Culegere filocalică – Folosul venit din ispite

1. Cunună a nemuririi şi virtute şi mântuire a omului este să sufere el cu bucurie şi mulţumire nenorocirile care i se întâmplă. Să-şi înfrâneze mânia. să-şi ţină limba, să fie atent la răzvrătire şi să se ţină departe de plăcerile pe care le provoacă iubirea de sine (filavtia[1])

2. Fiecare împrejurare întristătoare îi aduce omului înţelept amintirea de Dumnezeu şi provoacă o mâhnire potrivită în acela care L-a uitat pe Dumnezeu.

3. Fiecare suferinţă venită fără de voie să ţi se facă pricină pentru amintirea de Dumnezeu, şi niciodată nu-ţi va lipsi motivul pentru pocăinţă.

4. Acela care stăruie în ţinerea poruncilor să aştepte ispitele pe care acestea le atrag. Pentru că iubirea de Hristos cu cele dimpotrivă se probează.

5. Împotriva întristărilor mulţi prin multe s-au opus. Dar fără rugăciune şi pocăinţă nimeni nu a aflat dezlegarea nădăjduită.

6. Cunoaştere adevărată este răbdarea întristărilor şi faptul de a nu-i osândi pe oameni pentru nenorocirile venite.

7. Acela care cu înţelepciune atribuie întristările care i se întâmplă judecăţii şi dreptăţii dumnezeieşti a aflat cunoaşterea împreună cu dreptatea, căutându-L pe Domnul.

8. Dacă înţelegi, după Scriptură, că: „Acesta este Domnul Dumnezeul nostru, în tot pământul judecăţile Lui” (1 Paralipomene 16, 14), atunci orice necaz ţi se face învăţător al cunoaşterii lui Dumnezeu (a teognosiei).

9. Tot ce ni se întâmplă noi interpretăm prin propria noastră gândire. Însă felul încercării care trebuieşte este cunoscut numai de Dumnezeu, Care îngăduie încercarea.

10. Când un suflet păcătos nu primeşte cu mulţumire întristările care îi vin, atunci îngerii păzitori spun despre acesta: „Am vindecat Babilonul, dar nu s-a făcut bine” (Ieremia 28, 9, cf. Septuaginta).

11. Acela care este lepădat de altul şi nu se ceartă nici cu cuvintele, nici cu gândul cu acela, care cu ispitire l-a lepădat, acesta are adevărata cunoaştere duhovnicească şi-I aduce înainte Domnului credinţă întărită.

12. Ia aminte la cugetarea ta şi în ispite nu te va cuprinde oboseala. Dacă însă nu vei fi cu luare aminte, vei suporta întristările ce vin.

13. După cum doctorul le aplică celor bolnavi, pentru a lor vindecare, un oarecare leac amar, astfel şi celor ce se poartă rău şi iubitorilor de plăceri li se îngăduie de către pronia dumnezeiască întristări dureroase.

14. Ispitele cele neaşteptate care ni se întâmplă ne învaţă, „potrivit iconomiei lui Dumnezeu”, să ne facem iubitori de osteneală.

15. Când ţi se întâmplă o ispită, sau te întărâtă vreo vorbă spusă împotriva ta, pentru ca să-ţi întorci mânia împotriva unui om, sau să scoţi un ţipăt nearticulat, atunci aminteşte-ţi păcatul pe care acestea îl atrag, fugi la rugăciune şi vei linişti îndată această mişcare fără rânduială dinlăuntrul tău.

16. Lucru foarte folositor şi aducător de câştig pentru suflet este să răbdăm cu răbdare orice întristare care este provocată fie de oameni, fie de demoni. Trebuie să cunoaştem în mod conştient că suntem datori dreptăţii dumnezeieşti cu această rea-pătimire a noastră şi să nu osândim pe nimeni altcineva decât totdeauna pe noi înşine.

17. De multe ori învăţătorul suferă dispreţuire şi necinste prin faptul de a purta ispitele de dragul celor pe care i-a folosit duhovniceşte.

18. Mai întâi Petru primeşte în mâinile sale cheile împărăţiei cerurilor, iar apoi este îngăduit să cadă în tăgăduirea lui Hristos, pentru ca să-şi smerească prin cădere cugetarea. Aşadar şi ţie, dacă primeşti cheia cunoaşterii dumnezeieşti şi totuşi cazi în diferite gânduri, să nu ţi se pară lucru de mirare. Slăveşte-L pe Domnul nostru Cel singur înţelept, care prin diferite împrejurări pune frâu îngâmfării ce ne vine atunci când înaintăm în cunoaşterea lui Dumnezeu. De aceea ispitele sunt frâu pentru înfumurarea omenească şi sunt trimise de pronia lui Dumnezeu.

