Gheron Iosíf Isihastul și renașterea aghiorită – partea I

Tendința constantă de renaștere a monahismului aghiorit pe care o observăm astăzi a început să fie consemnată statistic începând cu deceniul ’70. Potrivit studiilor statistice date publicității în iulie 1972, Sfântul Munte număra un total de 1146 locuitori. Acest număr era mai mare cu o unitate decât numărul monahilor din anul anterior (1971), potrivit revistei Irénikon (nr. 44/1971, pp. 529-30), în care se publicau periodic date statistice cu privire la monahii aghioriți. De atunci tendința constantă de depopulare a societății athonite și-a schimbat cursul către o constantă recuperare, care a devenit ulterior de-a dreptul impresionantă.

La această recuperare au contribuit, desigur, mulți factori. Printre aceștia se numără și instalarea în Sfântul Munte a unor obști monahale de la mănăstiri din afara acestuia. În plus, înainte de venirea acestor obști, un rol decisiv l-a jucat prezența unor personalităților puternice care au exercitat o intensă înrâurire duhovnicească și morală și care au pregătit și au sprijinit mersul duhovnicesc ascendent al Sfântului Munte. Un loc de frunte în rândul acestor personalități îl ocupă Gheron Iosíf Isihastul, de la care își revendică azi paternitatea duhovnicească șase dintre cele 20 de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte[1].

Gheron Iosíf Isihastul s-a născut, a crescut și a intrat în monahism într-o epocă de profundă secularizare și decădere a vieții monahale și, în genere, a celei bisericești. La aproape zece ani de la nașterea sa, în 1907, arhimandritul Evsevie Matthópoulos întemeia Frăția Teologilor, ”Zoí”, alcătuită din clerici și mireni care duceau o viață de tip monahal și încercau să acopere goluri importante din lucrarea pastorală a Bisericii. Prin întemeierea acestei Frății s-a organizat un fel de monahism care activa în mijlocul lumii și care a influențat decisiv mersul vieții bisericești și sociale în Grecia și, mai larg, în țările din jur.

În paralel, destui ieromonahi și monahi, influențați de duhul secularizării și-au părăsit mănăstirile aflate în afara lumii și au preluat funcții bisericești în lume. În fine, destui ierarhi din acea perioadă, invocând golurile vitale din lucrarea pastorală a Bisericii aveau o atitudine negativă față de monahismul anahoretic, iar pe de altă parte Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, în enciclica ”Organizarea vieții monahale” pe care a editat-o în 1932 cu scopul de a revigora monahismul, definește menirea acestuia ca fiind ”educare a poporului prin predicarea dumnezeiescului cuvânt, prin școlile catehetice, Sfânta Împărtășanie, predarea diferitelor arte și exercitarea filantropiei”[2].

Desigur, nu a încetat să existe nici tradiția filocalică. Aceasta a lăsat urme adânci nu doar în Sfântul Munte, ci mai larg, în spațiul european. De altfel, mișcarea ”Zoí”, ca și alte mișcări creștine au moștenit destule elemente[3] din tradiția neptică. Deosebit de vie era această tradiție în insula Paros, unde și-a petrecut anii copilăriei și ai adolescenței tânărul Francisc, cum se numea ca mirean Gheron Iosíf. La decizia de a se face monah a ajuns prin cercetarea vieților Sfinților și în urma unui vis simbolic care l-a impresionat și în care era chemat să slujească în palatele împărătești. Astfel a început să se retragă în locuri liniștite și pustii pentru nevoință și rugăciune, încercând să imite orice fel de rea pătimire pe care o citea în viețile Sfinților. Atunci s-a gândit și la Sfântul Munte unde s-a dus în 1921, la vârsta de 23 de ani.

Se aștepta să găsească acolo părinți la măsura duhovnicească a Sfinților despre care citise, dar nu a fost mulțumit. ”După ce am venit în Sfântul Munte”, scrie Gheron Iosíf, ”am plâns zi și noapte, pentru că nu am găsit ceea ce citisem despre Sfinții Sfântului Munte”[4]. E drept că așteptările lui duhovnicești erau înalte, dar dezamăgirea pe care a încercat-o în Athos pare să fi fost întru totul justificată obiectiv vorbind. Imaginea mai generală pe care o avem despre starea duhovnicească a Sfântului Munte din acea perioadă, deși nu s-a studiat suficient, nu este în nici un caz considerată ca pozitivă. Merită aici să notăm că și Starețul Sofronie (Saharov), ca monah al Sfintei Mănăstiri a Sfântului Pantelimon, la aproape un deceniu de la venirea lui Gheron Iosíf în Sfântul Munte, scria că ”lucrarea minții, care alcătuiește nucleul adevăratei vieți monahale, se află acum într-o decădere extremă”[5].

