Sharia, Declaraţia Drepturilor Omului și societatea

Nu putem judeca o sancţiune luând în considerare numai cadrul juridic şi ignorând contextul social mai larg care o sprijină, o creează şi o legitimează. O hotărâre judecătorească neobişnuită – în raport cu modul nostru de a ,,judeca” – în Arabia Saudită, constituie prilej de reflecţie.

Zilele acestea a fost difuzată, de către mai multe televiziuni, o ştire înfiorătoare. În Arabia Saudită, un tânăr de 24 de ani va fi pedepsit de către comunitate, prin aplicarea unei pedepse corporale care îl va lăsa infirm, fiindcă, în urmă cu mai mulţi ani, l-a înjunghiat şi l-a lăsat, de asemenea, infirm, pe un prieten de-al său. Atunci când s-a întâmplat nefericitul eveniment, tânărul avea doar 14 ani. Pedeapsa amintită mai sus va fi aplicată în virtutea legii islamice Sharia, care prevede ca autorul unei infracţiuni să primească aceeaşi pedeapsă – ,,răsplată” – echivalentă cu vătămarea pe care i-a provocat-o victimei, în virtutea rațiunii ,,ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.

Este evident că acest eveniment prezintă un interes deosebit, şi poate fi analizat din prisma mai multor ştiinţe: drept, sociologie, filosofie, teologie. De altfel, chiar ştiinţa dreptului reflectă concepţiile de conducere şi de guvernare specifice fiecărei epoci istorice şi nu poate fi examinată autonom şi independent.

Prin prezentul articol, după cum este lesne de înţeles, nu se poate face o analiză completă a controversatului eveniment, ci, doar vom atinge câteva probleme pentru a ajuta cititorul să întreprindă propriile cercetări şi să tragă propriile concluzii.

Scurt isoric

În vestul Europei, primul care a pus bazele studiului ştiinţific al sancţiunilor penale a fost italianul Cesare Beccária care, în 1764 a publicat celebra sa lucrare, ,,Despre crime şi pedepse”. Gândirea lui Cesare Beccaria reflectă de fapt gândirea epocii sale şi a începutului Iluminismului, baza democraţiei burgheze, care s-au definitivat odată cu Războiul de Secesiune din America şi Revoluţia Franceză, stabilind ceea ce astăzi, pentru noi, este de la sine înţeles. Astfel s-au pus bazele culturii juridice occidentale.

Fenomenul infracţional a ajuns să fie studiat sistematic şi obiectiv, încetând de a mai fi obiectul unei elite constituite din profesorii de drept, iar sancţiunea a încetat să-şi tragă legitimitatea din „satisfacţia” divină.

Codurile de legi penale au devenit clare şi abordabile de către fiecare cetăţean, aveau aplicabilitate generală, legitimitate umană, şi nu divină. Pedeapsa penală avea un scop social, nu metafizic, iar preîntâmpinarea săvârşirii unei infracţiuni era de preferat condamnării.

Pentru prima dată s-a ridicat problema – de către judecător – a aplicării legii ,,conform literei”, a egalităţii absolute a tuturor față de lege, a garanţiilor procedurale în favoarea acuzatului (care, în mod obiectiv, se află în cea mai dificilă poziţie, fiind subiectul actului infracţional), aplicarea pedepsei în raport cu infracţiunea (adică un raport echitabil infracţiune-pedeapsă), un mod uman de executare a pedepselor (interzicerea torturilor, a pedepselor fizice, confiscarea generală a bunurilor), a batjocoririi și umilirii, a infamiei, dezonorării, a pedepsirii cu moartea etc., precum și soluţionarea rapidă a actului de justiţie. Din păcate, multe dintre cele de mai sus nu s-au realizat nici până astăzi, dar acesta este subiectul unor alte discuţii şi analize.

