Sola Scriptura – Partea a treia: Încercări nereuşite ale protestanţilor de a stabili metode de interpretare

Încă din primele zile ale Reformei, protestanţii au fost nevoiţi să se confrunte cu faptul că, sprijinindu-se doar pe Biblie şi pe raţiunea fiecărui individ în parte, credincioşii nu aveau cum să fie de acord în privinţa multora dintre chestiunile doctrinare elementare. Încă din timpul vieţii lui Martin Luther, o sumedenie de grupări adverse şi-au făcut apariţia, toate ridicând pretenţia de a „crede doar în Biblie”, niciuna însă nefiind de acord [cu cealaltă] cu privire la ceea ce spune Biblia. E adevărat că Luther a ţinut piept cu mult curaj Dietei din Worms, spunând că nu va retrage nimic din tot ceea ce a învăţat, atâta timp cât nici Biblia, nici simpla raţiune nu îl pot convinge în acest sens; mai târziu, însă, atunci când Anabaptiştii, care se împotriveau Luteranilor din mai multe motive, au cerut să aibă pur şi simplu parte de aceeaşi clemenţă, Luteranii i-au măcelărit cu miile – s-a văzut astfel până unde a mers „dreptul fiecăruia să citească de unul singur Scripturile”. În ciuda evidentelor semne de întrebare pe care le ridica rapida fărâmiţare a Protestantismului în ceea ce priveşte validitatea doctrinei Sola Scriptura, din simplul motiv că nu vroiau cu nici un preţ să se recunoască învinşi în faţa Papei, protestanţii au conchis în schimb că adevărata problemă stă în faptul că cei care se opun, altfel spus fiecărei secte în parte, cu siguranţă nu citesc cum trebuie Biblia. S-au făcut, astfel, mai multe încercări în ideea soluţionării acestei probleme. Desigur că ceea ce lipsea cu adevărat era acea stratagemă prin care să se producă reversul acestei multitudini de schisme, şi totuşi protestanţii încă mai sunt în căutarea mult doritei „chei” metodologice care să le rezolve problema.

Să examinăm aşadar cele mai cunoscute metode ce au fost abordate până acum, fiecare din acestea fiind promovate de o sectă sau alta:

Cea dintâi metodă:  interpretarea literală a Bibliei

Această metodă presupune că Biblia poate fi înţeleasă la modul literal, fiind, desigur, prima metodă folosită de Reformatori, deşi la scurt timp au realizat că ea nu era o soluţie pentru toate provocările pe care le aducea cu sine doctrina Sola Scriptura. Deşi s-a văzut dintru început că este falimentară, această metodă a rămas până în ziua de astăzi cea mai des folosită de către membrii mai puţin instruiţi ai Fundamentaliştilor, Evangheliştilor şi Harismaticilor – sintagma „Biblia ne spune ce să înţelegem, iar noi înţelegem ceea ce ne spune” poate fi adesea auzită. Dar, atunci când vine vorba de pasaje din Scriptură în privinţa cărora, în general, protestanţii nu cad de acord, așa cum ar fi momentul în care Mântuitorul le dă Apostolilor puterea de a ierta păcatele (Ioan 20, 23) sau când tot El spune despre Euharistie că „acesta este trupul meu…, acesta este sângele meu” (Matei 26, 26; 28) sau când Sfântul Pavel învaţă că femeile trebuie să-şi acopere capul în Biserică (I Corinteni 11, 1-16), iată că Biblia deodată nu ne mai spune deschis ce e de înţeles – căci, vorba aceea, „versetele acestea nu trebuie înţelese ca atare…”

Metoda a doua: Sfântul Duh ne descoperă adevăratul înţeles

În contextul exploziei sutelor şi miilor de secte ce susţin că sunt copiii Reformei, nefiind însă de acord în privinţa interpretării Scripturilor, nu încape îndoială că cea de-a doua soluţie a problemei a constat în ideea că Sfântul Duh călăuzeşte credinciosul protestant în interpretarea așa cum se cuvine a Scripturilor. Bineînţeles că dacă cineva se împotrivea interpretării proprii, el nu se putea să fi fost călăuzit de acelaşi Duh. Rezultatul a fost că fiecare sectă protestantă a ajuns să le excomunice pe toate celelalte care nu erau în concordanţă cu interpretările sale. Dacă această teză, aceea că Sfântul Duh ne-ar descoperi adevăratul înțeles, ar fi fost validă, istoria ne-ar fi vorbit acum despre o singură grupare protestantă ce interpretează corect Sfintele Scripturi – dar care oare dintre miile de denominaţiuni protestante ar putea fi aceasta…? Bineînţeles că răspunsul depinde de protestantul cu care vorbeşti – un lucru e sigur, în cele mai multe cazuri acesta are credinţa că nu poate fi decât secta din care face el parte.

