Anahoreză și mărturie monahală în Sfântul Munte la sfârșitul secolului XX

Anahoreza monahală

Creștinii care au ales drumul desăvârșirii creștine (feciorie, ascultare și sărăcie) în cadrul vieții de obște a vechii Biserici au fost numiți asceți, iar femeile ascete sau fecioare.

Primii asceți, cei care au lăsat orașele și satele Egiptului pentru a trăi la periferii și, mai târziu, în pustiul nelocuit și aspru, au fost numiți anahoreți. Deși niciodată nu au încetat să existe și asceții și ascetele din lume (mai ales clerici și fecioare), numele de «monah» a fost consacrat îndeosebi pentru asceții pustiului din marile lavre și chinovii. Anahoreza, adică ruperea de societatea umană, promotoarea confortului, ispitelor și diverselor forme de constrângere, a reprezentat o trăsătură esențială a Monahismului Ortodox, în întreaga sa istorie îndelungată. Chiar și în cazul în care distanța fizică față de lume nu era mare, totuși asigurarea izolării spirituale (înstrăinarea de lume), fuga de zarva orașului și evitarea preocupărilor deșarte au reprezentat condițiile de bază pentru atingerea scopului vieții monahale, care nu este altul decât curățirea de patimi și unirea cu Dumnezeu prin rugăciune și ținerea poruncilor dumnezeiești.

Anahoreza în Sfântul Munte astăzi

Un astfel de loc de anahoreză și isihie îl reprezintă Sfântul Munte, încă de la sfârșitul secolului IX și până în zilele noastre. De altfel, putem afirma cu ușurință că astăzi, Sfântul Munte constituie singura pustie a Ortodoxiei, în sensul spațiului geografic dedicat în întregime ascezei monahale, loc în care stabilirea definitivă a mirenilor și accesul femeilor sunt interzise și care are un regim special de auto-administrare în baza regulilor și tipicelor străvechi.

Mai este, însă, posibilă anahoreza și isihia în Sfântul Munte la sfârșitul secolului XX? Dezvoltarea mijlocelor de transport și de comunicație, valul mereu crescând al vizitatorilor, nevoile urgente de restaurare, exploatarea valorii «culturale» a monumentelor și vestigiilor aghiorite, precum și dependența implicită de autoritățile laice, care nu păstrează întotdeauna linia vechilor împărăți și regi ortodocși, toate acestea au adus amenințător «lumea» mai aproape de Sfântul Munte, transformând anahoreza într-o misiune mult mai grea decât era până în prima jumătate a secolului XX.

Dacă, încă de pe vremea sfinților Atanasie Athonitul, Ioánnis Koukouzélis și Nifon al Constantinopolului, nu era cu putință să se ascundă cineva sau să-și păstreze anonimatul în Sfântul Munte, cu atât mai greu este astăzi, când mijloacele tehnice contemporane, corespondența, telefonul și vizitele rudeniilor și prietenilor – mai nou chiar și prezența canalelor de televiziune – dau buzna chiar și în intimitatea chiliei anahoretului contemporan.

În ceea ce privește valul de vizitatori, de obicei se face deosebirea între pelerini și turiști, cu mențiunea că, în mod evident, de preferat sunt primii. În orice caz, astăzi și unii și alții găsesc mult mai ușor drumul spre Sfântul Munte într-o asemenea măsură încât, dacă nu se impuneau cele câteva măsuri de securitate, întreaga peninsulă ar fi fost în pericolul de a păți – la nivel spiritual – ceea ce au pățit pădurile, spațiile rurale și plajele în plan material, tocmai din cauza marii aglomerații de vizitatori, care nu îi oferă nici un răgaz de reînnoire și regenerare. În cazurile astea, obișnuiesc să dau drept exemplu o poiană cu flori frumos mirositoare, care îi încântă pe vizitatori. Însă dacă aceștia depășesc o anumită limită, atunci începe să se distrugă din cauza supraaglomerației de oameni, care încep să calce florile și plantele. Așadar, e valabilă acea zicală: «Distrugem ceea ce iubim mai mult».

Comunitățile monahale care trăiesc într-un flux continuu de vizitatori, având o orientare generală spre ospitalitate și discuție – oricât de duhovnicească ar fi ea – se confruntă cu multe probleme de ordin spiritual, probleme pe care abia acum încep să le conștientizeze. Acel prim entuziasm provocat de popularea rapidă și de transformarea în chinovii a mănăstirilor aghiorite, bucuria deosebită pe care o încerca mulțimea de pelerini veniți să se folosească din discuțiile cu monahii aghioriți, au cedat în fața unei stări generale de precauție legate de modul în care această nouă generație de monahi caută să dobândească o stabilitate duhovnicească, dat fiind faptul că lipsesc vechii monahi, iar condițiile au devenit evident mai nefavorabile, mai ales în ceea ce privește anahoreza și isihia.

