Cum să trezim interesul copiilor spre cultura antică și limba greacă veche?

Noul sistem educațional este revoluționar din mai multe puncte de vedere. Cea mai revoluționară dintre toate inovațiile sale este probabil decizia ca, până în clasa a III-a de gimnaziu, clasicii greci antici să fie studiați numai din traduceri, pentru ca abia în clasa a IV-a să li se ofere copiilor o introducere generală în regulile vechiului dialect atic. Această inovație dă naștere la o mulțime de probleme în ceea ce privește punerea sa în practică și, în același timp, provoacă o serie de nedumeriri. Marea problemă care îl macină în aceste timpuri pe filologul gimnazial este dacă noul sistem va corespunde scopului principal al lecției de greacă veche, din moment ce textul antic va înceta să mai fie ascultat în gimnaziu în forma sa originală.

Atunci, de ce mai dedicăm atâtea ore pentru a-i învăța pe copiii noștri greaca veche? Totuși, trei sunt motivele care ne obligă să-i ajutăm pe copiii noștri să comunice cât mai mult posibil cu lumea greacă anyică. Mai întâi, pentru simplul fapt că suntem greci. Din vremea lui Homer și până astăzi, au trecut cam două mii șapte sute de ani. De-a lungul acestor secolelor, noi, grecii, am atins de multe ori apogeul slavei, însă tot de atâtea ori ne-am aflat și pe marginea prăpastiei. De nenumărate ori am ieșit învingători, dar de destule ori am fost și învinși. Am fost invadați, robiți, ne-am schimbat religia, în ultimele secole știința tehnică ne-a modificat radical formele de viață. Și totuși, am rămas greci, ne-am păstrat limba – care desigur a evoluat – idealurile, civilizația, întreaga moștenire bogată care datează încă din anii precreștini. Nici un popor nu poate propăși în domeniul spiritual dacă își uită istoria, fiindcă cine își uită istoria se uită de fapt pe sine însuși. Faptul că sunt grec, grec conștient, înseamnă că mi-am însușit întreaga istorie spirituală a Eladei, din anii micenieni și până în zilele noastre.

Al doilea motiv care ne impune să cunoaștem spiritualitatea vechii Elade este identitatea noastră europeană. Întreaga civilizație europeană e întemeiată pe fundamentul vechii civilizații grecești, pe când civilizația romană reprezintă inelul de legătură. Desigur, de ceilalți europeni ne leagă și religia creștină, chiar dacă ne despart anumite dogme. Însuși Creștinismul trebuia mai întâi să intre în contact cu vechea gândire grecească, pentru a se putea extinde mai apoi în spațiul european. Civilizația europeană își are rădăcinile în vechea gândire și artă grecească. De aceea, nu le poate ignora nimeni, dacă vrea să simtă că, din punct de vedere spiritual, aparține Europei.

Al treilea și cel mai important motiv, care nu permite tinerilor noștri să uite de Grecia antică, este următorul: în Grecia, pentru prima dată în istoria omenirii, a fost descoperit omul ca valoare autonomă, omul liber de orice formă de sclavie, materială sau spirituală. Între popoarele care înconjurau spațiul grecesc, au existat și popoare cu o civilizație bogată și mă refer aici îndeosebi la egipteni și la perși. Însă popoarele acestea nici nu cunosc și nu-l vreau pe om liber. Sistemul lor absolutist îi obligă pe oameni să plece capul – fără a schița vreo formă de protest – în fața regelui sau a conducătorilor religioși. Libertatea de acțiune și libertatea gândirii sunt străine lumii din afara Greciei antice. Grecii au fost primii care, împinși de o putere lăuntrică nebănuită, au transformat despotismul în democrație și, dintr-o grămadă de oameni fără voință și fără simțul responsabilității, au construit o societate formată din cetățeni liberi și responsabili atât pentru propășirea lor personală, cât și pentru progresul întregii comunități. În concepția antică, gândirea este liberă, permițându-i minții să se încumete să facă salturi dintre cele mai îndrăznețe. Grecul antic a fost cel dintâi care, deși conștient de faptul că nu-și poate depăși condiția de om și să devină dumnezeu, cu toate acestea era stăpânit de un optimism profund în ceea ce privește posibilitățile umane și era plin de iubire față de om, despre care credea că este capabil să-și depășească imperfecțiunile și să devină ceea ce trebuie să fie – om desăvârșit.

