“Sfinţirea” icoanelor: o practică în contradicţie cu Tradiţia Bisericii – 2

Textele Slavone [13]

Să examinăm mai întâi rugăciunile introduse de Mitropolitul Petru Movilă în Molitfelnicul din 1646. Acolo se găsesc 5 scurte slujbe de sfinţire a următoarelor tipuri de icoane:

Sfânta Treime: cei trei îngeri (Ospitalitatea lui Avraam), Teofania (Botezul Domnului), Schimbarea la Faţă şi Pogorârea Duhului Sfânt; Hristos şi praznicele domneşti; Maica Domnului; Sfinţii; Mai multe tipuri de icoane aduse împreună.

Mai întâi, observăm că sunt cinci categorii. De ce a înmulţit numărul slujbelor, mai ales că ultima slujbă este o combinaţie a celorlalte categorii? Desigur, Mitropolitul considera că e un lucru bun să aibă cinci slujbe de sfinţire. Chiar dacă avea înclinaţie spre cele latineşti, romano-catolicismul era marele adversar al ortodoxiei din acea vreme, şi mă întreb dacă nu cumva [mitropolitul] a vrut să-i impresioneze pe catolici, dar şi pe ortodocşi, prin numărul slujbelor. De fapt, simţindu-se inferior catolicilor latini, probabil că el a vrut să arate superioritatea ortodoxiei: Vedeţi, o voi, catolicilor, care vă credeţi atât de superiori: noi, ortodocşii, avem cinci rugăciuni de sfinţire a icoanelor! Aceasta desigur, este doar supoziţia mea.

Structura fiecărei slujbe este la fel. Diferenţele dintre ele se găsesc doar în referirile din Scriptură şi din istoria Bisericii, referiri care se schimbă în funcţie de categoriile de icoane: de exemplu, în cazul icoanei Botezului lui Hristos se cântă troparul Teofaniei, în cazul unei icoane a lui Hristos se citeşte istoria regelui Abgar etc. Iată structura slujbelor:

Binecuvântarea de început: Binecuvântat este Dumnezeu…, rugăciunile începătoare şi un psalm, în funcţie de categoria icoanei. O mare rugăciune de binecuvântare (aproape o anaforá); Aducerea aminte a evenimentului din Scriptură sau din istoria Bisericii pe care se bazează icoana; Cea dintâi epicleză, în care I se cere Domnului să binecuvânteze icoana; Un ecfonis; O a doua epicleză e binecuvântare; Stropirea cu apă sfinţită; Troparul sau imnul icoanei ori praznicului; Apolisul.

Să cercetăm acum îndeaproape elementele principale ale bincuvântării: avem o invocare reală, o epicleză a Domnului spre a lucra şi binecuvânta imaginile. Merită observat faptul că epicleza este caracteristică tradiţiei ortodoxe, care vede orice binecuvântare drept o ivocare adusă harului lui Dumnezeu, Duhului Sfânt, de a se pogorâ nu numai asupra vreunui obiect oarecare, ci, mai întâi, asupra noastră, a tuturor credincioşilor care ne aflăm în rugăciune înauntea acelei imagini. Cel mai bun exemplu de epicleză este cea din Liturghia euharistică.

Aşadar, în cea dintâi epicleză auzim cereri de acest fel:

Caută şi acum cu milostivire la această icoană (sau: la icoanele acestea), care s-a închipuit şi s-a zugrăvit în cinstea şi pomenirea sfântului Tău (sau: a sfinţilor Tăi) (N), şi, cu binecuvântarea Ta cea cerească, binecuvânteaz-o şi sfinţeşte-o.

 A doua epicleză:

Caută şi acum la rugăciunea noastră şi trimite binecuvântarea Ta cea dumnezeiască şi sfinţeşte această icoană (sau: icoanele acestea), prin stropirea cu această apă sfinţită… Pentru rugăciunile şi mijlocirea Maicii Domnului, prin harul Tău dintru stropirea cu apă sfinţită, binecuvântează şi sfinţeşte această icoană…

La stropirea cu apă sfinţită:

Se sfinţeşte icoana aceasta (sau: icoanele acestea) cu harul Preasfântului Duh, prin stropirea cu această apă sfinţit[, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Varianta grecească a rugăciunii

Cel dintâi lucru pe care-l sesizăm este acela că slujba grecească este mult mai scurtă, doar o scurtă rugăciune. Iată-i şi structura:

Instrucţiune către episcop (arhiereu) de a unge icoana în cele patru colţuri; O foarte scurtă referire şi o pomenire a lui Moise şi a heruvimului; Epicleză pentru ca harul Duhului Sfânt, precum şi un înger, să se pogoare asupra icoanei, “astfel încât orice rugăciune îţi este adusă Ţie prin această icoană, să fie bine primită…”; Ecfonis.