Conform Sfinților Părinți, chiar și simpla vedere a mirenilor îl poate vătăma pe monahul începător, pentru că îi amintește toate acele lucruri pe care el vrea să le uite și să și le scoată din inimă. Astfel, prezența zilnică a unui număr necontrolat de mireni în cadrul unei frățietăți monahale reprezintă, într-adevăr, o problemă. De cealaltă parte, se consideră că o eventuală încredințare a primirii mirenilor de către mireni poate duce încet-încet la secularizarea Sfântului Munte și la transformarea sa într-un obiectiv turistic.

La rândul lor, lucrările de restaurare a monumentelor și vestigiilor aghiorite ocupă o mare parte a timpului monahilor și mai ales a mai-marilor lor, având consecințe nefaste asupra întregii frățietăți: ieșirea regulată a monahilor aghioriți în lume pentru asigurarea veniturilor și lucrurilor necesare și dependența tot mai mare a frățietății de instituțiile lumești. De altfel, pentru astfel de activități e nevoie de o sumedenie de materiale și mașini. Păstrarea măsurii și echilibrului în acest domeniu este un lucru extrem de greu și îndelung discutat. Astăzi drumurile ajung chiar și la cele mai îndepărtate chilii. Unii mireni, care intră în Sfântul Munte cu propriile lor mașini, transportând diverse materiale, nu pierd ocazia de a face un tur al peninsulei, neținând cont de praful și gălăgia pe care o provoacă.

În linii generale, am putea spune că orice încercare a aghioriților de a păstra condițiile primordiale de anahoreză și isihie în acest loc sfânt intră în conflict cu o întreagă gamă de interese, revendicări și mentalități. Cât va rezista această ultimă «redută» a pustiului ortodox într-o luptă, pe care celelalte centre monahale răsăritene (din Palestina, Muntele Sinai, insula Patmos sau Meteore) se pare că deja au pierdut-o? Acest lucru va depinde în mare măsură de o serie de măsuri pe care aghioriții contemporani trebuie să le aplice. Dintre acestea, cele mai importante ar fi:

a) eliminarea oricărei forme de concepție și aspirație lumească din rândul monahilor aghioriți, astfel încât să nu se agraveze problemele interioare deja existente din cauza atitudinii iubitoare de slavă deșartă și de griji lumești a monahilor.

b) păstrarea și asigurarea unei funcționări normale a vechiului regim de autoadministrare a Sfântului Munte, care în decursul celor o mie de ani de istorie și în ciuda lipsurilor și imperfecțiunilor sale umane, reprezintă singura garanție pentru prevenirea oricărui amestec din afară, oricărei tentative de manipulare a monahilor, oricărui plan de «valorificare», «integrare» și/sau «subordonare» a Sfântului Munte la interesele și mentalitățile lumești trecătoare.

c) păstrarea și consolidarea independenței economice a mănăstirilor aghiorite, deoarece dependența materială va aduce, mai devreme sau mai târziu, și dependență spirituală.

Mărturia monahală

Așa cum se știe, monahismul nu reprezintă un fenomen izolat al vieții Bisericii. Desăvârșirea vieții creștine, spre care tânjește și pe care o trăiește monahul în măsura posibilităților sale, reprezintă un prototip pentru frații care trăiesc în lume. Astfel, prin întreaga sa conduită, monahul oferă o trainică mărturie a adevărului Evangheliei și un exemplu de respectare a legii evanghelice, desigur, dacă se dedică «trup și suflet» iubirii dumnezeiești. Aceasta este de altfel și mărturia principală și primordială a monahismului în Biserică și în lume. Faptul că sfințenia poate fi atinsă certifică și faptul că mântuirea este adevărată. De aceea, Biserica fără monahism este ca o predică fără argumente sau ca o învățătură fără temei.

Întrucât însă monahismul reprezintă cea mai desăvârșită formă de trăire a vieții creștine, are și posibilitatea de a o vădi cu mai multă acribie. Astfel, contribuția enormă și neprețuită la formularea dreaptă a dogmei, la crearea cultului creștin, la îndeplinirea lucrării de păstorire și de misiune a Bisericii, la propovăduirea mesajului evanghelic și la răspândirea spiritualității autentice izvorăște din însăși trăirea sa și reprezintă un element esențial și indisolubil al misiunii sale.