Această credință în omul desăvârșit, asociată cu un simț artistic deosebit de profund – specific sufletului elen, i-a oferit omului antic capacitatea și impulsul de a crea o sumedenie de opere de artă, adevărate capodopere, «palpabile» cu mâna, cu mintea sau cu imaginația: formele de o frumusețe negrăită zugrăvite pe vasele de lut, în impresionantele tablouri și picturi, în arta prelucrării aramei și marmurei, și, mai presus de toate, minunatele opere literare – în proză și în versuri.

Această lume vrem să o oferim copiilor noștri, pentru a fi educați cum se cuvine, pentru a-și cultiva mintea studiind modul de gândire al grecilor antici, pentru a-și dezvolta simțul artistic admirând roadele mâinilor și imaginației strămoșilor lor. Țelul nostru e să le infuzăm și lor o doză de optimism, să-i facem și pe ei să se simtă liberi și responsabili de soarta omului pe acest pământ și, mai ales, să facem să mijească înăuntrul lor dorul și aspirația către omul desăvârșit.

Dar să ne întoarcem acum la problema care ne preocupă: pe de o parte avem sistemul vechi, care propune învățarea vechilor clasici prin intermediul studiului pe textul original, iar de cealaltă parte avem noul sistem, care vrea să înlocuiască textul original cu traducerile în cadrul noului gimnaziu, care corespunde primelor trei clase ale vechiului Gimnaziu. Care din cele două sisteme slujește mai bine scopurilor școlii umane?

Care au fost rezultatele vechiului sistem? Să răspundem mai întâi noi, filologii, care de atâția ani ducem greul luptei «sisifice» de a aduce lumea veche aproape de copiii noștri: rezultatele sunt minime, comparativ cu efortul depus atât de profesori, cât și de elevi. Propun să ne punem, cu mâna pe inimă, următoarea întrebare: câtor copii am reușit să le oferim atâta familiaritate cu greaca veche și să le transmitem atâta entuziasm pentru frumusețea și esența discursului antic, încât, terminând gimnaziul și alegând să studieze o altă știință, au vrut ei înșiși la un moment dat să recurgă la textul grec antic pentru a-și îmbogăți lumea interioară? Colegii mei filologi vă pot împărtăși că abia putem vorbi de vreo zece din miile de elevi care au trecut prin mâinile lor. Și mă tem ca nu cumva să exagerez propunând numărul zece. Atunci vă întreb pe dumneavoastră: cu ce drept îi chinuim ore în șir pe bieții copiii cu greaca veche, când foarte puțini sunt cei care se folosesc din ea?

Ați putea veni cu următoarea obiecție la ceea ce am spus anterior: poate că nu sistemul este de vină pentru cunoștințele precare de tradiție grecească antică pe care le culeg copiii noștri din anii de gimnaziu. Așa cum, de altfel, nu sistemul e de vină pentru educația generală defectuoasă pe care o primesc elevii. Îmi veți spune, pesemne, că o mulțime de alți factori contribuie la apariția acestei situații neplăcute: faptul că sunt prea mulți elevi într-o clasă, lipsa unor săli de clasă adecvate și dotate cu tot ce trebuie, înghesuirea a două gimnazii în aceeași clădire, supraîncărcarea profesorilor cu orele de predare și cu testele de corectat, lipsa unui sistem de instruire post-universitară, astfel încât profesorii din învățământul mediu să poată să-și completeze cunoștințele și să intre în contact cu noile descoperiri din cadrul științei lor, lipsa unor materiale și cărți ajutătoare pentru profesori, interesele extrașcolare ale elevilor, cinematograful, radioul, etc. Într-adevăr, toate acestea au îngreunat peste măsură misiunea cadrelor didactice și poate că de aceea le este imposibil să dea randamentul scontat. Dacă însă toate aceste impedimente vor fi înlăturate, de ce să nu rămânem la vechiul sistem, care presupune învățarea vechilor clasici prin intermediul studiului pe textul original? Dacă însă toate acestea nu vor putea fi înlăturate, atunci ce să așteptăm de la noul sistem? În fond și la urma urmei, totul va depinde de capacitatea și talentul nostru didactic.

