Culegere filocalică – Calea pocăinţei

1. Să. nu spui: „Ce să fac? Eu nu voiesc şi totuşi (uitarea) vine”. Întrucât atunci când îţi aminteai de Dumnezeu, nu ai făcut ceea ce erai dator.

2. Toţi cei care am fost învredniciţi şi ne-am botezat, să cunoaştem că lucrurile bune nu I le oferim lui Dumnezeu ca să primim răsplată pentru ele, ci ca să păzim curăţia botezului.

3. Orice lucru bun pe care îl făptuim ne face să ne ţinem la distanţă de răul opus, însă nu poate să ne adauge sfinţenia fără harul dumnezeiesc.

4. Dacă avem datoria să facem în fiecare zi cât de mult bine poate omul, atunci ce vom da în schimb lui Dumnezeu pentru păcatele noastre anterioare?

5. Oricât de măreaţă ar fi virtutea pe care am săvârşit-o astăzi, aceasta nu pricinuieşte răsplată, ci este certare a nepăsării din trecut.

6. Harul s-a dat în chip tainic celor ce s-au botezat în numele lui Hristos, însă lucrează în aceştia potrivit cu împlinirea poruncilor dumnezeieşti. Şi în ascuns harul nu încetează să ne ajute, însă depinde de noi să săvârşim binele după putinţă.

7. Acela care uită de adevărata cunoaştere se luptă de dragul celor potrivnice, ca şi cum acestea ar fi acelea care le sunt de folos oamenilor.

8. Porunca lui Hristos săvârşită în chip conştient, pe potriva întristării inimii, dăruieşte mângâiere. Însă fiecare dintre acestea vine la vremea ei.

9. Sfat bun pentru acela care voieşte să se folosească nu este altul decât rugăciunea stăruitoare, credinţa dreaptă şi răbdarea întristărilor.

10. Cel ce este blând după Dumnezeu, deşi este dispreţuit de cei ce nu au cunoaşterea duhovnicească, este mai înţelept decât înţelepţii, iar cel smerit cu inima este mai puternic decât cei puternici. Pentru că aceştia duc jugul lui Hristos prin cunoaştere duhovnicească.

11. Să învăţăm de la Hristos smerita cugetare şi de la David smerenia; iar de la Petru lacrimile pentru toate câte se întâmplă; să îndepărtăm deznădejdea, de vreme ce prin credinţă mergem, iar „nu prin vedere” (vezi II Corinteni 5, 7) sau prin simţuri.

12. Acela care se sileşte să ţină luarea aminte întru sine se va bucura de roade, va dobândi înţelepciunea şi contemplaţia după har, în care se află teologia şi rugăciunea curată. Iar aceasta este ceea ce spune Apostolul: „În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului” (Galateni 5, 16).

13. Smerenia şi reaua-pătimire îl slobozesc pe om de orice păcat; prima desfiinţează patimile sufletului; iar cealaltă patimile trupului. De aceea spune Domnul: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Aceştia îl vor vedea pe Dumnezeu şi comorile Lui, când prin dragoste şi înfrânare se curăţesc pe ei înşişi. Şi cu cât îl vor vedea mai mult, cu atât vor intensifica curăţia.

14. Domnul, vrând să arate că orice poruncă o împlinim din datorie – în timp ce înfierea care se săvârşeşte cu oamenii o oferă prin Sângele Său –, spune: „Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (vezi Luca 17, 10). De aceea, împărăţia cerurilor nu este plată a lucrărilor, ci har şi dar, pe care Domnul nostru a gătit-o pentru robii Săi cei credincioşi.

15. Cel care îl cinsteşte pe Domnul săvârşeşte cele pe care El le porunceşte. Atunci însă când face o greşeală sau o neascultare suportă necazurile ca drepte.

16. Steaua are însuşirea de a lumina. Iar cinstitorul de Dumnezeu şi acela care se teme de Dumnezeu are ca însuşire simplitatea şi smerenia, întrucât nici o alta nu este calitatea ucenicilor lui Hristos decât cugetul smerit şi înfăţişarea simplă (austeră).

