată. Dar pentru că Dumnezeu nu are părți, nici nu este un proces, formularea Imiaslavie nu poate fi înțeleasă ca exprimând faptul că ceva specific ar fi parte din ceva mai general. Din contră, formularea implică o tautologie – o egalitate completă între ambele părți ale expresiei. Totuși, o astfel de pretenție ar fi, în esență, absurdă, pentru că Dumnezeu nu poate fi redus la un nume, chiar dacă ar fi chiar Numele Său. Prin urmare, atât Losev, cât și Bulgakov dedică o mare parte din lucrările lor teologice pentru a explica modul enigmatic în care, totuși, numele lui Dumnezeu ar putea fi Dumnezeu.

Bulgakov îi critică pe acei imiabojnici care cred în egalitatea celor două părți ale formulării, respingând pretențiile similare făcute de „imiaslavți fanatici”. El neagă faptul că verbul „este” din expresie semnifică o relație de egalitate ori identitate a conceptelor. Bulgakov insistă asupra faptului că, în expresia „numele lui Dumnezeu este Dumnezeu”, al doilea termen „Dumnezeu” ar fi nume predicativ. Dar el nu dezvoltă ideea mai departe; orișicât, în consecință, „numele lui Dumnezeu” ar fi subiectul. Iar dacă „numele lui Dumnezeu” este subiectul, iar „este Dumnezeu” este predicatul, atunci, în această propoziție, „numele lui Dumnezeu” suportă acțiunea lui „este Dumnezeu”, pentru că, în gramatica tradițională, predicatul modifică subiectul, oferă informații despre el, explică ceea ce face subiectul, cum este subiectul și, într-adevăr, ce este subiectul. Sunt însă două probleme cu argumentul gramatical al lui Bulgakov: dacă „numele lui Dumnezeu” este subiectul, iar „este Dumnezeu” este predicatul, atunci „Dumnezeu” din predicat va fi complementul [numele predicativ, în gramatica românească, n. tr.], dar a insista aspra acestei chestiuni și a o explora mai departe ar transforma-o într-un argument teologic absurd – numele lui Dumnezeu nu poate fi definit sau modificat de Dumnezeu nici semantic, nici ontologic. A doua problemă a pretenției este aceea că, dacă Bulgakov are dreptate, expresia „numele lui Dumnezeu este Dumnezeu” ar trebui să fie pe deplin reversibilă. Pentru a ilustra o paralelă, în expresia „ea este o fată”, „ea” este subiectul, iar „este o fată” este predicatul. Dacă expresia este inversată, „o fată este ea”, propoziția devine ciudată, dar sensul rămâne același. Mai mult, pentru că în exemplul nostru ni se comunică faptul că o anumită persoană („ea”) aparține unei clase de obiecte („fete”), expresia nu este tautologică: „ea” este o „fată”, dar nu toate „fetele” sunt „ea”. În formularea Imiaslavie, atât subiectul („numele lui Dumnezeu”), cât și predicatul („este Dumnezeu”) reprezintă cel mai universal și mai general lucru ce există, Dumnezeu. Prin urmare, expresia nu este doar reversibilă, ci și tautologică: atât subiectul, cât și predicatul reprezintă exact același lucru. Ori asta este tocmai concluzia pe care Bulgakov voia să o evite.

Losev, de asemenea, înțelege faptul că, în lipsa explicitărilor, formularea Imiaslavie se reduce cu ușurință la o pretenție absurdă, aceea că Dumnezeu ar fi Însuși numele Său. El explică lucrurile în mod diferit, argumentând că Imiaslavie a dat naștere acestei „formule mistice” ce trebuie, însă, clarificată. El scrie:

[…] formula mistică a Imiaslavie sună cam așa: a) numele lui Dumnezeu este energia lui Dumnezeu, inseparabilă de esența lui Dumnezeu, deci este Însuși Dumnezeu. b) Totuși, Dumnezeu este distinct de energiile Sale și de numele Său, și de aceea, Dumnezeu nu este numele Său ori vreun nume în general […] (Имя [Numele], p. 15)