Primul anahoret și «dascăl al pustiului», Sfântul Antonie cel Mare, a marcat prin viața sa întreaga evoluție a monahismului de mai târziu. Acesta a luptat cu dârzenie în cele mai grele încercări, tocmai pentru a-i întări pe viitorii mucenici, iar, dacă era voia lui Dumnezeu, era gata să fie martirizat și el. Exemplul său a fost urmat mai apoi de o întreagă ceată de cuvioși și mărturisitori purtători de Dumnezeu, începând cu sfinții Teodosie și Sava și terminând cu sfântul Grigorie Palama și monahii colivazi, sfinți care au condus lupta Bisericii împotriva monofizitismului, monotelismului și iconomahiei, împotriva raționalismului apusean, a Uniației și atâtor încercări de subminare a dogmei celei drepte și a cultului bisericesc.

De asemenea, alegerea aproape exclusivă a monahilor pentru lucrarea de oblăduire spirituală a sufletelor creștinilor, încă din primii ani în care Biserica a folosit acest tip de slujire pastorală, mărturisește de la sine recunoașterea generală a monahismului ca fiind chezașul prin excelență a harului profetic în Biserică.

Cât de posibilă mai este însă astăzi trăirea acestui tip de mărturie monahală în Sfântul Munte și care sunt factorii care o influențează?

Mărturia Sfântului Munte astăzi

Mărturia de viață este dată de către chinoviile, chiliile și întreg pustiul aghiorit și este transmisă mai departe prin intermediul evlavioșilor pelerini, precum și al scriitorilor și ziariștilor care iubesc Sfântul Munte. Poate că această mărturie nu se ridică la înălțimea mărturiei oferite de monahii din generațiile trecute, însă, în orice caz, îl inspiră pe creștinul slăbit al vremurilor noastre. Singurul factor extern care ar putea influența negativ rolul său este privarea de posibilitatea anahorezei și a trăirii unei vieți creștine autentice în isihie.

Mărturia învățăturii se face prin cuvântul scris și oral, fie în cadrul unor adunări speciale organizate de Sfânta Comunitate (Koinótita) a Sfântului Munte, fie la nivel personal, prin consfătuirea cu un aghiorit înduhovnicit, care devine astfel purtătorul întregii tradiții monahale predate de Sfinții Părinți. Dacă respectivul monah are sau nu «binecuvântarea» de a-i sfătui pe pelerini, cred că acest lucru se va vedea din rezultatul (pozitiv sau negativ) al cuvântului său, deși, în esență, este vorba despre o chestiune strict duhovnicească și personală a fiecărui monah și a fiecărei comunități monahale. În orice caz, mărturia aghiorită constă în transmiterea autentică a mesajului creștin nealterat și tocmai de aceea se bucură de o mare autoritate în rândul creștinilor.

Dintre factorii externi care influențează acest tip de mărturie, putem aminti următorii:

a) Greșita impresie de concurență cu autoritățile bisericești locale – impresie care se creează atunci când poziția aghioriților este exprimată înainte de poziția oficială a păstorilor și învățătorilor din lume sau când diferă de aceasta – provoacă neajunsuri monahilor aghioriți, mai ales dacă e vorba despre anumite probleme actuale cu care se confruntă Biserica.

b) Scepticismul și refuzul multor oameni din zilele noastre de a recunoaște caracterul absolut și pur al mesajului evanghelic transmis de monahism, precum și pătrunderea relativismului și sincretismului în spațiul credinței religioase îi face pe aghioriți să fie foarte rezervați în ceea ce privește publicul căruia i se adresează.

c) Dependența crescândă – mai ales din cauza lucrărilor de restaurare necesare – a mănăstirilor aghiorite de autoritățile lumești, cu care există o contradicție clară în anumite privințe, precum politica de «decreștinare» a statului, legislația referitoare la erezii, dreptul familial, avorturile, buletinele electronice, etc., creează, fără doar sau poate, o serie de confruntări și probleme interne.

În încheiere, aș vrea să menționez că egumenii și părinții duhovnici aghioriți din zilele noastre sunt chemați și provocați mult mai des să-și exprime punctul de vedere în anumite probleme actuale, lucru care cu siguranță că le îngreunează rolul mai mult decât în vremurile trecute. Apropierea față de «lume» și neglijarea isihiei poate influența negativ calitatea și autenticitatea mărturiei monahale aghiorite contemporane, fie că aceasta este oferită prin cuvântul sau prin însăși viața monahilor. Am putea spune că autenticitatea și puterea mărturiei monahale este direct proporțională cu intensitatea trăirii anahorezei monahale, lucru care – slavă Domnului – continuă să existe în Sfântul Munte până în zilele noastre. Fie ca Dumnezeu să nu o lase niciodată să se piardă.

Discursul arhimandritului Iosif, egumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotámou, susținut la Simpozionul Internațional «Sfântul Munte ieri, azi și mâine» organizat de Institutul de Studii Mecedoniene, Tesalonic 29 octombrie – 1 noiembrie 1993.