17. Mare folos şi câştig vom avea dacă în fiecare seară vom face o cercetare a purtării noastre pentru ziua care a trecut. Şi, făcându-ne răspunzători pentru paguba pe care am pătimit-o, dacă s-a făcut din neatenţie sau nepăsare, să o îndreptăm prin pocăinţă dacă voim cu ajutorul lui Hristos să biruim răutatea.

18. În chip drept şi după fire, aşa cum le-a zidit Dumnezeu, suntem datori să mişcăm cele trei părţi ale sufletului. Mânia împotriva părţii împătimite a relei noastre obişnuinţe şi împotriva diavolului. Partea poftitoare s-o întoarcem spre Dumnezeu şi spre virtute. Partea raţională s-o aşezăm conducătoare în celorlalte două cu înţelepciune şi pricepere, încât să le dea acestora porunci, să le sfătuiască, să le pedepsească şi să le stăpânească.

19. Pentru schimbările din viaţa duhovnicească Sfinţii Părinţi ne aduc înainte pilda lunii care creşte şi iarăşi se micşorează, fără să se schimbe în firea ei. Întocmai aceasta se întâmplă şi cu cei ce se pocăiesc. Transformabilitatea şi schimbările, fireşti sau dobândite, provoacă întristare şi descurajare. Creşterile şi descreşterile lunii reprezintă un model al omului, care uneori făptuieşte cele bune, iar alteori păcătuieşte şi apoi, prin pocăinţă, se reîntoarce la viaţa virtuoasă. Diferitele decăderi fizice în viaţa de nevoinţă nu pun problema vinovăţiei, sau a trădării, sau a cedării luptei, ci se datorează falselor simţiri ale omului celui vechi şi obişnuinţelor vieţii de dinainte şi, prin urmare, omul nu ar trebui să-şi piardă curajul său.

20. Am ascultat câţiva fraţi, care se îmbolnăvesc neîncetat şi nu pot să ţină postul, şi mi-au spus: „Cum vom putea fără post să ne izbăvim de diavol şi de patimi?”. Către aceştia trebuie să spunem că nu numai prin abţinerea de la hrană, ci şi prin strigătul inimii veţi putea să scoateţi patimile şi atacurile celui viclean. Pentru aceasta şi Scriptura spune: „În necaz (întristări) am chemat pe Domnul şi m-a auzit şi m-a scos întru desfătare” (Psalmi 117, 5). Dacă, aşadar, nu ai primit harisma înfrânării, să ştii că Domnul te va auzi dacă Îl chemi prin rugăciune şi cu nădejde.

21. Pe aceia care trăiesc în lume şi sunt aproape de pricinile patimilor, dracii îi războiesc şi îi luptă ca să-i arunce în păcatul care se face cu fapta. Pe monahi, întrucât au puţine lucruri materiale, îi luptă prin gânduri. Iar al doilea război este mult mai înfricoşător decât primul. Pentru că războiul prin lucruri are nevoie de timp, de loc şi de ocazii, în timp ce războiul minţii este mai liber şi cu greutate i se poate face faţă. Pentru această luptă netrupească ne-a fost dată ca armă rugăciunea curată, de aceea s-a şi poruncit ca să se facă neîncetat. Această rugăciune face mintea puternică pentru luptă deoarece se poate săvârşi şi fără trup.

22. Potrivit Sfântului Grigorie Teologul, orice suflet raţional este alcătuit din trei părţi. Virtutea părţii raţionale o numeşte chibzuinţă şi pricepere şi înţelepciune. Virtutea părţii irascibile (mâniei) o numeşte bărbăţie şi răbdare. Iar virtutea părţii poftitoare o numeşte iubire, curăţie şi înfrânare. Virtutea dreptăţii este răspândită în toate acestea şi le face să lucreze corespunzător şi la vremea potrivită. Prin chibzuinţă războieşte puterile cele potrivnice şi-şi apără virtuţile. Prin întreaga înţelepciune (curăţie) nevoitorul vede lucrurile în chip nepătimaş. În final, prin iubire se convinge să-i iubească pe toţi oamenii ca pe sine însuşi.