Această obiecție este justificată, însă până la un anumit punct. Nu încape nici o îndoială că există mulți factori care au contribuit la decăderea sistemului de învățământ gimnazial, într-o asemenea măsură încât puțini dintre absolvenții acestuia pleacă de pe băncile școlii cu o gândire cât de cât închegată, având cunoștințele generale necesare unui om educat și capacitatea de a-și exprima coerent și corect gândurile și sentimentele, fără să comită greșeli de sintaxă sau de ortografie. De asemenea, nu încape îndoială că statul, acum că a conștientizat importanța educației și vrea să o scoată din mlaștina în care se zbate de atâția ani, va căuta să înlăture și celelalte impedimente care stau în calea progresului educației.

Ca să putem să judecăm corect cele două sisteme, trebuie neapărat să le analizăm comparativ scopurile spre care tind și mijloacele pe care le folosesc, cu condiția că se aplică în școli care, în celelalte privințe, funcționează satisfăcător de bine.

Ce caracterizează în mod deosebit vechiul sistemul aplicat până acum? Desigur, mai întâi, convingerea că, pentru a avea rezultatul dorit, obiectele cu profil uman trebuie să impună studiul clasicilor direct de la sursă (original). A doua trăsătură a vechiului sistem este aceea de a-l face pe elev să cunoască opera a cât mai mulți clasici. Consecințele acestei exigențe sunt următoarele: prima constă în faptul că în programa aceluiași an școlar erau înghesuiți patru-cinci scriitori antici, din epoci diferite și, de multe ori, aparținând unui dialect diferit. Spre exemplu, ce are în comun limba lui Demostene cu cea a lui Homer, care erau studiate împreună în clasa a IV-a? De asemenea, întrucât istoria literaturii grecești nu era predată în mod corespunzător și nici nu există vreun manual de gramatologie pentru Gimnaziu, amestecul de scriitori aparținând unor secole diferite – VIII, V sau IV – lărgea și mai mult dimensiunile confuziei deja existente. A doua consecință constă în următorul fapt: elevii studiau câte 5-10 pagini din fiecare clasic și apoi, până să apuce să priceapă câte ceva din limba, gândirea și tehnica unui scriitor, se izbeau de dificultățile și particularitățile următorului scriitor. Și dacă stăm și ne gândim că, în urmă cu câțiva ani, anumiți profesori «înțelepți» au hotărât să mărească numărul de scriitori antici care trebuiesc studiați în gimnaziu, prin adăugarea unor clasici de calibrul lui Aristotel, Teofrast, ș.a., ce mai e de spus…?

În această situație, trebuie spus că, oricât de ideale ar fi condițiile școlii, oricât de capabil ar fi profesorul și oricât de deștepți și studioși ar fi elevii, e imposibil să fie studiați într-un singur an școlar Arrian, Isocrate, Lysias și Herodot sau – în alt an – Platon, Tucidide, Homer și Euripide.

Ne dăm seama cât de greu de înfăptuit sunt lucrurile propuse de programa analitică a vechiului sistem gimnazial dacă ne gândim că pentru Epitaful lui Periclis – unul din cele mai grele texte clasice – erau rezervate numai trei săptămâni. Ce să apuce să facă profesorul într-un interval atât de scurt? Ar trebui, pesemne, să-și limiteze efortul în direcția explicării termenilor mai dificili – asta în cazul că aceștia pot fi explicați. Timpul care ar fi trebuit dedicat aprofundării conținutului și asimilării valorilor spirituale, morale și estetice ale textului nici că mai există sau, dacă există, este foarte puțin.

Un alt dezavantaj al vechiului sistem este și faptul că, din cauza introducerii atâtor scriitori în programa școlară, elevul nu-și putea forma o imagine de ansamblu. Firește, nici un tip de gimnaziu nu poate oferi o imagine de ansamblu asupra întregii opere a unui scriitor, cu atât mai puțin asupra unui gen literar. Însă tipul de gimnaziu care funcționa până acum nu reușea nici măcar să ofere elevului o imagine de ansamblu asupra unei singure unități a vreunui scriitor, nici măcar asupra unui singur aspect literar. Chiar și un text de calibrul Epitafului lui Periclis, care reprezintă o minunată unitate închisă, capătă mai mult sens pentru cel care citește continuarea istoriei lui Tucidide: despre apariția bolii incurabile în Atena, despre moartea lui Periclis și despre caracterizarea pe care i-o face istoricul.

Pretenția ca elevii să-i citească pe clasici în textul original, coroborată cu exigența de a le băga pe gât cât mai mulți clasici nu poate avea decât un singur rezultat: o educație fragmentară, deficitară, fără o unitate organică, texte citite și învățate pe fugă, nedigerate și pe jumătate înțelese. Vă mai mirați de ce copiii noștri, îndată ce absolvesc gimnaziul, nici nu mai vreau să audă de vechii clasici?