Este foarte important să subliniem nota adăugată, presupun, de editorul grec, ortodox, al Molitfelnicului, menţionată mai sus. Acesta admite că practica binecuvântării icoanelor este o inovaţie, dar atribuie absenţa rugăciunilor de sfinţire „prea marii nepurtări de grijă” din trecut. Editorul pare bucuros de faptul că a „rectificat” această problemă prin adăugarea rugăciunii. În mod clar, el se inspiră din trei texte catolice şi – citesc eu printre rânduri – se simte uşurat de faptul că, la momentul respectiv, grec-ortodocşilor le plăceau de romano-catolici. Dar nu numai că [editorul] s-a inspirat dintr-un model catolic, dar el consideră Tradiţia ortodoxă, aceea a non-binecuvântării icoanelor, drept o „nepurtare de grijă”. Dacă rugăciunea grecească este scurtă faţă de cea din textele slavone, ea, împreună cu nota, sunt mult mai clare în privinţa motivului pentru care rugăciunea a ajuns să fie introdusă în Molitfelnicul grecesc. Bănuiesc, fără să am vreo confirmare directă, că Mitropolitul Petru Movilă a avut aceeaşi motivare: Big Brother-ul roman binecuvântează picturile, iar sărmana Ortodoxie, nu. Iată un motiv limpede pentru care ortodocşii trebuie să-şi lepede Tradiţia şi să adopte o practică nouă, precum şi teologia care o justifică, deşi ambele provin dintr-o sursă diferită de aceea a Sinoadelor şi a Părinţilor Bisericii.

O comparaţie între textele slavone şi greceşti: similarităţi şi diferenţe

Care este teologia exprimată prin rugăciunile de sfinţire a icoanei? Mai întâi, formulele de binecuvântare, precum şi stropirea cu apă sfinţită ori ungerea cu sfântul mir sunt aceleaşi cu cele folosite spre a binecuvânta alte obiecte folosite în biserică: clopote, veşminte, fructe etc. Icoanele sunt, astfel, plasate în categoria obiectelor făcute de artişti şi artizani şi aduse spre slujirea şi spre slava lui Dumnezeu. Şi pentru ca ele să intre în funcţiune, li se citeşte o rugăciune de sfinţire.

Iar întrebare esenţială este următoarea: aparţin icoanele categoriei de obiecte utilizate în biserică, sau constituie o categorie aparte, datorită faptului că sunt purtătoarele asemănării şi numelui lui Hristos ori ale sfinţilor, două caracteristici pe care celelalte obiecte nu le au? Se pare că înseşi rugăciunile, precum şi stropirea cu apă sfinţită ori ungerea, presupun că o imagine a lui Hristos ori a sfinţilor este precum orice alt obiect din biserică, şi datorită binecuvântării, stropirii ori ungerii, aceste picturi devin icoane vrednice de a fi utilizate în biserică, sau, cel puţin, devin icoane „mai bune”. Prin rugăciunile şi acţiunile preotului, o pictură nesfinţită, poate profană, trece în categoria „sfinte icoane”. Adică, exact ceea ce spuneau iconoclaştii, de o manieră negativă: „sfintele icoane sunt numite pe nedrept sfinte, pentru că nu există nici o rugăciune de binecuvântare pentru a le transfera din categoria profanului, în categoria sacrului”.

O notă

De curând mi-a căzut în mână o mică publicaţie despre sfinţirea icoanelor [14]. Maica Tecla este mai mult traducătoarea, decât autoarea broşurii, ea doar prefaţând textele Mitropolitului Petru Movilă printr-un scurt paragraf vrednic de a atenţie. Eu văd textul ei ca împărţit în două: cel dintâi, destul de bun, dar al doilea, mai puţin. În lumina lucrurilor pe care deja le-am spus, cred că cititorul va vedea el însuşi de ce am spus asta.