23. Lucrarea chibzuinţei este să mişte totdeauna partea irascibilă a sufletului, ca să ţină neîntreruptă lupta interioară împotriva patimilor şi a atacurilor dracilor şi să ne osândim pe noi înşine. Lucrarea înţelepciunii este aceea de a îndemna partea raţională a sufletului spre trezvie şi spre contemplaţia duhovnicească. Lucrarea dreptăţii este de a conduce partea poftitoare a sufletului spre virtute şi spre Dumnezeu, în timp ce lucrarea bărbăţiei este de a guverna şi a controla cele cinci simţuri, ca să nu se întineze prin ele atât omul nostru interior, adică inima, cât şi cel exterior, adică trupul.

24. Partea irascibilă a sufletului (mânia) este ţinută în frâu prin iubire; partea poftitoare este uscată prin înfrânare; iar părţii raţionale dă-i aripi prin rugăciune. În acest fel mintea nici nu se întunecă, nici nu se înşală.

25. Când partea raţională a sufletului se îndeletniceşte cu osârdie şi cu statornicie cu contemplaţia virtuţilor, iar partea pătimitoare se întoarce cu încordare spre această contemplaţie şi spre dătătorul ei Hristos, în timp ce partea irascibilă se întrarmează împotriva dracilor, atunci puterile noastre duhovniceşti lucrează potrivit firii.

26. De vreme ce sufletul este mai presus de trup, şi incomparabil mai presus decât lumea este Dumnezeu Ziditorul, acela care cinsteşte trupul mai mult decât sufletul şi lumea mai mult decât pe Dumnezeu, Care a zidit-o pe ea, acesta nu se deosebeşte întru nimic de închinătorii la idoli.

27. Să nu-ţi întinezi trupul cu fapte de ruşine şi să nu-ţi murdăreşti sufletul cu gânduri viclene. Şi atunci pacea lui Dumnezeu va veni la tine şi-ţi va aduce iubirea.

28. Când sufletul începe să-şi simtă sănătatea, atunci nici în somn nu mai este ispitit de fantasmele cele necuviincioase şi tulburătoare.

29. Toate cuvintele Domnului cuprind aceste patru elemente: poruncile, dogmele, ameninţările şi făgăduinţele. Şi pentru acestea răbdăm orice călire, adică postiri, privegheri, culcări pe pământ, osteneli şi cazne în slujiri, jigniri, necinstiri, chinuri, morţi şi cele asemenea. Pentru cuvintele Tale – spune David – eu am păşit pe căi aspre (vezi Psalmi 16, 4).

30. Pentru toate cele pe care le facem, Dumnezeu cercetează scopul, dacă le facem pentru El sau din altă pricină.

31. Aproape orice păcat se face de dragul plăcerii, iar ştergerea ei se face prin reaua-pătimire şi prin întristarea care se provoacă în chip voit prin pocăinţă, fie în modul pe care îl iconomiseşte dumnezeiasca pronie. Pentru că, dacă ne-am fi judecat pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi de Dumnezeu; şi .atunci când suntem încercaţi de Domnul cu întristări, ne ceartă ca să nu fim judecaţi împreună cu lumea, după Scriptură.

32. Acela care este preocupat de păcatele altora sau îl osândeşte pe fratele său numai după bănuieli încă nu a pus început pocăinţei sale, nici nu cercetează ca să afle propriile lui păcate, care sunt cu adevărat mai grele decât plumbul cel foarte greu, nici nu a înţeles încă cum se face omul nesimţit.

33. Cu adevărat vrea să se mântuiască acela care nu se împotriveşte „medicamentelor vindecătoare”; iar acestea sunt durerile, întristările pe care ni le trimite Dumnezeu prin mulţimea necazurilor. însă acela care se împotriveşte nu ştie nici ce negustoreşte aici, nici ce ar fi câştigat prin acestea plecând din lumea aceasta.