Care figuri legendare ale vechii lumi grecești mai luminează drumul copiilor noștri, după ce aceștia pleacă de pe băncile școlare? Poate Antigona, da, dacă profesorul a apucat să le ofere elevilor interpretarea întregii opere, deși mă îndoiesc. Același lucru e valabil și în cazul Ifigeniei lui Euripide. Să vedem ce se întâmplă în cazul operei lui Homer: în cadrul vechiului sistem gimnazial, se predau numai două cânturi din Odiseea. Să presupunem că profesorul a apucat să predea ambele cânturi. În primul dintre ele, elevul face cunoștință cu Telemah, care însă este încă un adolescent nepriceput, iar în al șaselea are ocazia să-l cunoască pe Ulise, care însă este un simplu marinar. Cel mult, poate că își va da seama de istețimea lui din discursul acestuia către Nausicá, dar nimic mai mult. Nici Ulise și nici Telemah nu sunt prezentați copiilor noștri ca personalități complete.

În clasa a V-a a vechiului gimnaziu, elevului i se preda primul și al VI-lea cânt a Iliadei. Al șaselea cânt nu vorbește deloc despre Ahile, așa că rămâne doar primul cânt pentru ca elevul să cunoască figura acestui mare erou. Și o va cunoaște, însă mutilată și deformată: Ahile, împins de patima răzbunării pentru nedreptatea la care a fost supus, îi transmite lui Zeus, prin mama sa, rugămintea să ofere victoria adversarilor grecilor. Nu știu dacă, în ultima clasă, profesorul apucă să le prezinte elevilor câte ceva din ultimele cânturi ale Iliadei. Însă chiar și în cazul acesta, pentru a-și forma o imagine de ansamblu despre Ahile, elevii ar trebui să citească și Rugăciunile (Lités) din cântul al IX-lea sau chiar tot fragmentul de la ieșirea lui Patrocle la război (cântul al XVI-lea) și până la finalul operei, care îl surprinde pe Ahile predându-i regelui Troii trupul neînsuflețit al lui Hector, ca să-l îngroape. Abia atunci eroul grec, după ce a dat dovadă de atâta vitejie și mărinimie, ar putea lumina sufletele tinerilor.

Încă un neajuns al vechiului sistem, care vroia să înghesuie câți mai mulți clasici în programa școlară: nu ținea cont de faptul că orele de greacă veche nu erau nelimitate. Astfel, copiii noștri terminau gimnaziul și nu știau nimic despre Hesiod, Eschil, Menandru sau Plutarh. Întrucât istoria vechii literaturi grecești nu era predată sistematic, absolventul de gimnaziu abia dacă auzea ceva despre Eschil. Ca să nu mai vorbim despre ceilalți scriitori, care îi erau complet străini.

Și încă nu am terminat de enumerat dezavantajele vechiului sistem: cele șase clase de gimnaziu reprezentau o unitate. La fel ca în cazul celorlalte obiecte, și lecțiile de greacă veche se terminau atunci când elevul absolvea și ultima clasă. Cine se mai gândea însă la copiii care, din diverse motive, erau obligați să lase școala înainte de terminarea studiilor gimnaziale? Și nu erau puține aceste cazuri. Din statisticile oficiale, aflăm că numai 55% dintre elevii care terminau clasa a III-a [de gimnaziu] continuau și următoarele clase. Lăsând la o parte celelalte obiecte, să vedem ce învățau aproape jumătate din copiii greci (45%) – cei care nu reușeau să termine Gimnaziul – din lecțiile de greacă veche: se alegeau cu un bagaj de cunoștințe incomplete de greacă veche și cu o vagă idee despre scriitorii antici, desprinsă din cele câteva frânturi de texte studiate. Așadar, 45% din copiii greci nu reușeau să se bucure nici măcar de acel mic folos pe care îl dobândeau cei care reușeau să-și încheie studiile gimnaziale. S-au strofocat și ei, și profesorii lor să învețe greaca veche și să afle (dacă au reușit acest lucru) câte ceva din scriitorii nu tocmai cei mai iluștri ai antichității (cu excepția lui Herodot) – Lucian, Xenofon, Lysias, Isocrate – și au plecat de pe băncile școlii neștiind nimic despre Iliada, Tucidide, Sofocle, Euripide sau Platon.