În ziua de astăzi, totuşi (în funcţie de tipul de protestant cu care intri în contact), e mult mai probabil să întâlneşti protestanţi ce susțin că au o versiune întrucâtva relativă a Adevărului, iar nu protestanți care încă ar susţine că secta sau fracţiunea lor este „singura” care are „dreptate”. Pe măsură ce acestor denominaţiuni li s-au adăugat în timp alte şi alte denominaţiuni, a ajuns să fie cu atât mai greu pentru oricare dintre acestea să poată spune cu nonşalanţă că doar ei sunt cei ce au dreapta înţelegere a Scripturilor, deşi mai sunt încă şi grupări care susţin aceasta. A devenit o practică din ce în ce mai obişnuită ca fiecare sectă să minimalizeze diferenţele dintre grupările protestante şi să conchidă, pur şi simplu, că „dragostea” face ca aceste diferenţe „să nu conteze”. Poate că fiecare grupare are „o fărâmă de Adevăr”, dar niciuna nu deţine cu totul Adevărul (continuă raţionamentul). Astfel a luat naştere pan-erezia Ecumenismului. Ca urmare a acesteia, mulţi dintre “creştini” nu se mai mulţumesc cu acceptarea ecumenică a faptului că oricare dintre aceste denominaţiuni creştine are “o fărâmă de Adevăr”, ci au ajuns să creadă că toate religiile au “o fărâmă de Adevăr”. Concluzia evidentă la care au ajuns protestanţii moderni este următoarea: pentru a afla Adevărul integral, toate grupările protestante vor trebui să abdice de la “diferenţele” lor, să-şi arunce “fărâma de Adevăr” laolaltă cu toate celelalte şi, hocus-pocus, întregul Adevăr va fi, în sfârşit, găsit!

A treia metodă: pasajele clare le vor lămuri pe cele neclare

La vremea ei, aceasta trebuie sa fi părut a fi soluţia ideală a problemelor pe care le presupune Sola Scriptura: să lăsăm pasajele uşor de înţeles să le “interpreteze” pe cele ce sunt mai greu de pătruns cu mintea. Logica acestei teze este simplă: deşi un anumit pasaj din Biblie poate ascunde în sine un adevăr, acelaşi adevăr cu siguranţă va fi dezvăluit în alt loc scripturistic. Să ne folosim, aşadar, de aceste “pasaje clare” pentru a descifra misterul din “pasajele obscure”. Conform argumentaţiei învăţaţilor luterani din Tübingen din prima lor scrisoare către patriarhul Ieremia al II-lea, “o cale mai bună de a tâlcui Scripturile nu poate fi aflată, decât cea prin care Scriptura este tâlcuită cu ajutorul Scripturii, altfel spus, prin sine însăși. Căci întreaga Scriptură este insuflată de unul şi acelaşi Duh, care îşi cunoaşte cel mai bine voinţa şi ştie cel mai bine cum să şi-o facă cunoscută”.10

Oricât de promiţătoare a părut a fi această metodă, la scurtă vreme s-a dovedit a nu fi satisfăcătoare în a rezolva problema neorânduielii şi dezbinării protestante. Această metodă ajunge într-un punct mort în momentul în care trebuie identificate pasajele “clare” şi cele “obscure”. Baptiştii, care cred că este cu neputinţă ca un creştin să piardă mântuirea odată ce a fost “mântuit”, au găsit o serie de pasaje de care se folosesc cu deosebire în formularea doctrinei “siguranţei eterne”, de exemplu: “căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Romani 11, 29) şi “Oile mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din Mâna Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10, 27-28). Dar atunci când Baptiştii au de-a face cu versete care arată că mântuirea poate fi pierdută, cum ar fi “Dreptatea dreptului nu-l va scăpa în ziua păcătuirii lui” (Iezechiel 33, 12), se folosesc de pasajele “clare” care chipurile ar limpezi ceea ce scapă la prima vedere din pasajele “neclare”. Metodiştii, care cred că credincioşii îşi pot pierde mântuirea dacă îi întorc spatele lui Dumnezeu, nu găsesc nimic nelămurit în pasaje de felul acesta, ci din contră, se folosesc de acestea pentru a clarifica textele aşa-zis „clare” ale baptiştilor. În felul acesta, Metodiştii şi Baptiştii îşi aruncă în faţă unii altora versete, fiecare întrebându-se la rândul lor de ce oare ceilalţi nu pot “vedea” ceea ce lor le este atât de “clar”.