Argumentul ontologic al lui Losev este mai sofisticat decât explicația gramaticală oferită de Bulgakov; totuși, și el are probleme asemănătoare argumentelor scolastice din biserica apuseană din vremea evului mediu. Ideea că energia lui Dumnezeu este Dumnezeu a fost stabilită de Biserica Ortodoxă în secolul al XIV-lea, în urma învățăturilor Sfântului Grigorie Palama. El distinge între esența lui Dumnezeu și energiile lui Dumnezeu – între ceea ce este Dumnezeu și ceea ce face Dumnezeu în raport cu creația Sa și, în particular, cu oamenii. O ființă umană nu poate cunoaște esența lui Dumnezeu, dar Îl poate cunoaște pe Dumnezeu prin energiile Sale. Referințele biblice pentru aceasta sunt profeții evrei, iar din Noul Testament, lumina necreată de pe Muntele Tabor pe care Apostolii Petru, Iacov și Ioan au perceput-o ca pe evenimentul Schimbării la Față. Argumentul lui Losev, cum că numele lui Dumnezeu ar fi o energie a lui Dumnezeu conține o serie de erori logice și teologice semnificative. Mai întâi, numele nu este în mod necesar ceva pe care Dumnezeu îl pune în relație cu creația – este posibil să fie așa sau să nu fie așa – numele ar putea fi doar un construct uman, nu știm, iar Scriptura nu specifică nimic despre acest aspect. În al doilea rând, nu este clar dacă numele lui Dumnezeu este una din multele energii ale lui Dumnezeu sau este însăși energia. În cazul dintâi, pretenția nu ar avea sens și contrazice Scriptura, pentru că mulți prooroci L-au cunoscut pe Dumnezeu nu neapărat prin numele Său, iar lumina Taborului era ceva diferit de numele [Său]. În cazul din urmă, ar însemna că energia lui Dumnezeu constă din cel puțin două părți distincte, din care una este numele Său, ori asta nu are sens în teologia ortodoxă, pentru că, prin definiție, Dumnezeu nu are părți distincte.

Ieromonahul Ilarion (Domracev), care fără să vrea a dat naștere acestei mișcări, nu s-a angajat niciodată în dispute filosofice, nici nu a construit vreo apărare sofisticată a tezei sale. În capitolul al treilea al cărții sale (pp. 57-59, 60 și 63) el își explică modul de gândire într-o manieră simplă și concisă. În elaborarea și comunicarea formulei „numele lui Dumnezeu este Dumnezeu”, el presupune două lucruri: 1. Limbajul și gândirea sunt, în esență, unul și același lucru, unul nu poate exista fără celălalt și 2. În cadrul limbajului, nu există vreo distincție între semnificant (signifier) și semnificat (signified), erau considerați a fi ontologic indistincți (Ferdinand de Saussure, lingvistul francez care a făcut pentru prima oară distincție între semnificant și semnificat, era contemporan cu monahul Ilarion, dezvoltându-şi ideile lingvistice în aceeaşi epocă, dar prelegerile sale pe această temă au fost publicate de foştii lui studenţi abia la câţiva ani după moartea sa, survenită în 1913).

Ambele supoziţii sunt eronate, dar astfel de greşeli erau uşor de făcut, mai ales dacă cineva se preocupa de astfel de chestiuni la începutul secolului al XX-lea.

Ar fi firesc să presupunem că gândirea şi limbajul sunt acelaşi fenomen, că unul nu poate exista fără celălalt: în cele din urmă, cugetările omeneşti sunt exprimate prin cuvinte, iar cuvintele nu au sens în lipsa cugetărilor. Totuşi, ele nu sunt acelaşi lucru: limbajul nu poate exista fără cugetare, dar cugetarea poate exista în lipsa limbajului. De exemplu, oamenii trăiesc uneori anumite momente dumnezeieşti, ori excepţionale din punct de vedere estetic, ori emoţionante, şi nu pot găsi cuvinte care să le exprime gândurile ori emoţiile. Un alt exemplu îl constituie bebeluşii – bebeluşii pot gândi, dar nu dispun de limbaj pentru a-și putea comunica gândurile. Monahul Ilarion consideră în raţionamentul său că imaginea mentală despre Dumnezeu pe care o au oamenii (ori, pe care cei mai duhovniceşti monahi o pot avea) ar fi identică, în mod necesar, cu energiile dumnezeieşti, dar nu poate dovedi şi susţine asta, şi chiar de-ar fi posibil, cunoaşterea certă va fi imposibil de comunicat pentru că există o mare şansă ca aceste imagini mentale şi cuvinte asociate lor să fie subiective, ori dependente de educaţia, maturitatea sau nivelul de luminare duhovnicească al fiecăruia. Cu alte cuvinte, oamenii nici nu au instrumentele mentale pentru a dovedi astfel de lucruri, nici nu au o cunoaştere revelată prin Sfânta Scriptură care să menţioneze convingător existenţa lor.