Să vorbim acum despre noul sistem. Odată rezolvată problema dificultății limbii, copiii noștri vor putea să se bucure de vechii clasici mai „corect”, aș spune eu, în sensul că vor reuși să-i aprofundeze mai bine pe clasici. În opinia mea, este sortit eșecului sistemul care propune să fie studiați mai mulți scriitori aparținând unor epoci și genuri literare diferite. În prima clasă de gimnaziu, aș propune ca elevii să studieze numai Odiseea și Herodot, nimic mai mult. Astfel, copiii vor avea ocazia să cunoască conținutul a cel puțin zece cânturi din opera lui Homer. Ba mai mult decât atât, vor căuta să citească singuri și celelalte cânturi, căci se vor îndrăgosti de autor, mai întâi fiindcă acesta le vorbește în limba lor și apoi fiindcă profesorul va avea suficient timp la dispoziție pentru a le vorbi și de contextul istoric în care a trăit Homer, și despre religia lui, despre mitologia lui, despre obiceiurile epocii sale și, mai presus de toate, despre marele său talent – detalii care îi vor captiva pe tineri. Până acum, din cauza puținului material pe care-l aveam la dispoziția noastră și, mai ales, din cauza timpului limitat, nu-i puteam introduce în astfel de problematici. Nu făceam altceva decât să-i chinuim cu gramatica și vocabularul homeric, pe care, de altfel, nici nu le învățau.

Acum vor putea urmări întregul proces de «educare» a lui Telemah, de la adolescentul necioplit al primului cânt, până în clipa în care, devenit deja bărbat, lupta alături de tatăl său. Și figura lui Ulise le va fi prezentată în toată splendoarea: vor afla cum acest erou viteaz și inteligent luptă ca să-și salveze camarazii, cum înfruntă cu răbdare toate necazurile și capcanele pe care i le întind zeii și destinul, cum reușește să câștige respectul și dragostea feacilor, deși le era cu totul străin și ajunsese în insula lor fără a avea nimic asupra lui, nici măcar o haină cu care să-și acopere goliciunea, cum se folosește de vitejia și istețimea sa pentru a-i ucide pe pețitori, cum reușește să se întoarcă la soția sa, după atâtea peripeții și ispite.

De asemenea, copiii noștri vor putea să se desfete cu Herodot. Vor avea ocazia să-l cunoască nu numai din descrierea luptelor, ci și din frapantele sale povestioare, pe care le împărtășește celor din jurul său. Se vor bucura de detaliile impresionante referitoare la zei, oameni, animale, munți și ape. Vor putea chiar să vadă, până la un anumit punct, cum a reușit să organizeze întregul material istoric și etnografic pe care îl adunase în călătoriile sale.

Într-o altă clasă a gimnaziului, elevii îi vor cunoaște pe maeștrii tragediei – Eschil, Sofocle și Euripide, vor citi câte două-trei opere din fiecare, aprofundând numai fragmentele mai importante. În paralel – și consider foarte relevant acest lucru – li se va pune la dispoziție o analiză istorică a literaturii antice, simplă și concisă, cu traduceri din belșug, nu ca s-o învețe pe dinafară, ci ca să-și formeze o imagine de ansamblu asupra creațiilor literare ale Greciei antice. Astfel, tânărul grec care va termina clasa a III-a de gimnaziu, va avea o educație mult mai bogată decât are astăzi. Mai cu seamă, se va îndrăgosti de antichitatea grecească și, prin intermediul traducerilor, va apela mai des la valorile ei.

Traducerea însă e inferioară textului original. În mod special, originalul grecesc, datorită varietății sale, datorită agilității și profunzimii stilului său, datorită bogăției sale gramaticale (cazuri, participii, infinitive), reprezintă o comoară culturală inestimabilă. Apoi, în marile opere, forma și fondul nu pot fi separate, întrucât formează o unitate indisolubilă. Când citim marii scriitori, este extrem de importantă și forma. De corectitudinea acestor afirmații sunt convins și eu, poate mai mult decât toți. Cred însă că în viața aceasta este mai înțelept să știi ce poți reuși și să reușești, decât să alergi după ceva ce nu poate fi prins și, într-un final, să nu reușești nimic. Și aș vrea să mai fac o remarcă aici: în general, traducerile din greaca veche nu sunt văzute cu ochi buni în țara noastră: pe de o parte, unii cred că frumosul și nobilul discurs de greacă veche, dacă e tradus în limba vorbită, automat devine urât și vulgar. Pe de altă parte, alții judecă toate traducerile prin prisma cumplitelor așa-zise «traduceri» școlare, în care nu știi ce suferă mai mult: sensul textului sau sărăcia limbii noastre moderne. Cert e că diversele ediții traduse din operele scriitorilor antici nu au lăsat cea mai bună impresie despre traduceri în general.