34. Să nu-ţi doreşti să-ţi placi ţie însuţi şi nu-l vei urî pe aproapele tău. Să nu fii iubitor de sine (filavtos) şi vei deveni iubitor de Dumnezeu.

35. Curăţeşte-ţi mintea de mânie, de pomenirea răului şi de gândurile cele de ruşine şi atunci vei putea să simţi că Dumnezeu locuieşte înlăuntrul tău.

36. Acela care crede are frica dumnezeiască; şi tot cel ce are frica dumnezeiască se smereşte, se face blând pentru că a dobândit deprinderea de a-şi ţine nelucrătoare mişcările iraţionale ale mâniei şi ale poftei. Cel blând ţine poruncile; iar cel ce ţine poruncile se curăţeşte şi cel ce se curăţeşte primeşte lucrarea harului ca lumină; iar acela care este luminat primeşte „întru simţire” prezenţa lui Hristos.

37. Doctorii care vindecă trupurile nu dau acelaşi medicament tuturor. Aşa şi Dumnezeu, Care vindecă bolile sufletului, nu cunoaşte numai un singur mod de vindecare (terapie), care să se potrivească tuturor, ci, dând fiecărei boli medicamentul potrivit, produce vindecarea.

38. Pe sufletul care s-a urâţit cu totul din pricina necurăţiei păcatului îl curăţeşte reaua-pătimire şi înfrânarea cu totul de la legăturile cu cele materiale, deoarece sufletul s-a legat împreună cu paguba pătimită de la acestea. Din acest motiv Dumnezeu, în acord cu dreapta Lui judecată, îi îngăduie diavolului să-i asuprească cu încercări pe oameni ca să-i conducă spre pocăinţă.

39. Măsura pe care o ai la înfruntarea trupului tău o va folosi Dumnezeu în chip invers[1] la răsplătirea ta.

40. Acela care s-a slobozit de patimi a aflat harul lui Dumnezeu. Iar acela care s-a învrednicit şi a primit cunoaşterea duhovnicească a aflat mare milă.

41. De folos sunt numai convorbirile duhovniceşti. înainte de toate celelalte, cea mai de cinste este isihia. Isihia şi rugăciunea sunt cu adevărat cele mai mari arme ale virtuţii. Prin acestea reuşeşte să se curăţească mintea, care dobândeşte străvederea.

42. Sârguinţa sufletului este reaua-pătimire şi smerenia. Prin acestea două Dumnezeu iartă toate păcatele.

43. Omul înţelept se îngrijeşte de sine însuşi şi prin ostenelile cu voia le îndepărtează pe cele fără de voie.

44. Întristarea cea după Dumnezeu curăţeşte inima şi îndepărtează din ea întinăciunile plăcerilor.

45. Întristarea limitează plăcerea, iar dorinţa pătimaşă este uscată de frica chinurilor iadului.

46. Obişnuinţa virtuţii şi a răutăţii ne îndeamnă să cugetăm, să spunem şi să făptuim cele bune sau cele rele.

47. Mintea cea înţeleaptă îşi ţine în frâu sufletul, îşi osteneşte trupul şi îşi supune patimile.

48. Pe sufletul cel rănit îl mântuiesc (izbăvesc) reaua-pătimire şi smerenia, şi îl slobozesc din patimi.

49. Să vă îndeletniciţi neîncetat cu lecturi şi studiu duhovniceşti pentru că iubirea de osteneală în privinţa acestora distruge patimile.

50. Ţine poruncile şi vei afla pace, iubeşte-L pe Dumnezeu şi vei fi învrednicit de cunoaşterea duhovnicească.

51. Este om înţelept acela care primeşte sfat, şi mai cu seamă sfatul părintelui duhovnicesc, care sfătuieşte după Dumnezeu.

52. Acela care urăşte răul cade în acesta de puţine ori. Însă acela care este alipit de cauzele răului cade în acesta de multe ori.