Cea de-a patra metodă: exegeza istorico-critică

Înecându-se într-o mare de păreri şi contradicţii, protestanţii au ajuns la scurtă vreme să se agaţe de orice metodă intelectuală ce prezintă o oarecare tentă de obiectivitate. Odată cu trecerea timpului, contradicţiile s-au înmulţit, iar ştiinţa şi raţiunea au devenit norma noii abordări prin care teologii protestanţii au sperat să dea consistenţă interpretărilor biblice. Această metodă “ştiinţifică” a ajuns să primeze în Şcoala Protestantă, iar odată cu începutul acestui nou secol, a început chiar să aibă o influenţă covârşitoare asupra Şcolii Romano-Catolice, fiind în mod comun denumită “exegeză istorico-critică”. Odată cu zorii aşa-numitului Iluminism, ştiinţa a părut a fi soluţia tuturor problemelor omenirii. Şcoala Protestantă a început să aplice filozofia şi metodologia ştiinţifică în teologie şi în studiul Bibliei. De la Epoca Luminilor încoace, învăţaţii protestanţi au supus analizei orice aspect al Bibliei: istoria ei, manuscrisele existente, limbile biblice, etc. Aceşti savanţi s-au afundat în cercetarea Sfintelor Scripturi ca şi cum ar fi dezgropat un sit arheologic, analizând cu ajutorul ultimelor descoperiri ştiinţifice fiecare mic fragment în parte. Ca să fim cinstiţi, trebuie spus că aceste studii ne-au adus foarte multe informaţii utile. Din nefericire, această metodologie a şi greşit în mod fundamental şi regretabil, dar cu toate acestea şi-a păstrat o anumită aură de obiectivitate ştiinţifică care exercită şi în ziua de astăzi o puternică fascinaţie.

Ca şi toate celelalte metode utilizate de către protestanţi, și această metodă urmăreşte să ajungă la înţelegerea Scripturii ignorând Tradiţia Bisericii. Deşi nu există o singură metodă de exegeză protestantă, toate au în comun acelaşi scop declarat, şi anume de a “lăsa Scriptura să vorbească de la sine”. Bineînţeles că niciunul dintre cei ce pretind a fi creştini nu ar respinge ceea ce Scriptura ar “avea de spus” dacă ar “vorbi de la sine” ca urmare a utilizării acestor metode. Problema este că cei ce se văd pe sine a fi purtători de cuvânt în numele Sfintei Scripturi, o trec prin filtrul gândirii lor protestante. În timp ce se pretind a fi obiectivi, ei se fac mai curând interpreţi ai Scripturii în conformitate cu tradiţiile şi dogmele lor (fie că sunt fundamentalişti sau liber-cugetători). Prin urmare, aceşti savanţi protestanţi (dacă pot cita liber o spusă de-a lui Albert Schweitzer) n-au făcut altceva decât să scruteze iscoditor puţul istoriei pentru a afla înţelesurile Cărţii Cărţilor. Au scris despre aceasta volum după volum, dar din păcate nu şi-au putut vedea decât propria reflecţie.

Savanţii protestanţi (atât cei “liberali” cât şi cei “conservatori”) au greşit prin a aplica greşit metodologia empirică domeniului teologic şi al studiilor biblice. Folosesc termenul de Empirism pentru a le descrie în mod sintetic eforturile și îl folosesc în sens larg, pentru a face referire la paradigma raţionalistă şi materialistă ce a pus stăpânire pe mintea occidentală şi continuă să îşi întindă dominaţia în toată lumea. Sistemele pozitiviste de gândire (printre care se numără şi Empirismul) încearcă să se fundamenteze pe o oarecare temelie de cunoaştere “sigură”.11 Empirismul, strict vorbind, este credinţa că toată cunoaşterea se bazează pe experienţă şi că doar un fapt ce poate fi stabilit în urma observaţiei ştiinţifice poate fi cunoscut cu adevărat. Mână în mână cu metoda observaţiei şi a experimentării este și principiul îndoielii metodice, filozofia lui Descartes fiind primul său câmp de aplicaţie – acesta şi-a început expunerea filozofică prin a demonstra că tot ceea ce se află în Univers poate fi supus îndoielii, excepţie făcând propria existenţă, şi plecând de la acest adevăr indubitabil (“Cogito, ergo sum”), [Descartes] şi-a construit întregul său sistem filozofic.

