Căsătoria şi familia – 2. Cum se va realiza această unitate? (VI)

Iubirea cea adevărată şi neschimbătoare, care ne este poruncită de Dumnezeu, poate să fie pusă în lucrare şi să aducă roade. Toate cele din jurul nostru sunt curgătoare, nestatornice şi se mişcă continuu. Ce anume rămâne neschimbat în societate, în înrudirile şi în colaborările dintre oameni? Numai în căsătoria legiuită stăpâneşte dragostea curată şi dezinteresată, deoarece, potrivit poruncii dumnezeieşti, „ceea ce Dumnezeu a unit, nimeni nu trebuie să despartă”.

Unitatea celor doi soţi a fost consacrată de la începutul zidirii. Nu există greşeli în creaţie, de vreme ce Sfânta Scriptură mărturiseşte că „a privit Dumnezeu toate câte au făcut şi, iată, erau bune foarte”. Dumnezeu a prevăzut căderea omului şi modul înmulţirii lui şi de aceea a impus unitatea celor doi întru unul, pentru ca să fie ţinut ipostasul vieţii prin iubire. Acel „femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pilde 19, 14) se referă la credincioşi, în care este pusă în lucrare voia Lui. În Vechiul Testament, Dumnezeu i-a condus pe credincioşii Săi slujitori la unitatea adevăratei căsătorii şi le-a prezentat-o ca model, în cea mai de jos lipsă de învăţătură şi neştiinţă care domnea în vremurile de atunci.

Oriunde există iubire înlăuntrul căsătoriei, nici un fel de pericol (zguduitură) nu va putea să o influenţeze, nici chiar socrii! Am silit, dacă ni se permite expresia, pe unii soţi ideali, ajunşi la o vârstă matură, să ne lămurească din propria lor experienţă care este elementul necesar al căsătoriei şi nu ne-au ascuns: este dragostea. Doamne de neam bun ne-au descoperit, de asemenea: „Pe noi, ca femei, nimic altceva nu ne linişteşte şi nu ne aduce pacea, decât simţirea că soţul nostru ne iubeşte cu adevărat, numai pe noi. Din păcate, ca femei suntem suspicioase, influenţate fiind de mediu”.

Este nevoie de atenţie în faţa înrâuririi, ca să nu spun impunerii, părinţilor şi a mediului; din această pricină şi-au dobândit socrii prostul renume. După căsătorie, îi sfătuim pe bărbaţi şi pe femei să înlăture amestecurile părinţilor sau orice altă influenţă pornită spre distrugere.

După ce am primit plângerile soţilor şi neînţelegerile lor, făcând un oarecare pogorământ, le-am explicat însemnătatea şi înţelesul acestei mari taine şi i-am convins să-şi reconsidere relaţiile prin prisma vieţii conjugale „după Hristos”. S-au convins de aceasta cel puţin cei pe care i-am ascultat, şi care nu au fost puţini. De atunci trăiesc, după cum ei înşişi ne povestesc, plinătatea armoniei şi a păcii în familie şi foarte înalta taină a unităţii dintre ei. Ei mărturisesc că s-a întors în ei simţirea pe care au avut-o în primele luni ale căsătoriei lor, deşi cei mai mulţi dintre dânşii sunt la o vârstă înaintată, vreme în care pornirile firii se află într-un moment de stingere/se ofilesc Această constatare o întâlnim frecvent, chiar şi la aceia care au trecut prin ispite şi furtuni în viaţa lor, iar trăirea „în Hristos” a vieţii lor conjugale se tulburase.

În această unire şi iubire am întâlnit însuşiri suprafireşti, roade ale harului dumnezeiesc, care m-au uimit. În curăţia iubirii conjugale am văzut intervenţia harului şi ne-am minunat de puterea şi lucrarea iubirii adevărate. Între cei doi soţi căsătoriţi după lege se creează o lucrare suprafirească, astfel încât să presimtă simţirile unul celuilalt, chiar şi când se află la distanţe mari. O dovadă şi o mărturie ca „sunt doi”, însă un singur suflet şi un singur trup.

Aceasta este însuşirea şi lucrarea harului care înrâureşte tocmai acolo unde întâlneşte adevărata iubire a soţilor, care au învăţat să trăiască unul pentru altul.

Din această pricină rugăm şi stăruim ca comunitatea creştină să se întoarcă la temeiurile sfintei tradiţii, de unde harul dumnezeiesc ne va îndruma şi ne va arăta vrednici menirii noastre. Ne vom bucura astfel de o societate sănătoasă, de o Biserică vie, de o vieţuire cerească, pentru că toate apar din căsătoria reuşită, din familia unită desăvârşit şi în special din mame vrednice şi eroine, care vor naşte eroii Bisericii, ai societăţii, ai statului şi, de ce nu, ai iconomiei, atunci când se va ivi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

Sursa: Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iaşi, 2012.