Continuarea acestor începuturi au fost dispoziţiile care se găsesc în ,,Constituţia Statelor Unite ale Americii”, ,,Proclamaţia Drepturilor Cetăţeanului” în Franţa, ,,Constituţia Republicii Elene de la Revoluţia de Eliberare” (Árgos, Trizína ş.a.). Mai aproape de zilele noastre, ,,Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” a Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi ,,Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” au obiectivizat dreptul penal şi au dispus garanţii cu privire la drepturile acuzatului, dar şi prevederi penale pentru criminal (cel care a înfăptuit o crimă).

Grecia, urmând modelul celorlalte ţări europene – dar fiind şi „pionier” în anumite privinţe – a adoptat toate convenţiile internaţionale, impunând un sistem de garanţii în privinţa dreptului penal, adică stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei acuzatului (cu ajutorul Codului Penal şi al procedurilor penale), dar şi un cadru strict de legi pentru impunerea şi ispăşirea pedepsei, conform Codului de Corecţie. Ca şi în celelalte sisteme europene, şi în Grecia au fost interzise pe deplin pedepsele corporale, şi orice fel de înjosire care ar aduce prejudicii personalităţii celui care a înfăptuit o crimă, şi pedepseşte aspru orice fel de torturi, pentru care se fac direct răspunzătoare cu daune compensatorii, instituţiile Statului.

,,Ochi pentru ochi”

Pentru legitimarea morală a pedepsei, au fost emise mai multe teorii, iar cea mai vehiculată – fără a proveni de la specialişti, însă – consideră că pedeapsa are caracter de restituire, de ,,răsplată”. Impunerea unei pedepse cuiva care săvârşeşte o infracţiune reprezintă o ,,răsplată” a răului pe care acesta l-a făcut. Această ,,răsplată” nu se bazează, în principiu, pe vreo dorinţă primitivă de răzbunare a victimei sau a rudelor acesteia, ci rezultă din alte reguli generale care reflectă principii bine fundamentate în conştiinţa umanităţii.

Semnificativ, în acest sens, este teoria emisă de Kant, conform căreia acţionăm în acord cu principiile care pot fi aplicate ca legi universale. Atunci când facem celorlalţi ceva – iar acest lucru funcţionează ca regulă universală – se înţelege că acceptăm din partea celorlalţi să ne facă acelaşi lucru. De asemenea, Hegel consideră că principiul egalităţii, după care se conduce societatea organizată contemporană, cere să fie ,,abolită” crima, de vreme ce, atunci când cineva săvârşeşte o fărădelege în dauna altui om, exercită asupra victimei o dominaţie ilegală, rezultatul fiind afectarea principiului egalităţii care conduce societatea organizată. Răsplătirea răului cu rău restabileşte ,,rănita” libertate a membrilor comunităţii şi le oferă acestora satisfacţia dorită.

Conform celor de mai sus, pedeapsa afectează întreaga comunitate, depăşeşte instinctul primitiv al răzbunării personale, şi nu are legătură cu despăgubirea pentru dauna suferită. Fărădelegea săvârşită de infractor, în dauna comunităţii, odată cu ,,răsplătirea” răului făcut (aplicarea şi executarea pedepsei), restabileşte egalitatea şi echitatea care exista înainte, din moment ce îl privează pe făptaş de exercitarea ,,dominaţiei ilegale” asupra victimei sale. Prin urmare, în virtutea raportului de egalitate dintre făptaş şi victimă, ajungem la concluzia că victima are dreptul de a face făptaşului ceea ce făptaşul i-a făcut victimei. Acelaşi lucru rezultă şi din recunoaşterea caracterului raţional al oamenilor.

Cu alte cuvinte, principiul ,,legii talionului”, adică a ,,dogmei” ,,ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” are un fundament etico-moral mult mai solid decât credem, şi rădăcini mult mai adânci în tradiţia juridică iudaică, din care s-a inspirat într-un grad foarte înalt Islamul şi, până la un nivel, Creştinismul.

Aplicarea pedepsei, împreună cu alte ,,dogme/principii” – cum ar fi caracterul pedagogic al pedepsei, implicarea societăţii în vederea prevenirii unor fapte criminale asemănătoare şi ,,corecţia” aplicată criminalului – toate acestea sunt concepte prezente în toate sistemele juridice organizate.

