Puterea politică, după Sfântul Ioan Gură de Aur

Faptul că morala creștină abordează toată problemele pornind de la premisa eshatologică nu înseamnă, după Sfântul Ioan Gură de Aur, fuga de lume şi nici retragerea departe de ea, ci dimpotrivă înseamnă înfruntarea şi orientarea ei către adevăratul scop, fără de care îşi pierde sensul. Statul, înainte de toate, reprezintă „autoritatea” care, atunci când în viața de toate zilele este prost orientată, întăreşte şi consolidează puterea de împărăție a diavolului. Dacă însă Statul se va orienta spre realizarea unui scop bun, readuce împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Conflictul dintre Biserică şi Stat apare doar atunci când scopul eshatologic unitar este diferit.

A. «Slujitor al Lui Dumnezeu»

Sfântul Ioan Gură de Aur analizează Statul întotdeauna din perspectivă eshatologică. Pentru el, acesta este chipul vremii pe care o trăim. În Rai nu existau stăpâni, nici robi, în acea stare paradisiacă eliberată de orice fel de robie. Concepţia ortodoxă despre starea paradisiacă se opune celei romano-catolice, pentru care relația autoritate-robie ține de fire şi de creaţie (societas naturalis). Conform acestei viziuni romano-catolice, autoritatea și robia ar fi apărut treptat, chiar dacă nu ar fi existat căderea protopărinţilor fiindcă, se spune, ar fi o lege ontologică omului. Se precizează doar că orice abuz se datorează stricării firii de după cădere. După cum am văzut mai sus, pentru Sfântul Părinte orice formă de robie este în strânsă legătură cu păcatul. Astfel, drept cauză a robiei este văzută întinarea omului, cel creat după „chipul lui Dumnezeu”, şi deteriorarea relaţiei dintre oameni. Despre această „robie” vorbeşte Sfântul în Omilia 29, Cuvântul al IV-lea la Facere, unde, după cum bine observă părintele Theódoros Zísis, este identificată cu „păcatul” lui Nimród, anume cu folosirea în scop abuziv a puterii omeneşti cu ajutorul căreia s-a impus ca un «tiran şi neruşinat» şi «stăpân şi rege», «un alt mod de robie născocind». Prin urmare, forma aceasta de relație de putere este folositoare, dacă este văzută ca fiind urmarea purtării de grijă şi a dragostei lui Dumnezeu, dar şi ca o metodă de vindecare. Perspectiva eshatologică a Sfântului Gură de Aur stabileşte exact nu doar provenienţa „medicamentului”, dar şi caracterul terapeutic al acestuia.

Mitropolitul Pavel de Halép

Comentând cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „de la Dumnezeu sunt rânduite”, care se referă la puterea lumească, Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă nu numai necesitatea administrării „medicamentului” – pe care îl reprezintă autoritatea lumească, ca urmare a păcatului -, dar şi folosul acestuia ca măsură şi rezultat al iubiri de oameni şi al proniei lui Dumnezeu. În continuare vom urmări cum interpretează dumnezeiescul Părinte această măsură din punct de vedere eshatologic.

Comparaţia dintre instituţia statului şi „medicament”, dintre conducătorii lumeşti şi „medici” arată scopul eshatologic şi vocaţia acestei instituţii. Deasemenea, Sfântul Ioan aseamănă sistemul politic cu „educaţia”, iar pe oamenii de stat cu „pedagogii” care se îngrijesc ca oamenii să nu cadă pradă indolenţei. Altădată vede puterea Statului ca săvârşind o lucrare foarte importantă, ferindu-i pe oameni de anarhie şi făcându-i să convieţuiască pașnic. Căci, dacă ar lipsi conducătorii din oraşe, atunci «am vieţui fără de nici o lege, mai rău decât fiarele care nu au raţiune». Subliniază că dregătorii sunt «cei ce menţin pacea». Și dintre toate virtuţile, consideră că aceasta este cea mai de folos: «Fără aceasta, viaţa nu are niciun folos», spune. Dincolo de toate acestea, contribuţia pozitivă a conducătorului constă, după cum uşor se poate înţelege, în faptul că el este un factor care îndeamnă la exercitarea virtuţilor «şi a fricii de Dumnezeu şi a cinstei». Astfel „pregăteşte” sufletele pentru a primi „aşa cum trebuie” cuvântul învăţăturii. De aceea, vorbind despre conducătorul lumesc, îl caracterizeză prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „slujitor al Lui Dumnezeu” (Romani 3,14). De aceea, Sfântul Ioan, îi recunoaşte încă de la început  conducătorului dreptul deplin  de a i se asigura cele necesare traiului de către popor. Observă, desigur, că, atunci când Hristos răspunde la întrebarea dacă trebuie plătit censul datorat Cezarului, foloseşte verbul „a restitui” (Matei 22, 17-21) care arată returnarea unei datorii către deţinătorul de drept ca răsplată pentru serviciile aduse. Mai mult, Pavel ne cere să ne rugăm pentru conducătorii lumeşti (I Timotei 2, 2). Prin urmare, autoritatea lumească este cea care contribuie la exercitarea virtuţii, ajută la restabilirea şi desăvârşirea omului şi „slujeşte” planului eshatologic al Lui Dumnezeu.

