Iertarea

În regiunea Vígla din Sfântul Munte, în două colibe apropiate una de alta, se nevoiau doi asceţi: ghéron Gavriil şi părintele Iákovos. Ghéron Gavriil era de loc din Évvia. Era smerit, serios, tăcut, cu metaniile în mână şi cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă” pe buze, dar şi în inimă. Toţi pustnicii din locul acela îl iubeau şi îl respectau şi nimeni nu îi ieşea din cuvânt.

Părintele Iákovos era din Epir, înalt şi robust la trup, preot si duhovnic, cinstit şi neprihănit. Era pregătit oricând să dea un sfat bun şi să ajute în orice chip pe semenul său. De aceea, adeseori îşi lua traista şi pleca la drum şi, pe oricine întâlnea, laic ori cleric, începea să discute cu el. Vorbea tuturor despre însemnătatea deosebită a Sfintei Taine a Spovedaniei şi îi îndemna, pe toţi care vroiau, să se mărturisească la el. A ajutat, în acest fel, multă lume. Îndrepta şi spijinea pe mulţi care erau slabi în credinţă şi îi făcea să îşi schimbe modul de vieţuire şi să se apropie mai mult de Mântuitorul Hristos.

S-a întâmplat odată, însă, ca ,din urzeala şi pizma vrăjmaşului, aceşti doi buni vecini şi lucrători ai poruncilor Lui Hristos, să se certe din pricina următoarei întâmplări:

Într-o vară a fost secetă mare. Răsadurile din mica lor grădină s-au uscat şi, deznădăjduiţi, cei doi pustnici au cerut de la Dumnezeu puţină răcoare. S-au rugat Lui Dumnezeu să-i binecuvinteze cu ploaie. Au curăţat şanţurile de pământ şi le-au pregătit pentru ca apa ce se va strânge din ploaie să ajungă până în grădină, acolo unde aveau răsadurile.

Dumnezeul milei şi al iubirii de oameni nu a întârziat să răspundă rugăciunilor robilor Lui cei credincioşi şi, încet, încet, a început să plouă. Ploaia s-a înteţit aşa de mult încât apa a ieşit din şanţurile de pământ pe care cei doi le curăţaseră şi le pregătiseră şi s-a revărsat în grădina lui ghéron Gavriil, iar în grădina părintelui Iákovos nu a ajuns mai nimic. Atunci, părintele Iákovos a pus mâna pe o sapă şi a mers şi a modificat şanţurile aşa cum erau la început, iar acum toată apa curgea spre grădina sa.

Când a observat că apa de ploaie nu ajunge la răsadurile lui, ghéron Gavriil a ieşit în drum şi a văzut că părintele Iákovos modificase şanţurile şi toată apa se scurgea spre grădina aceluia. A mers la coliba vecinului său, a bătut la uşă, dar nu i-a răspuns nimeni. Între timp, ploaia s-a oprit, după ce răcorise pământul încins de arşiţa verii. Ghéron Gavriil a lăsat şanţurile aşa cum fuseseră modificate de părintele Iákovos, care s-a întors mai târziu dintr-o vizită de la Marea Lavră. Când l-a văzut pe părinte apropiindu-se, i-a ieşit în întâmpinare, a făcut metanie şi i-a sărutat mâna ca să ia binecuvântare. Părintele Iákovos l-a binecuvântat şi, în acelaşi timp, a început să-l dojenească pentru faptul că i-a modificat şanţul ca să curgă toată apa spre grădina sa. După acest schimb de cuvinte, ghéron Gavriil nu s-a mai putut abţine. L-a apucat pe părintele Iákovos şi l-a trântit la pământ, după care l-a scărmănat bine, bine. Mai apoi i-a zis:”Bine, părinte, cu ce ţi-am greşit de m-ai făcut să-mi ies din fire, din pricina zarzavaturilor tale bune de nimic, şi să te mai şi păruiesc? Că doar tu ştii cât ţin la tine…!”. L-a ridicat apoi de la pământ, acolo unde-l trântise, şi i-a zis pe un ton poruncitor: ”Şi acum, părinte duhovnic, scoate din traistă patrafirul şi citeşte-mi rugăciunea pentru iertarea păcatelor, pentru că eu te-am iertat pentru tulburarea ce mi-ai provocat-o, iar altădată să nu mai faci ceea ce ai făcut!”

Sărmanul părinte, după ce că a luat şi bătaie, l-a ascultat pe ghéronda Gavriil, care era mult mai în vârstă decât el, şi i-a citit rugăciunea de dezlegare de păcate, dar supărarea nu i-a trecut. Mâncase bătaie, deşi nu greşise cu ceva.

Această întâmplare a ajuns la urechile conducerii Mănăstirii Marea Lavră, de care aparţineau cei doi monahi, iar ghéron Gavriil a fost chemat ca să dea lămuriri. La întrebarea de ce l-a bătut pe părintele Iákovos – deşi, la început le-a spus că nu ştie nimic despre asta – în continuare, după multe insistenţe ale părinţilor, ghéron Gavriil a spus: ”Cinstiţi părinţi, ce-a fost a fost, cu vecinul meu, părintele duhovnic Iákovos, dar ne-am cerut iertare şi acum avem dragoste unul faţă de altul, aşa cum aveam şi înainte”.

Părinții din conducerea Lavrei, care preţuiau sinceritatea şi viaţa aleasă a lui ghéronda Gavriil, l-au iertat şi i-au dat canon să facă rugăciune pentru părintele duhovnic Iákovos ca să îl ierte şi Dumnezeu, fiindcă nu este de ajuns să te ierte doar duhovnicul, ci trebuie să te ierte şi Dumnezeu.

Aşa s-a terminat această întâmplare, graţie nerăutăţii şi a nepătimirii copilăreşti de care au dat dovadă cei doi buni vecini , care au trăit apoi în dragoste de Dumnezeu până la sfârşitul vieţii lor, rugându-se unul pentru altul, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor lor.

Fragment din lucrarea: Povestiri necunoscute despre pustnicii de la Vígla, Sfântul Munte