Cuvânt înainte

Această încercare de traducere a rugăciunilor de sfinţire a icoanelor din Molitfelnicul rusesc [de fapt, textele Mitropolitului Petru Movilă] doreşte mai întâi să facă mai larg cunoscuta semnificaţia teologică cu privire la compoziţia şi venerarea icoanelor noastre. În primul rând, aceste rugăciuni aşează cu tărie venerarea icoanelor înăuntrul rugăciunii Bisericii, pentru a forma parte integrantă a ortodoxiei: o confesiune de credinţă. Plinătatea închinării aduse icoanelor, atât la facerea lor, cât şi prin rugăciunile ulterioare, nu poate fi izolată de restul credinţei, din moment ce, după cum arată rugăciunile de la sfinţire, [venerarea lor] îşi are obârşia în aceeaşi sursă teologică ca şi cultul liturgic. Ar putea fi doar un şuvoi printre alte şuvoaie, dar apa este comună tuturor şi izvorăşte din unicul izvor al Bisericii celei Una.

Până acum, totul în regulă. Dar apoi (cu sublinierile noastre):

Astfel, pentru o adevărată apreciere a icoanei, nu trebuie să căutăm la compoziţie, nici la atitudinea celor care i se închină, nici chiar la devoţiunea personală, ci la rugăciunile iniţiale de sfinţire, care o fac [pe icoană] să fie ceea ce este. Aceste rugăciuni constituie prologul, de fapt, cheia teologiei, a instituţiei sfinţirii liturgice şi a doctrinei textului.

Cu alte cuvinte, după Maica Tecla, pentru a înţelege icoanele aşa cum trebuie, nu ar trebui să ne preocupăm prea mult cu „compoziţia”, adică cu ceea ce este pictat, dacă aceasta este canonică sau nu, eretică sau nu. Nici nu ar trebui să acordăm prea multă atenţie „atitudinii celor care se închină”, adică dacă ei – fie mireni, fie cler – înţeleg ce anume este o icoană, dacă au atitudine superstiţioasă sau, mai rău, una idolatră, faţă de icoană. În sfârşit, nu ar trebui să ne îngrijorăm prea mult de „devoţiunea personală” a oamenilor, de practicile lor, adică de modul în care ei utilizează icoanele. Ceea ce este cu adevărat esenţial pentru a aprecia icoanele Bisericii este să înţelegi rugăciunile de sfinţire, pentru că ele fac ca icoana să fie ceea ce este. Putem deduce de aici că, înainte de rugăciunile de sfinţire, icoana ar fi fost orice, numai icoană nu, iar în urma rugăciunilor, „non-icoana” a devenit icoană. Dar nu este asta exact ceea ce spuneau iconoclaştii: o imagine ordinară nu e sfântă sau nu e numită, mai degrabă, icoană, pentru că nu există rugăciuni de binecuvântare pentru a o transforma într-o sfântă icoană? La un astfel de atac, Părinţii Sinodului de la Niceea II nicidecum nu s-au simţit obligaţi să creeze astfel de rugăciuni, din moment ce modul lor de înţelegere a ceea ce anume face ca o imagine să fie o sfântă icoană nu avea nimic de-a face cu astfel de rugăciuni. Nu e, atunci, ciudat ca, din moment ce rugăciunile de sfinţire nu au existat vreme de 1500 de ani de istorie a Bisericii, fiind compuse abia în 1649, să concluzionăm, dacă Maica Tecla are dreptate, că ortodocşii şi însăşi Biserica nu au ştiut să aprecieze cu adevărat ce anume este o icoană în toată această vreme, nu doar pentru că nu existau rugăciuni de sfinţire, ci şi pentru că, de bunăvoie, au refuzat să creeze astfel de rugăciuni? Desigur că au fost „fără purtare de grijă”, aşa după cum scria editorul Molitfelnicului grecesc.

Sper că am arătat până acum că Părinţii şi Biserica nu au fost neglijenţi în aprecierea lor asupra a ceea ce sunt icoanele cu adevărat. De fapt, Mitropolitul Movilă şi editorul Molitfelnicului grecesc, la fel ca şi cei care le împărtăşesc cugetul, nu au habar cu adevărat ce este aceea o icoană. Pace ţie, Maică Tecla.