Adevărul e că o traducere bună – făcută de cineva care stăpânește bine și greaca veche și greaca nouă și care prețuiește cu adevărat valoarea unei opere antice – deși nu se ridică la înălțimea originalului, nu poate fi considerată fără valoare, așa cum încearcă unii s-o caracterizeze. Poate că nu transmite 100% valorile operei originale – și niciodată nu va putea face acest lucru – însă 80% tot transmite. Dacă respectivul scriitor clasic nu reprezenta un gigant cultural, dacă nu aveam nimic de învățat din conținutul operei sale și din întreaga sa conduită, atunci nu și-ar fi pierdut prețiosul lor timp atâția și atâția filologi clasici din întreaga lume pentru a-i traduce textele în limba lor maternă. Nu toată lumea poate învăța greacă veche. În virtutea acestei idei, nu ne permitem să-i privăm pe anumiți oameni de dreptul de a se adăpa din acest izvor nesecat al culturii, care este reprezentat de clasicii greci.

Copiii noștri care vor fi nevoiți să-și întrerupă studiile după clasa a III-a de gimnaziu, pentru a profesa o meserie, vor aparține acelei lumi care nu știe greacă veche. Însă, prin apropierea lor de marii clasici greci, fie și prin intermediul traducerilor, vor fi dobândit ceva foarte de preț: li se va fi deschis cortina spre o lume minunată atât în ceea ce privește frumusețea, cât și în ceea ce privește gândirea. Și sunt sigur că vor fi tentați să pășească și altă dată în această lume, lucru care astăzi nu se întâmplă.

Cei care vor intra la liceu vor avea ocazia de a-i cunoaște pe clasici și din textul original. Sunt oare suficienți cei trei ani de liceu? În opinia mea, pentru a pătrunde adânc în tainele literaturii antice, nu ajung nici zece ani de studiu. Însuși Hermann, marele filolog german, care și-a petrecut toată viața studiind gramatica limbii grecești vechi, cu puțin înainte să moară, a făcut următoarea afirmație: «Utinam essem bonus grammaticus!» (Mi-aș dori să fiu un bun gramatician).

Pentru copiii de liceu, trei ani sunt suficienți. Cu siguranță că vor învăța mai bine greaca veche decât o învață acum. În primul rând, fiindcă vor fi mai maturi și apoi fiindcă se vor fi familiarizat cu civilizația antică încă din anii de gimnaziu. Și nu numai că se vor fi familiarizat, ci chiar se vor fi îndrăgostit de ea.

Colegii mei de catedră știu că unul din motivele principale pentru care lecția de greacă veche nu aduce folos este deoarece copiii noștri, din cauza dificultăților de limbă, nu înțeleg esența textelor vechi și, de aceea, rămân complet indiferenți sau chiar simt o repulsie față de ea. Acum însă, pentru că tânărul va ști dinainte conținutul Odiseei, va fi mai ușor să i se trezească interesul de a studia și nemuritoarele versuri ale lui Homer și să le compare cu versurile învățate din traducere. De asemenea, cunoscând dinainte profunzimea gândirii lui Tucidide, elevul nu va rămâne indiferent atunci când profesorul îl va ajuta să descopere că această profunzime se exprimă și mai deplin în textul original, datorită stilului unic al scriitorului, datorită sintaxei sale deosebite, datorită talentului său de a inventa noi cuvinte, datorită bogăției de informații și amănunte, etc. Nu în ultimul rând, va putea prețui mai mult și frumusețea limbajului lui Sofocle, pentru că nu se va întâlni pentru prima oară cu acest scriitor de tragedii.

Un nou drum răsare pentru educația grecească, un drum care promite rezultate prolifice. Desigur, nici acesta nu va fi fără obstacole. Este însă la îndemâna filologilor să înlăture obstacolele și să aplice noul sistem cu încredere și entuziasm. Și sunt sigur că nu vor trece mulți ani până când oamenii de bună-credință, chiar și cei care acum au anumite rezerve în privința noului sistem, vor mărturisi că prin această măsură s-a făcut un mare pas înainte în domeniul educației din țara noastră.