La început, Reformatorii s-au mulţumit cu teza conform căreia Biblia este temeiul de necontestat al teologiei şi al filozofiei. Dar, pe măsură ce spiritul umanistic al Iluminismului a ajuns să fie omniprezent, învăţaţii protestanţi şi-au îndreptat toate metodele raţionaliste asupra Bibliei însăşi, căutând să vadă ce anume poate fi astfel recunoscut ca “certitudine”. Teologii protestanţi liberali au ars toate etapele acestei experienţe, şi îndepărtându-le una câte una, n-au rămas în cele din urmă decât cu părerile şi sentimentalismele lor ca temei al credinţei ce le-a mai rămas.

Metodele raţionaliste ale protestanţilor conservatori au fost şi mai puţin consistente. Aceştia mai au încă o oarecare consideraţie faţă de Scriptură şi încă nutresc credinţa în inspiraţia acesteia. Cu toate acestea, abordarea lor (chiar şi a celor mai fervenţi Fundamentalişti) încă este tributară în esenţă aceluiaşi spirit raţionalist întâlnit la Liberali. Un prim exemplu poate fi găsit la aşa-zişii Fundamentalişti Dispensaţionalişti, care au o teorie elaborată, ce susține că, în istorie, Dumnezeu a încheiat cu omul mai multe “legăminte”, ca de pildă cel adamic, cel din vremea lui Noe, cel iudaic, cel davidic şi aşa mai departe. Se poate vedea că un grăunte de adevăr este în această teorie, dar aceştia merg dincolo de legămintele Vechiului Legământ şi susţin că acum avem parte de legămintele diferite faţă de cele ale creştinilor din primul veac. Deşi în “epoca Noului Testament” Dumnezeu a continuat să lucreze minuni, astăzi acestea nu mai au loc. E foarte interesant acest lucru, căci (dincolo de faptul că e lipsită de orice fundament scripturistic) această teorie îi îndreptăţeşte pe aceşti Fundamentalişti să fie încredinţaţi de minunile de care ne vorbeşte Sfânta Scriptură, iar în viaţa de zi cu zi să-şi afirme vederea empiristă asupra lucrurilor. Astfel, deşi la o primă vedere această metodă pare să fie de interes exclusiv academic şi desprinsă de realitatea cotidiană a protestantului obişnuit, de fapt, tocmai credinciosul protestant de rând este afectat cu deosebire de acest gen de raţionalism.

Eroarea majoră a acestei metode aşa-zis “ştiinţifice” constă în modul eronat de aplicare a supoziţiilor empirice asupra studiului istoriei, Scripturii şi a Teologiei. Metodele empirice funcţionează destul de bine atunci când sunt întrebuinţate corect în domeniul ştiinţelor naturale, însă atunci când aplicarea lor devine imposibilă, ca atunci când ne raportăm la momente unice în istorie (ce nu pot fi reiterate sau supuse experimentării), nu pot aduce rezultate concludente.12 Oamenii de ştiinţă nu au inventat încă un telescop capabil să cerceteze lumea spirituală, şi totuşi savanţii protestanţi afirmă că, ştiinţific vorbind, ideea existenţei demonilor sau a Diavolului nu poate fi probată. Doar dacă Diavolul ar apărea dinaintea unui empirist cu o furcă într-o mână şi cu haine de un roşu aprins, faptul ar fi explicat într-un mod oarecare care să se conformeze cu uşurinţă concepţiei lui despre lume. Deşi astfel de empirişti se mândresc adesea cu „deschiderea” lor, sunt de fapt într-atât de obtuzi datorită supoziţiilor lor, încât nu pot vedea nimic din ceea ce nu se potriveşte cu viziunea lor asupra realităţii. Dacă ar fi riguros aplicat, empirismul ar discredita toată cunoaşterea (ca şi pe el însuşi), dar e convenabil pentru cei ce îl aplică, să fie inconsecvent: „căci mutilarea necruţătoare a experienţei umane i-a adus o asemenea faimă în ceea ce priveşte intransigenţa ştiinţifică, încât prestigiul său întrece cu mult netemeinicia propriului fundament. ”13

