Mănăstirea Stânişoara este amplasată la poalele masivului Cozia, pe versantul său sudic, pe teritoriul localităţii Călimăneşti, judeţul Vâlcea.
Deosebit de retras, aşezământul monahal de la Stânişoara este greu accesibil. Monahii din obşte duc o viaţă aproape pustnicească, petrecând în rugăciune şi în slujbe de toată noaptea, nevoindu-se după puteri.
În tradiţia locului se spune că, la începutul secolului al XVII-lea, au plecat la linişte şase călugări din Mănăstirea Cozia.
Doi dintre ei, Daniil duhovnicul şi Misail ucenicul, s-au nevoit la poalele Muntelui Cozia, iar patru dintre ei s-au nevoit în peşteri, pe Muntele Stânişoara.
Cel mai vestit dintre sihaştrii de la Stânişoara a fost schimonahul Neofit. Acest cuvios şi-a săpat o peşteră în partea de apus a Muntelui "Sălbaticul" şi acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli şi în neadormita rugăciune timp de 30 de ani.
Toată săptămâna postea şi se ruga în peşteră, iar Duminică cobora la sihăstria lui Daniil şi Misail de la Turnu, ascultă Sfânta Liturghie şi primea Trupul şi Sângele lui Hristos.
Astfel, răbdând grele ispite de la diavolul şi dobândind darul lacrimilor şi al vindecării suferinţelor omeneşti, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo, în peşteră, neştiut de nimeni.
Un altul din cei şase sihaştri plecaţi din obştea Mănăstirii Cozia era Cuviosul Meletie.
El şi-a făcut peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, la 1 km de Mănăstirea Stânişoara, şi aici s-a ostenit peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curata de cugetele cele rele.
Nevoinţa schimonahului Meletie era aceeaşi ca şi a pustnicului Neofit. Şase zile se nevoia în peşteră, iar Duminică mergea la Cuviosul Daniil duhovnicul de la Turnu şi primea Trupul Domnului.
Se spunea despre dânsul că zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească. La bătrâneţe, nemaiputând coborî, s-a rugat lui Dumnezeu şi a izvorât un puternic izvor de apă înaintea peşterii lui, ce se cheamă până astăzi "Izvorul lui Meletie".
Ajungând la adâncul bătrâneţii, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului şi a fost numărat în ceata cuvioşilor părinţi.
Peştera se păstrează până astăzi, iar aici vin credincioşii şi aprind candele şi lumânări.
În 1747, Gheorghe Clucerul, împreună cu alţi boieri din Piteşti, zidesc aici o biserică ce a fost pustiita în 1788 de năvălitorii turci, care au incendiat biserica iar pe călugării iau ucis.
Între anii 1803-1806 schitul este reconstruit de către monahii Sava şi Teodosie, veniţi din Sfântul Munte Athos, sprijiniţi de episcopul Iosif I al Argeşului.
În secolul XIX, această mănăstire devine cea mai vestita sihăstrie din Ţara Românească. Loc retras de lume, fără căi de acces, cu rânduiala de viaţă athonită.
Pentru liniştea şi rânduiala acestei mănăstiri, nu puţini călugări iubitori de Hristos se nevoiau aici.
Ieroschimonahul Sava Popescu (1830-1904) a fost unul din nevoitorii Mănăstirii Stănişoara, întrecând pe mulţi cu nevoinţă, cu tăcerea, cu liniştea şi cu lucrarea minţii.
Fiul cel mai mare al preotului Nicolae Popescu, din satul Bucşeneşti-Argeş, tânărul Stefan a început studiul la Seminarul din Râmnicu-Vâlcea la îndemnul tatălui său.
Dar fiind chemat de Dumnezeu la nevoinţa călugărească, după doi ani a părăsit seminarul şi s-a dus la Mănăstirea Stânişoara prin anul 1850.
După trei ani de ascultare a fost călugărit, primind numele Sfântului Sava cel Sfinţit.
