Sfinții Nazárie, Ghervásie, Chélsie și Protásie – 14 octombrie

Sfântul Nazárie a trăit în vremea lui Nero (între anii 54 și 68 ) la Roma, fiind vlăstarul unei familii romane bogate și evlavioase. Tatăl lui, Africanus și mama lui, Perpétua, fuseseră aduşi la adevărata credință de către Sfântul Apostol Petru, iar Nazárie a fost botezat de primul Episcop al Romei, Sfântul Linus (5 noiembrie). Când a ajuns la vârsta de douăzeci de ani, Nazárie a părăsit Roma pentru a călători prin orașele Italiei pentru a răspândi Evanghelia. Astfel, el adus la adevărata credință pe mulți închinători la idoli și i-a botezat.

Zece ani mai târziu, trecând prin orașul Plachéndia (astăzi Piacenza) i-a cunoscut pe Sfântul Ghervásie și pe Sfântul Protásie, care se aflau în închisoare la porunca ighemonului  Anulin. După ce s-au îmbrățișat, au hotărât să purceadă toţi pe drumul muceniciei. Până la urmă, Sfântul Nazarie a fost biciuit și alungat din oraș, îndreptându-se spre Galatia, în Asia Mică.

Ajungând în orașul Simiéz, aproape de Nicéea, a adus o mare parte a populației la credința în Hristos. Soția unui aristocrat din oraș s-a apropiat de Sfânt, având în brațe pe fiul ei de trei ani. L-a pus pe prunc la picioarele Sfântului și i-a zis: „Ia cu tine acest copil să te urmeze unde vei merge, pentru a se învrednici și acesta de bucuriile cerești”. Sfântul Nazárie a primit copilul cu bucurie, l-a botezat dându-i numele de Chélsie și a pornit împreună cu el pentru a răspândi Evanghelia în alte părți ale Galatiei. Fiind prins şi dus la ighemonul Dionisie, a fost întrebat de proveniența lui, iar Sfântul Nazárie a răspuns: „Sunt roman de fel, însă sunt creștin și cinstesc pe cel răstignit”. Crudul ighemon l-a luat atunci pe copil și l-a lovit fără milă, însă Chélsie a spus cu înțelepciunea unui bărbat: „Dumnezeu pe care îl cinstesc, ca un judecător al dreptății, te judecă pe tine, nedreptule judecător!”. Nazárie și Chélsie au reușit să fie eliberați în urma intervenţiei soției ighemonului, care a avut o vedenie înspăimântătoare despre aceștia.

Sfinţii s-au îndreptat către Trevíra (astăzi Trier, în Germania), predicând peste tot pe Hristos și disprețuind idolii, fapt ce a condus din nou la închiderea lor. Au fost duşi, apoi, la Roma, din ordinul lui Nero, iar după ce au fost audiaţi, au fost aruncaţi într-un lac. S-au salvat, însă, și au putut să îşi continue misiunea, ajungând până la Milano, unde s-au reîntâlnit cu Sfinții Ghervàsie și Protàsie, care se pregăteau să întâmpine ultima cercare a martirajului. Plini de bucurie pentru ceea ce urma să se întâmple, se pregăteau  pentru întâlnirea cu Domnul Iisus Hristos, luând parte la mântuitoarea Sa patimă. Micul Chélsie nu rămânea mai prejos, fiind gata de a îndura orice fel de chinuri pentru dragostea lui Hristos.

Mergând împreună toţi cei patru către locul de mucenicie, fețele lor radiau de atâta voioșie, ca și cum mergeau la un praznic. Aducând sfinţii mulțumire lui Dumnezeu, li s-au tăiat capetele. Chélsie era atunci în vârstă de nouă ani și șapte luni.

Moaștele Sfinților Ghervásie și Protásie au fost descoperite prin minune de către Sfântul Ambrosie (7 decembrie). În timpul aducerii moaștelor și aşezării în biserica centrală din Mediolanum (Milano), în ziua de 16 iunie 386, un orb și-a recăpătat vederea, iar demonii care își făcuseră lăcaş în câţiva demonizați au strigat că sfinții i-au pus la chinuri de nerăbdat. După câțiva ani, în 395, Sfântul Ambrozie a aşezat în biserică şi moaștele Sfinților Nazárie și Chélsie, care fuseseră îngropați într-o grădină din afara orașului.

Sursa: Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe, Ed. Indiktos, Atena.