Mai mult, punctul de vedere al Monahului Ilarion asupra realităţii se bazează pe presupunerea că imaginea mentală sau ideea despre un obiect este acelaşi lucru cu cuvântul care îl descrie: Dumnezeu, ca realitate spirituală, ar fi acelaşi lucru cu numele spiritual care-L descrie. Acest lucru, însă, este o presupunere incorectă: imaginea mentală sau ideea de scaun nu este acelaşi lucru cu cuvântul scaun. Monahul Ilarion face această legătură între Dumnezeu şi esenţa lui, spunând că „Dumnezeu este o fiinţă inteligentă, spirituală, [accesibilă prin] contemplaţie, şi la fel este şi numele Lui” (În Munţii Caucazului, p. 58), de parcă Dumnezeu şi numele Său ar fi făcuţi din acelaşi „material”. Mai mult, el consideră că „toate acestea au loc în sfera duhovnicească, unde nimic material nu este prezent” (În Munţii Caucazului, p. 58). De fapt, cuvintele, limbajul şi, prin urmare, numele, au aspecte atât abstracte (ideale), cât şi materiale, acestea din urmă fiind sunetele pe care le scot oamenii sau simbolurile pe care le desenează pentru a comunica înţelesul.

Trebuie avut în vedere faptul că mişcarea Imiaslavie nu s-a răspândit în afara Bisericii Rusiei şi a rămas restrânsă, atât ca învăţătură bisericească, cât şi ca doctrină filosofică. S-ar putea ca motivul din spatele Imiaslavie să fie chiar faptul că e strâns legată de caracteristicile distincte ale limbii ruse, de natura ei poetică, de convieţuirea retoricului cu factualul în aceeaşi expresie, de abilitatea ei de a comunica atât generalul, cât şi specificul în aceeaşi propoziţie. Limba engleză, în comparaţie, este mult mai precisă şi nu tolerează decât extrem de puţin ambiguitatea semantică. În limba rusă poţi spune că „numele lui Dumnezeu este energia lui Dumnezeu” fără să specifici dacă „energie” este la plural sau la singular, ori dacă este una din energiile Lui sau energia însăşi – limba rusă nu are articole hotărâte ori nehotărâte. În limba rusă, este foarte uşor să faci confuzie între o afirmaţie retorică şi o declaraţie de fapt, precum afirmaţia Sfântului Ioan de Kronştadt, cum că Domnul este numele Său, iar numele unui sfânt este însuşi sfântul, la fel şi pasajul din Evanghelie în care Iisus spune „Eu sunt uşa” (Ioan 10, 9), nu însemnă că Iisus este o uşă fizică, cu balamale şi mâner.

Argumentele şi ideile pe care le-a generat Imiaslavie sunt foarte interesante din punct de vedere intelectual, iar gândirea, provocatoare. Dar sunt foarte bune motivele pentru care această învăţătură nu a fost adoptată ca parte din învăţătura Bisericii, ci a fost respinsă ca eronată, ba chiar condamnată ca eretică. Postulatul primar al Imiaslavie nu poate fi comunicat coerent într-o manieră concisă şi precisă, astfel încât să poată fi înţeleasă de credinciosul matur, ci necesită eforturi elaborate şi sofisticate, dar chiar şi acestea nu trec testele de logică şi examinarea erudită. În afară de acestea, marele pericol adus de învăţătura Imiaslavie a fost arătat de însăşi istoria ei: există o bună şansă ca oamenii să o răstălmăcească cu totul şi să cadă în erori grave şi practici care ar putea include închinarea la sunete şi obiecte materiale.

Revenire la partea întâi: http://www.pemptousia.ro/?p=33549

Sursa: Dn. Lasha Tchantouridzé, «In the Name of God: 100 Years of the Imiaslavie Movement in the Church of Russia», în The Canadian Journal of Orthodox Christianity, volumul VII, numărul 3, toamna 2012, pp. 216-228.