Legătura dintre concluziile extreme ale protestanţilor liberali moderni şi cele cu mult mai tradiţionaliste ale protestanţilor fundamentalişti este greu de perceput – mai ales de către Fundamentaliştii conservatori! Deşi aceşti conservatori se văd pe sine ca fiind în totală opoziţie faţă de protestanţii liberali, totuşi apelează în mod esenţial la aceleaşi metode pe care liberalii le folosesc în studiul biblic, iar acestor metode le adaugă şi raţionamentele filozofice aferente. Aşadar, diferenţa dintre „liberali” şi “conservatori” nu este în realitate una de fond conceptual, ci se rezumă mai curând la cât de departe au mers fiecare cu concluziile inerente.

Dacă exegeza protestantă ar fi cu adevărat “ştiinţifică”, după cum se prezintă a fi, rezultatele sale ar fi cu adevărat concludente. Dacă metodele sale n-ar fi decât “tehnologii” imparţiale (după cum sunt îndeobşte privite), atunci n-ar mai conta cine le aplică, ar “funcţiona” pentru toată lumea. Dar peste ce dăm atunci când cercetăm studiile biblice protestante actuale? Potrivit estimărilor făcute chiar de “experţi”, Şcoala Biblică Protestantă este în situaţie de criză.14 De fapt, această criză este poate cel mai bine ilustrată prin recunoaşterea făcută chiar de către un reputat specialist protestant în Vechiul Testament, Gerhad Hasel [din studiul său privitor la istoria şi starea actuală a disciplinei teologiei Vechiului Testament, Teologia Vechiului Testament: Aspecte elementare ale dezbaterii în curs], a faptului că pe tot parcursul anilor ’70 s-au succedat cinci noi teologii ale Vechiului Testament, „însă nici una dintre ele nu se află în acord cu vreuna din celelalte în ceea ce priveşte metoda şi modul de abordare”.15 Ceea ce este uimitor est faptul că, în ciuda pretenţiilor de rigoare ale Şcolii Biblice Protestante, poţi alege la întâmplare oricare din nenumăratele concluzii pe aproape orice temă şi să găseşti “lucrări serioase” care să o susţină. Cu alte cuvinte, poţi pur şi simplu să optezi pentru orice concluzie care îţi pare la un moment dat nimerită într-o anumită problemă, şi să contactezi un doctor în teologie care să pledeze în favoarea ta. Aceasta cu siguranţă nu este ştiinţă în sensul în care numim ştiinţă matematica sau chimia! Avem de-a face cu o disciplină a cunoaşterii care se recomandă a fi “ştiinţă obiectivă”, dar care de fapt este o pseudo-ştiinţă ce aduce cu sine o multitudine de perspective filozofice şi teologice contradictorii. Este pseudo-ştiinţă pentru că până în momentul în care oamenii de ştiinţă nu inventează instrumente capabile de a examina şi înţelege dumnezeirea, teologia ştiinţifică obiectivă şi interpretarea biblică nu sunt posibile. Aceasta nu înseamnă că nimic din activitatea acestor savanţi nu poate fi autentic sau folositor, ştiinţific vorbind; înseamnă doar că acum descoperim cum, camuflate de legitimitatea studiilor istorice şi lingvistice şi ocultate de spectacolul iluzionist al pseudo-ştiinţei, metodele protestante de interpretare biblică sunt în realitate atât produsul cât şi instrumentul raţionamentelor teologice şi filozofice protestante.16

Cu o subiectivitate ce depăşeşte şi speculaţiile psihoanaliştilor freudieni, savanţii protestanţi selectează “cazurile” şi “probele” care se potrivesc cu interesul lor şi apoi merg mai departe, trăgând acele concluzii profund predeterminate de principalele lor prezumţii – toate acestea pentru a aplica propriile metode Sfintei Scripturi. Teologii protestanţi, atât “liberali” cât şi “conservatori”, se descriu pe sine ca fiind “oameni de ştiinţă” obiectivi.17 Şi pentru că universităţile moderne nu acordă doctorate celor ce repetă Adevărul neschimbat, fiecare dintre aceşti savanţi caută să vină cu o teorie nouă, mai “creativă” decât a celorlalţi. Iar aceasta nu este altceva decât esenţa ereziei: inovaţia, opinia personală autosuficientă şi amăgirea de sine.

Citiţi în continuare: Partea a patra: Metoda ortodoxă de cunoaştere a Adevărului