În aceeași perioadă, viețuia în Sfânta Mănăstire a Sfântului Panteleímon Sfântul Siluan, precum și biograful acestuia, Starețul Sofronie, care au contribuit decisiv la revigorarea monahismului aghiorit și, îndeobște, a monahismului ortodox. Printre părinții neptici cunoscuți ai acelei perioadei, viețuitori în obști sau pustnici, se numără Ieronim Simonopetritul, Athanasie Grigoriatis, Papa-Savva duhovnicul, Papa-Tihon, Gheron Cosma de la Pantocrator, Gheron Augustin Filotheitul și alții[6]. Însuși Gheron Iosíf Isihastul menționează în textele sale nevoitori însemnați pe care i-a întâlnit în diferitele locuri ale viețuirii sale în Sfântul Munte. Astfel, la Katunakia, care a constituit primul popas al căutării sale, l-a cunoscut pe Gheron Daniil, cel numit cu mult discernământ, și obștea acestuia. Alți nevoitori însemnați din acea regiune au fost: Gheron Calinic Isihastul, care din motive necunoscute a refuzat să îl inițieze ”în tainele isihiei și ale rugăciunii”[7], Gheron Daniil și Gheron Eftimie, care i-au fost ulterior părinți duhovnicești, precum și destui alți prea evlavioși părinți. În cele din urmă, Gheron Iosíf a dobândit rugăciunea neîncetată printr-o nevoință excepțională, care a fost pecetluită de cercetarea dumnezeiescului har[8].

Harismaticul Gheron Iosíf Isihastul a marcat începutul renașterii monahismului Sfântului Munte, consemnată statistic la începuturile deceniului ’70. Din obștea sa, care din 1953 până la sfârșitul vieții sale (1959) a viețuit în Nea Skiti, provin Părinți duhovnicești, care, împreună cu obștile lor, s-au răspândit apoi în tot Sfântul Munte.

Startul pentru această binefăcătoare răspândire, care a contribuit decisiv la revigorarea isihastă a Sfântului Munte, a fost dat de însuși Gheron Iosíf. Aplicând o tactică neobișnuită, a dat binecuvântare fiecăruia dintre fiii săi duhovnicești să își alcătuiască propria obște. Această neobișnuită opțiune a lui Gheron Iosíf nu poate fi înțeleasă separat de perspectiva pe care o avea cu privire la viitorul obștii sale, perspectivă dobândită prin dumnezeiască descoperire. De altfel, cu mulți ani înainte, când un cunoscut al lui, Ioannis Bítsios, l-a întrebat despre trei monahi pe care i-a văzut în preajma lui, dacă fac parte din obște, Gheron Iosíf a răspuns: ”Da, așa este, fac parte din obștea mea”, și a continuat: ”Îi vezi pe acești călugări, Iánni? Va veni vremea când ei vor umple Sfântul Munte cu monahi”[9]. Astfel, cu opt luni înainte de adormirea sa, în decembrie 1958, s-au format patru obști în colibele de la Nea Skiti, care au devenit apoi poli de atracție pentru tinerii monahi. În paralel, faima acestor părinți isihaști s-a răspândit la mănăstirile din jur, iar două dintre acestea s-au grăbit să invite doi ucenici ai Starețului ca părinți duhovnicești[10].

Renașterea monahismului Sfântului Munte a fost pregătită în fapt în isihia pustiei. De altfel, situația neprielnică din sfintele mănăstiri în această perioadă făcea ca tinerii care veneau în monahism să nu prefere mănăstirile, ci micile obști cu Bătrâni duhovnicești, aflate în schituri anexate marilor mănăstiri. Însă creșterea numărului membrilor acestor obști, care însemna în același timp și creșterea nevoilor de locuire, făcea problematică deja șederea lor în micile schituri. Apărea, așadar, nevoia găsirii unui loc mai adecvat de viețuire. Iar locul acesta se oferea acum în marile schituri și mai ales în mănăstiri, care începuseră să se golească de monahi odată cu trecerea timpului, deși dețineau o mulțime de spații pentru nevoile crescute ale obștilor.

Partea a doua, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=34801