19. în vremea ispitelor să nu-ţi părăseşti mănăstirea, ci suferă cu bărbăţie valurile gândurilor şi mai vârtos ale întristării şi ale akediei[2]. Astfel, de vreme ce eşti încercat potrivit dumnezeieştii iconomii prin întristări, vei dobândi nădejde adevărată în Dumnezeu.

20. Atunci când îţi vine o ispită pe care nu o aştepţi, să nu-l învinuieşti pe acela de la care îţi vine, ci cercetează pentru ce anume ţi-a venit aceasta şi vei afla îndreptare. întrucât din neatenţie ne-am făcut cu nărav rău, trebuie să rău-pătimim. Aşadar, cu dreptate gustăm paharul cel amar al judecăţii lui Dumnezeu, prin care ne smerim şi ne izbăvim de trufie.

21. Nu este cu putinţă ca acela care a păcătuit să scape de viitoarea judecată, dacă nu va răbda aici osteneli de voie sau întristări fără de voie.

22. Încă nu are iubire desăvârşită, nici cunoaşterea proniei dumnezeieşti acela care în vremea ispitei nu rabdă îndelung pentru toate cele întristătoare care i se întâmplă, ci în chip necugetat se desparte de trupul comunităţii fraţilor.

23. Acela care nu suferă necazurile, nici nu îndură întristările şi ostenelile, păşeşte în afara iubirii dumnezeieşti şi nu cunoaşte scopul proniei dumnezeieşti.

24. Dacă toţi sfinţii au fost încercaţi şi învăţaţi prin rele-pătimiri, să mulţumim şi noi când suntem încercaţi împreună cu ei, pentru ca să fim învredniciţi să participăm şi la slava lor. Căci pe acela pe care îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi cu toiagul îl loveşte pe cel pe care-l primeşte ca fiu.

25. Dacă Dumnezeu, de vreme ce S-a făcut om, pătimeşte cu trupul, oare cine, atunci când suferă, nu se bucură că îl are pe Dumnezeu părtaş pătimirilor sale? Iar El îl va face părtaş veşnicei împărăţii. Pentru că spune: „Dacă pătimim împreună cu El, împreună cu El vom fi şi preaslăviţi” (vezi Romani 8, 17).

26. Dacă trebuie negreşit să ne îndurerăm, deoarece înlăuntrul nostru, prin protopărintele nostru, a odrăslit plăcerea, avem datoria să răbdăm cu mărinimie mulţimea de dureri, care îi toceşte acul plăcerii şi pe toate acelea la care aceasta ne provoacă pe noi.

27. Toată Evanghelia învaţă tăgăduirea vieţii trupeşti şi mărturisirea vieţii duhovniceşti. Astfel, aceia care s-au făcut morţi în acest veac pentru Dumnezeu au întristări, mulţime de chinuri, necazuri şi prigoane şi rabdă cu bucurie multe feluri de ispite.

28. Acela care îşi doreşte viaţa cea adevărată, întrucât cunoaşte faptul că orice fel de durere, fie cu voie, fie fără de voie, se face moarte a maicii morţii – a plăcerii –, va primi cu bucurie toate asprele necazuri ale ispitelor celor fără de voie. Prin răbdarea sa el transformă întristările în căi uşoare şi netede, care îi conduc în chip nemincinos spre răsplata chemării sale cereşti, atunci când cu evlavie îşi face dumnezeiescul mers pe acestea. Întrucât în mod sigur maica morţii este plăcerea, atunci şi moartea plaurii este durerea, şi cea voită, şi cea nevoită.

29. Încercări înfricoşate îi aşteaptă pe cei aspri (împietriţi); pentru că fără mari dureri nu vor consimţi să se înmoaie.

30. Orice păcat se face pentru plăcere şi orice iertare reuşeşte prin reaua-pătimire şi întristare.

31. Răbdarea în suferinţe topeşte răutatea; răbdarea până la sfârşit împreunată cu cunoştinţa că pe toate le îngăduie Dumnezeu o face să dispară cu totul (pe răutate).

32. Cu cât simţi durerile, cu atât mai mult să-L primeşti pe Acela care, prin certările Lui, ţi le provoacă. El ţi Se face pricină a desăvârşitei curăţii, fără de care mintea nu poate intra în spaţiul curat al rugăciunii.

33. Nu poate exista fără întristare nici păcătosul, nici dreptul. Primul, pentru că nu s-a izbăvit cu totul de răutate. Al doilea, pentru că nu a ajuns încă la desăvârşire.

34. Dumnezeu dăruieşte oamenilor cele bune prin întristări. Cele rele vin din slava deşartă şi din iubirea de plăcere.

35. Se slobozeşte de păcatele sale acela care sumbră nedreptatea, deşi ar fi putut să o lepede de la el; pentru răbdarea sa va afla mângâiere de la Dumnezeu, din pricina credinţei sale în El.

Sursa: Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012.