53. Nici trupul nu poate să se curăţească fără post şi priveghere, nici sufletul fără milostivire şi adevăr; dar nici mintea fără convorbirea cu Dumnezeu şi contemplarea Lui.

54. Nu te mânia pe acela care te operează fără să vrei prin certările sale; priveşte la neplăcerea pe care a scos-o din tine, l-a felul cum te-a miluit şi fericeşte-l pe acela care ţi s-a făcut aducător al acestui folos.

55. Este de folos ca nevoitorul să aibă cuget smerit despre sine şi despre lucrarea sa, însă să făptuiască mai presus de slăbiciunea şi de lipsa sa de curaj. în acest fel şi pentru oameni va fi vrednic de laudă, şi lui Dumnezeu va fi lucrător, care nu se ruşinează de lucrarea lui.

56. Amestecă înfrânarea cu simplitatea şi uneşte împreună cu smerita cugetare adevărul şi atunci te vei face comesean al dreptăţii la masa căreia iubeşte să servească orice altă virtute.

57. Adevărul fără smerita-cugetare este orb. De aceea se şi foloseşte de contrazicere ca de un conducător al său.

58. Când acela care mănâncă cinsteşte mai mult mâncarea decât voluptatea, atunci vine harul lacrimilor şi începe să-l îndulcească şi să-l facă să uite orice altă dulceaţă.

59. De la acela care urmăreşte viaţa uşoară lacrimile se întorc. însă izvorăsc de la acela care iubeşte „calea cea îngustă şi cu necazuri” (Matei 7, 14).

60. Dintre virtuţile care depind de noi, cele în acord cu puterea noastră sunt rugăciunea şi tăcerea. Dintre acela care nu depind de noi, ci în principal de construcţia trupului, sunt postul, privegherea şi slujirea pentru nevoile fraţilor.

61. Casă a sufletului este răbdarea, deoarece înlăuntrul acesteia trăieşte în siguranţă. Bogăţia lui (a sufletului) este smerenia, deoarece se hrăneşte din acestea.

62. Acela care se teme de Domnul are totdeauna ca însoţitoare smerita-cugetare şi prin aducerile ei aminte ajunge la dragostea dumnezeiască şi la mulţumire. Îi aduce în minte viaţa pe care a avut-o mai înainte şi diferitele păcate săvârşite şi ispitele pe care le-a întâmpinat din vremea tinereţii şi cum din toate acestea l-a izbăvit Domnul; împreună cu frica de Dumnezeu dobândeşte şi dragostea, mulţumind totdeauna cu smerenie Binefăcătorului şi Chivernisitorului vieţii noastre.

63. Smerenia şi reaua-pătimire îl slobozesc pe lom de orice păcat, după cum una taie patimile sufletului, iar cealaltă patimile trupului. Aceasta a făcut şi fericitul David şi se ruga lui Dumnezeu zicând: Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Psalmi 24, 19).

64. Frica de Dumnezeu este de două feluri. Aceea care se naşte în noi din ameninţările pedepselor iadului. Şi aceea care este unită cu iubirea însăşi, şi aduce totdeauna în suflet evlavia, ca să nu sfârşească nevoitorul în dispreţuirea lui Dumnezeu din pricina îndrăznelii pe care o dă iubirea. Pe al doilea fel îl are înăuntru sufletul care totdeauna Îl iubeşte pe Dumnezeu şi nu se teme, întrucât se află necontenit sub acoperământul harului.

65. Dintre virtuţi unele sunt trupeşti, iar altele sufleteşti. Trupeşti sunt: postul, privegherea, vieţuirea cu asprime faţă de sine, slujirea etc. Virtuţi sufleteşti sunt: iubirea, mărinimia, blândeţea, înfrânarea, rugăciunea etc. Aşadar, dacă dintr-o anumită nevoie sau împrejurare trupească – de pildă, boala sau ceva asemănător – ni se întâmplă să nu putem săvârşi virtuţile trupeşti pe care le-am amintit, avem iertare de la Dumnezeu, Care cunoaşte pricinile. Dacă însă nu săvârşim virtuţile sufleteşti, nu ne vom putea îndreptăţi prin nici o apărare.