Este însă lucru adevărat că în această stare trecătoare şi perisabilă a lumii există pericolul permanent şi tendinţa ca ordinea să se strice, iar acest „slujitor” şi „pedagog” şi „cezar” să se autodivinizeze, să-şi depăşească atribuţiile în utilizarea puterii ce i-a fost dată lui de la Dumnezeu, şi să devină un răzvrătit şi un înşelător. În acest caz, rezultatul este abuzul de putere şi neascultarea de voia lui Dumnezeu. Folosirea abuzivă a puterii de către anumiţi conducători nu pune, însă, sub semnul întrebării instituţia însăşi (ca factor pozitiv şi educativ), ci, din contră, îi dă Sfântului Ioan ocazia de a atrage atenţia asupra celorlalte dimensiuni ale rolului său din punct de vedere eshatologic: vindecarea depinde de priceperea medicului. El subliniază repetat că principala îndatorire a conducătorului este «să-și fie în primul rând luiși stăpân» şi să vegheze la aplicarea legii. Înţelegerea responsabilităţii conducătorului lumesc ca «slujire» şi «facere de bine către toți cei care se află sub stăpânirea lui» presupune o slujire dezinteresată şi un suflet curăţit de patimi.

Sfântul Ioan Gură de Aur, urmând lui Pavel şi Sfintei Scripturi, în general, ajunge să accepte supunerea creştinului şi faţă de conducătorii necredincioşi. Reaminteşte faptul că, pe când Pavel dădea acest sfat, el însuşi era prigonit de către autorităţi. Acest lucru, cu siguranţă, nu înseamnă negarea voii lui Dumnezeu, ci faptul că, în perspectivă eshatologică, supunerea aceasta este temporară şi are drept scop doar reglementarea paşnică a problemelor cotidiene ivite. În situaţia în care conducătorului îi lipsesc principiile morale, îndatorirea creştinului este nu de a renunţa ori a se împotrivi, ci de a-l scoate pe conducător din greşeala lui. În cunoscuta apologie a Apostolilor în faţa Sinedriului, “trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Fapte 5, 29)”, Sfântul Ioan nu vede un semn de împotrivire, ci lipsa concesiei din partea Apostolilor, curajul, stăpânirea de sine şi încercarea de a-i scoate pe mai-marii lor din greşeala în care se aflau. În continuare arată, subliniind dimensiunea eshatologică, că nedreptatea pe care mai-marii Sinedriului au săvârșit-o a fost pentru Apostoli motiv de bucurie. Singura nedreptate care există în lume este păcatul. El laudă, aşadar, răbdarea în suferinţă a Apostolilor. Nu reiese din niciun text al Sfântului Ioan că acesta ar fi avut o atitudine anarhică. Creştinul trebuie să aibă drept scop nu eliberarea de sub autoritatea conducătorilor nedrepţi, ci eliberarea de patimi. Corijarea nedreptăţii făcute de conducător, ca îndatorire a creştinului, se face spre binele conducătorului, nu al creştinului. Aceeaşi atitudine a avut-o Sfântul Ioan Gură de Aur atunci când el însuşi a fost trimis în exil: nu s-a împotrivit, ci s-a bucurat pentru încercările lui. A primit hotărârea împăratului şi a iertat pe toţi care au complotat împotriva lui. În acest caz, soluţia indicată este întoarcerea omului şi intensificarea predicii care poate să schimbe lumea. Mentalitatea aceasta se datorează, desigur, şi momentului apariţiei Noului Testament; predicarea Evangheliei se afla încă la început şi trebuia să se înţeleagă limpede că Apostolii nu îndemnau la abrogarea legilor şi a autorităţii statului: acest lucru le-ar fi adăugat încercări inutile şi fără rezultat.