Mai târziu, văzând stareţul bună lui aşezare în râvnă pentru cele duhovniceşti, l-a hirotonit diacon şi preot în obştea Mănăstirii Stânişoara.
Ziua şi noaptea zăbovea în biserică, slujea cu evlavie cele sfinte, cânta frumos, vorbea puţin cu oamenii şi permanent cu Dumnezeu. În chilia lui nu primea niciodată pe nimeni.
Auzind de petrecerea fiului său, preotul Nicolae Popescu s-a dus şi el la mănăstire şi s-a călugărit cu numele de ieromonahul Nifon. Apoi şi fiul cel mai mic, lăsând seminarul, s-a călugărit tot la Stânişoara, cu numele de Atanasie.
Acolo s-au nevoit împreună, părintele Nifon cu fiii săi, Sava şi Atanasie, mai bine de 30 de ani, slăvind pe Dumnezeu şi rugându-se pentru oameni.
La cererea Sfântului Ierarh Calinic, ieroschimonahul Sava s-a dus în anul 1863 să ajute la organizarea Mănăstirii Frăsinei.
Ca părinte duhovnicesc al acestei sihăstrii, timp de patru ani a adunat în jurul său până la 20 de ucenici, a întemeiat viaţa de obşte, a rânduit slujbe după tipicul Muntelui Athos, apoi s-a întors iarăşi la metanie.
După câţiva ani, ieroschimonahul Sava a fost rânduit stareţ la Mănăstirea Turnu, pe care o povăţuieşte cu aceeaşi blândeţe şi înţelepciune timp de aproape patru ani de zile. Apoi, lăsând alt stareţ în locul lui, se retrage din nou la fericită linişte de la Stânişoara.
În anul 1890, ieromonahul Nifon se mută la cele veşnice în vârstă de 90 de ani, iar în anul 1895, Cuviosul Sava este rânduit stareţ în mănăstirea de metanie.
Dar, fiind smerit şi iubitor de linişte, după puţină vreme a renunţat la această cinste, alegându-şi tăcerea şi neîncetată rugăciune.
Însă, pentru blândeţea şi nevoinţa lui, tot soborul îl iubea şi îl avea de duhovnic. La fel îl căutau şi mirenii pentru sfat şi mângâiere.
Ajungând la bătrâneţe, părintele Sava a petrecut ultimii ani numai în post şi rugăciune, fiind îngrijit de fratele său, Atanasie.
Schimonahul Atanasie fiul cel mai mic al preotului Nicolae Popescu şi fratele ieroschimonahului, după ce învăţă 4 clase de seminar şi deprinse bine psaltichia, se duse şi el la Mănăstirea Stânişoara, pentru a cânta toată viaţa lui Hristos.
Acolo îi întrecea pe toţi cu frumuseţea cântării, cu râvnă pentru cele sfinte şi cu ascultarea. Tatăl său îi zicea la început să se facă preot, dar el a dorit să se călugărească. Atunci tatăl l-a lăsat.
Stareţul, văzând nevoinţa lui, l-a tuns în schima monahală cu numele de Atanasie. Şi era un lucru minunat a vedea pe tata cu cei doi fii slujind într-un cuget, ziua şi noaptea, lui Dumnezeu.
Însă părintele Atanasie întrecea pe ceilalţi cu osârdia la rugăciune, cu smerenia şi cu tăcerea. În mănăstire era iubit de toţi, mai ales pentru două daruri duhovniceşti. Citea la strana foarte clar şi frumos, fără nici o greşeală, şi cânta îngereşte, de mişca inimile tuturor.
Pentru smerenia inimii lui, a dobândit de la Hristos darul neîncetatei rugăciuni şi mângâierea Duhului Sfânt.
În toamna anului 1907, Cuviosul schimonah Atanasie s-a dus la Hristos, iar trupul lui a fost îngropat alături de tatăl şi de fratele său.
Actuala biserică din piatră a fost construită între anii 1903-1908, sub ctitoria episcopului Gherasim Timus, stareţ fiind Nicodim Manu.
Ocrotitorul aşezământului este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.