66. Patru sunt modurile generale ale părăsirii de către pronia dumnezeiască: modul iconomic – aşa cum s-a întâmplat în cazul Pătimirilor Domnului – astfel încât prin păruta Lui părăsire să fie mântuiţi oamenii, care fuseseră părăsiţi; apoi este modul cercător, să se dovedească cum Îl iubesc pe Dumnezeu iubitorii de Dumnezeu – aşa cum s-a întâmplat cu Iov şi cu Iosif – să se facă cunoscut primul ca pildă a bărbăţiei, iar celălalt a curăţiei; al treilea mod este cel pedagogic (pedepsitor) – aşa cum s-a întâmplat cu Apostolul Pavel – ca să păzească cu smerită-cugetare bogăţia harului primit; în sfârşit, modul iconomiei după scârbire – aşa cum s-a întâmplat cu iudeii –, astfel încât prin pedeapsă să se înmoaie şi să se plece spre pocăinţă. Toate aceste moduri sunt mântuitoare şi pline de bunătate şi de dumnezeiasca iubire de oameni (filantropie).

67. Dobândirii credinţei îi urmează acestea: frica -. de Dumnezeu, înfrânarea faţă de plăceri, răbdarea – ostenelilor, nădăjduirea în Dumnezeu, nepătimirea şi dragostea.

68. Acela căruia Dumnezeu i-a dăruit credinţa, de la acela cere înfrânare. Aceasta, când persistă mult timp, naşte răbdarea, care este obişnuinţa ce a fost cucerită cu multă osteneală şi durere.

69. Nimic altceva nu este mai înfricoşat decât pomenirea morţii, nici mai minunat decât pomenirea lui Dumnezeu. Prima produce întristarea cea mântuitoare, în vreme ce a doua dăruieşte bucurie, aşa cum spune proorocul: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit” (Psalmi 76, 4). Iar înţeleptul spune: „Adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 38). Este cu neputinţă s-o câştigăm pe cea de a doua dacă nu avem pomenirea neîntreruptă a morţii. Pomenirea morţii este nădejdea mântuirii.

70. Acela care crede curat în Dumnezeu se teme de iad. Cel care se teme de iad se înfrânează de la patimi. Cel care se înfrânează de la patimi rabdă întristările. Cel care rabdă întristările, de oriunde ar veni ele, va dobândi nădejdea în Dumnezeu. Nădejdea în Dumnezeu desparte mintea de orice alipire pământească. Atunci când mintea se va despărţi de cele pământeşti, va dobândi iubirea pentru Dumnezeu.

71. Trei sunt acelea care ne îndeamnă spre cele lirele: patimile, dracii şi reaua intenţie. Patimi sunt orice preferinţă iraţională – de pildă, atunci când este desconsiderat programul nostru duhovnicesc – mânia sau întristarea împotriva cuiva – care chipurile ne-a nedreptăţit sau₍ne-a provocat o ispită. Dracii, care pândesc momentul potrivit să ne afle în nepăsare şi atunci dintr-o dată ne atacă duşmăneşte. Reaua intenţie, din pricina căreia, deşi cunoaştem binele, preferăm mai degrabă răul.

72. Plăcerea şi întristarea, dorinţa pătimaşă şi frica şi cele ce urmează acestora nu au fost create de la început împreună cu firea omenească, pentru că atunci ele ar fi contribuit şi la plinirea scopului firii. Acestea sunt roade şi produse ale călcării legii şi s-au legat împreună cu partea iraţională a firii. După cădere s-a făcut vădită asemănarea omului cu vieţuitoarele cele necuvântătoare. Aşadar, în chip înţelept Dumnezeu ne-a predat iadului ispitelor ca să ne trezim.