B. Ierarhizare bisericească şi putere politică

Sfântul Ioan, explicând din ce motiv recunoaşte autoritatea statului, cât de importantă este recunoaşterea acestuia ca „slujitor” în iconomia dumnezeiască şi cât de mult contribuie societatea la desăvârşirea omului, numidu-l „slujitor”, îl prezintă totuși ca având o însemnătate mult inferioară Bisericii. Statul doar ajută în lucrarea Bisericii, pregăteşte sufletele în vederea slujirii cuvântului lui Dumnezeu. Biserica se deosebește de Stat precum cerul de pământ şi sufletul de trup. Preotul este mai mare decât împăratul, aşa cum duhul este mai presus de trup. În afara acestor dovezi de superioritate, prin aceste comparaţii Sfântul Părinte îşi exprimă punctul de vedere asupra menirii şi scopului fiecărei autorităţi. Superioritatea Bisericii rezidă exclusiv în menirea ei eshatologică de care Statul este lipsit. De exemplu, Biserica are puterea de „a lega şi a dezlega în cer”, pe când Statul are putere doar pe pământ. Statul nu este interesat decât de omul firesc (cetăţeanul), pe când, singură, Biserica se îngrijeşte să formeze oameni duhovniceşti. Superioritatea Bisericii constă în cele duhovniceşti, nu în cele lumeşti. Deasemenea, iarăşi, supremaţia ei constă în metoda pe care o foloseşte. Statul conduce prin constrângere, Biserica, prin libertate; acela interzice, aceasta povăţuieşte. Acela este interesat doar să pedepsească, aceasta, să tămăduiască şi să înlăture cauza răului. Statul, având la baza legisaţiei sale mintea omenească, câteodată se poate înşela, pe când Biserica, care se sprijină pe Sfânta Scriptură, este mereu însuflată de Dumnezeu. Statul are drept scop să întărească legătura dintre oameni prin legi omeneşti, pe când Biserica face acest lucru prin legea dragostei faţă de aproapele. Şi, pe când puterea lumească desparte oamenii, Biserica, dimpotrivă, este «numele unităţii şi al înţelegerii». Organizarea serbărilor şi a manifestărilor politice se face prin separarea şi scindarea oamenilor, pe când Biserica, dimpotrivă, prin sărbătorile ei îi uneşte pe cei despărţiţi, masa este comună, harul nu face diferenţieri, legile bisericeşti nu creează clase sociale. Biserica, în general, «nu împarte societatea în funcţie de ranguri». Omul duhovnicesc împlineşte şi, totodată, depășește legile statului, pune în practică şi cele mai de seamă legi ale Bisericii, eliberându-se astfel de sub legiuirea civilă a Statului, fiindcă Biserica nu se limitează doar la a cere asumarea răspunderii pentru răul comis de cineva, ci foloseşte chiar şi acest „rău” în lucrarea virtuţii. Concluzia lui Hrisostom este că, în esenţă, creştinismul, prin metodele lui specifice, orânduieşte viaţa noastră mult mai mult decât o face statul, după cum spune în acest sens, conform comparaţiei de mai sus, în Omilia a 15-a la comentariul Epistolei a II-a către Corinteni: «Creştinismul întreține viaţa omului mult mai mult decât legile lumeşti». De aceea, din Biserică a ieşit şi va ieşi mereu «tot folosul vieţii şi îndreptarea a toată lumea».

Dealtfel, faptul că Sfântul a părăsit oraşul doar când au izbucnit violenţele, arată convingerea sa că împăratul creştin trebuia să se supună Bisericii, căci în privinţa celor duhovniceşti împăratul se subordonează preotului.

În concluzie, ierarhizarea aceasta este în întregime eshatologică. Prin urmare, atunci când Biserica scapă din vedere această dimensiune eshatologică, pierde automat şi însuşirea ei unică şi se transformă într-o instituţie lumească, ajungând să activeze în acelaşi domeniu ca şi Statul şi, prin urmare, este firesc – motivând că vrea să-şi justifice existenţa şi nevoia – să recurgă fie la imixtiunea în treburie Statului, fie să intervină în desfăşurarea activităţilor sociale, lucru care se observă atât în romano-catolicism, cât şi în neoprotestantism.

Sursa: Pavel Yazigi, Mitropolit de Halep-Siria, Eshatologie şi morală, teză de doctorat, Tesalonic 1992, pp. 364-372.