Pedeapsa în cultura juridică grecească

După această scurtă istorie şi introducere etico-filosofică, să ne întoarcem la întrebarea principală, dacă poate fi tolerată o asemenea pedeapsă (conformă cu Sharia) în sistemul nostru juridic şi în sistemul nostru de valori. Răspunsul, din punct de vedere tehnico-juridic este nu, în niciun caz. Un mare număr de dispoziţii ce se găsesc stipulate în Convenţiile Internaţionale, în Constituţia noastră, în Codul Penal şi de Corecţie, interzic pedepsele corporale.

Odată cu Iluminismul şi revoluţiile pe care acesta le-a provocat (americană, franceză), precum şi mişcarea pentru drepturile omului de după al Doilea Război Mondial, pedeapsa fizică este un subiect tabu în toată societatea apuseană ,,civilizată”. Niciun criminal, oricât de crud şi de detestabil ar fi, nu poate fi pedepsit prin aplicarea unei pedepse fizice. Excepţie de la aceasta face doar pedeapsa cu moartea, care încă mai este în vigoare în câteva sisteme juridice, dar în Grecia a fost interzisă odată cu adoptarea convenţiilor internaţionale în domeniu.

De altfel, pedeapsa la care ne referim [din Arabia Saudită, conformă cu Sharia], nu recunoaşte făptaşului un tratament penal mai indulgent, de genul tratamentului care se aplică criminalilor minori în Vest, nici în cercetarea faptelor, nici în privința aplicării pedepsei. [În Apus] minorii, în afara faptului că primesc cele mai indulgente pedepse şi le sunt recunoscute circumstanţe atenuante, își execută pedepsele în spaţii speciale (centre de reeducare etc.), având chiar şi posibilitatea micşorării pedepsei dictate iniţial. Mai mult, în ţările islamice, făptaşului i se dă posibilitatea să evite pedeapsa dacă plăteşte, încălcând direct şi imediat încă un ,,tabu” al culturii juridice occidentale, şi anume problema egalităţii dintre bogaţi şi săraci atunci când este vorba de impunerea pedepsei (spunem ,,în mod direct” fiindcă, în mod indirect, din păcate, dintotdeauna şi peste tot în lume cei bogaţi beneficiază de alt ,,tratament”, din moment ce au mai multe posibilităţi materiale, asistenţă juridică mai bună, posibilitatea amânării unor procese sau solicitarea recursului etc.).

Aşa cum s-a spus, pedeapsa menţionată mai sus nu ar fi putut fi acordată în vreo ţară europeană şi încalcă principiile fundamentale ale sistemelor juridice din ţările avansate. În afara analizei tehnico-juridice seci, dacă abordăm pedeapsa în context mai larg, cu siguranţa distanţei şi a reflecţiei teoretice – deoarece nu suntem direct implicaţi – atunci, putem identifica cauzele şi ajunge la orice concluzie, cu mai puţine ,,obsesii” din pricina cutumelor religioase.

După cum am menţionat deja, ideea de pedepsire a crimei printr-o acțiune similară şi egală este adânc sădită în gândirea societatea umane. După cum am analizat deja mai sus, aceste concepţii au fost ,,legiferate” chiar şi de filosofi, care, în mod sistematic, dinafara abordării metafizice, au încercat să explice comportamentul uman. Pedepsele fizice (corporale) (de exemplu, biciuirea în Antichitate, orbirea în Bizanţ etc.), sunt la fel de vechi ca şi comunităţile umane, şi nu putem judeca o pedeapsă ţinând cont numai de cadrul juridic şi ignorând cadrul social mai larg care o susţine, o creează şi o legiferează. Din momentul în care o anumită comunitate a ales să adopte şi să aplice Sharia, este o fatalitate că pedepsele şi legile (care sunt componente ale unui sistem juridic local discreţionar şi părtinitor) vor exista şi vor fi aplicate într-un cadru social total diferit faţă de cel al statului modern, laic, pe care noi l-am acceptat şi ale cărui legi le respectăm cu toţii.