Concluzie

Aşadar, daca analiza mea este corectă, trebuie să recunoaştem, pur şi simplu, un fenomen bizar: o practică şi o teologie justificativă a acesteia – ambele larg acceptate printre creştinii ortodocşi şi „oficializate” prin slujbele din Molitfelnice – sunt în contradicţie cu Tradiţia Ortodoxă a Bisericii Ortodoxe, aşa cum a fost ea exprimată la Sinodul al VII-lea Ecumenic şi prin practica universală a Bisericii până în anul 1649. Şi chiar dacă unii au protestat împotriva acestei situaţii, protestele lor nu au fost îndeajuns astfel încât să realinieze practica şi cugetul credincioşilor şi clerului ortodox cu privire la sfinţirea icoanelor. Este această situaţie surprinzătoare? Tragică, da, dar surprinzătoare, nu.

Spun „nu”, pentru că iau în calcul faptul că introducerea sfinţirii icoanelor coincide cu decadenţa picturii icoanelor. Începând cu secolul al XVII-lea, imaginile au început să se depărteze de tradiţia canonică, în ortodoxie. Aşadar, de ce să ne mirăm de faptul că teologia unora şi practica multora a făcut la fel? Din punctul de vedere al istoricului de artă, această situaţie este un fenomen ce merită recunoscut şi studiat, şi nimic mai mult. Dar pentru creştinul ortodox, iconografia Bisericii nu ar trebui studiată în afara Tradiţiei care i-a dat viaţă, aşa cum fac istoricii de artă. Noi, ortodocşii, ar trebui să abordăm acest subiect dinlăuntrul Tradiţiei, ca expresie a credinţei noastre, a credinţei Bisericii noastre, ba chiar mai bine, ca expresie a credinţei Bisericii, punct. Istoricii de artă, până şi cei sovietici, au făcut studii remarcabile asupra icoanelor, şi le suntem enorm îndatoraţi pentru munca lor. Cu cât învăţăm mai mult, cu atât mai bine, oricare ar fi sursa, iar pentru istoria artei, la fel ca şi pentru studiile religioase, ca opuse teologiei, cercetătorii îşi studiază subiectul ca pe ceva detaşat de ei înşişi; îl examinează „ştiinţific”, „obiectiv”, „la rece”. Istoria artei nu poate studia niciodată icoanele ca pe un fenomen teologic, ca pe o manifestare, o revelare a lui Hristos în Biserică, adică, exact din punctul nostru de vedere. Prin urmare, nu poate fi decât catastrofal ca tradiţia iconografică a Bisericii Ortodoxe să se depărteze de izvoarele ei; nu poate fi decât o alterare a tradiţiei şi a însăşi revelaţiei. Dar, după cum am văzut până acum, doar glasuri strigând în pustie.

Dacă este adevărat că trăim într-o plină renaştere a icoanelor tradiţionale şi canonice, în ciuda opoziţiei chiar a unora dintre ortodocşi, nu ne putem limita doar la aspectele vizibile ale Tradiţiei, adică numai la icoane, ci trebuie să examinăm toate elementele care înconjoară tradiţia iconografică. Din acest motiv vreau să atrag atenţia asupra acestui fenomen care, din punctul meu de vedere, nu este în acord cu Tradiţia curată a Bisericii; caut să-l chem pe credincios şi pe cleric la o mai mare vigilenţă. Dacă toţi ortodocşii sunt de acord că oricând trebuie să apărăm Sfânta Tradiţie de influenţele corupătoare, atunci trebuie să fim siguri că ceea ce apărăm face parte, cu adevărat, din Tradiţie. […]

Partea I, aici: http://www.pemptousia.ro/2013/10/sfintirea-icoanelor-o-practica-in-contradictie-cu-traditia-bisericii-partea-intai/

Sursa: http://www.orthodoxartsjournal.org/does-the-blessing-of-icons-agree-with-or-contradict-the-tradition-of-the-orthodox-church/

[13] The Great Book of Needs, vol II, A Monk of St. Tikhon’s Monastery, South Canaan, PA, St. Tikhon’s Press, 1987, pp. 210‑233.

[14] Mother Thekla, The Blessing of Ikons, Minneapolis MN, Light and Life Publishing Company, fără dată, p. 1.