73. Vechiul Testament a fost învăţarea pedagogică a omului exterior. Noul Testament învaţă curăţia inimii şi a minţii. Smulge din rădăcini toate patimile şi ne dăruieşte bucurie, străpungere, întristarea cea bună, lacrimi şi cunoaşterea conştientă a sinelui propriu, pomenirea morţii, adevărata smerenie, iubirea curată pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

74. În sufletele celor smeriţi Se va odihni Domnul, în vreme ce în inima celor mândri se odihnesc patimile, necinstea şi îndărătnicia. Pentru că nimic altceva nu le va întări împotriva noastră cât gândurile de mândrie; iar modul dezrădăcinării lor este fericita smerenie. Armă potrivită şi dătătoare de nădejde – în orice ispită şi război al patimilor – este rugăciunea, care se lucrează cu luare aminte şi cu întoarcerea spre cele dinlăuntru.

75. Cine este înţelept şi puternic şi voieşte să se numească prieten al lui Dumnezeu, încât să se îngrijească cu toată puterea lui să-şi înfăţişeze sufletul Domnului, aşa cum l-a primit, curat şi integru (cinstit), şi astfel să se fericească în ceruri de către îngeri? De câtă luare aminte este nevoie mai ales monahului ca să nu se abată de la cale!

76. Întristarea cea după Dumnezeu curăţeşte inima. Pe aceasta o naşte frica de chinurile iadului.

77. Mintea, care stăpâneşte peste patimi, lucrează . negreşit din dumnezeiasca frică, întrucât crede în Dumnezeu pentru toate cele ce le nădăjduieşte şi pentru câte El a făgăduit.

78. Etapele vindecării (terapiei) sunt următoarele: cel înfrânat se îndepărtează de îmbuibarea stomacului, cel neagonisitor îndepărtează lăcomia, cel liniştit multa vorbire, cel ce a dobândit curăţia iubirea de plăceri, cel cuviincios curvia, cel cumpătat , iubirea de arginţi, cel blând tulburarea, cel ascultător iubirea de ceartă, cel rugător lucrul neprevăzut, cel sărac multa bogăţie bănească, cel mărturisitor lepădarea de credinţă, iar mucenicul idolatria (închinarea la idoli).

79. Cel ce voieşte să treacă marea împătimirii cea înţeleasă cu mintea, în care se află omul cel vechi cu isprăvile sale, trebuie să-şi smerească cugetarea, să fie mărinimos, să privegheze şi să se înfrâneze. Dacă nu va pune în lucrare aceste moduri practice, nu este cu putinţă să o treacă; va întâlni numai tulburare şi deznădăjduire.

80. Primul lucru este să nu cadă nimeni în greşeală nicăieri; al doilea, să nu ascundă din pricina ruşinii greşeala sa, nici iarăşi să nu se laude pentru aceasta, ci mai curând să se smerească, iar când îl judecă oamenii, să se judece şi el pe sine însuşi şi să primească cu bucurie epitimia (mustrarea). Dacă nu se va face aceasta, orice prinos va face lui Dumnezeu, va fi neputincios.

81. Fără credinţă, nădejde şi dragoste, nici un rău nu poate fi cu totul desfiinţat, nici vreun bine să se izbândească. Credinţa îl convinge pe nevoitor să-şi întoarcă mintea spre Dumnezeu. Nădejdea i se face chezaşă nemincinoasă a ajutorului dumnezeiesc. Dragostea îl face cu totul nemişcat din iubirea de Dumnezeu chiar şi atunci când este războit.

82. Să vorbeşti cu blândeţe, şi în acest fel nu va îngădui Dumnezeu ca să te umileşti şi să te smereşti. Dacă te porţi cu dragoste, atunci toţi se vor purta faţă de tine ca prietenii. Purtarea făţarnică să o îndepărtezi, ca să nu îngăduie pronia dumnezeiască să cazi în diverse poticneli. Dacă toate le vei lăsa cu credinţă în seama proniei dumnezeieşti, nu vei cădea în ispită.

Sursa: Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012.