Sfântul Nectarie al Eghinei, Theologul

Cei mai mulți dintre noi știu că Nectarie al Eghinei este un mare Sfânt al epocii contemporane, grabnic ajutător în nevoi, mare făcător de minuni și izbăvitor din necazuri și probleme adesea fără soluții omenești. Și această convingere este întru totul îndreptățită și adeverită de mulțimea lucrărilor minunate ale Sfântului în viața noastră – și aproape fiecare are de dat o mărturie în acest sens. Câți însă dintre noi știu că Sfântul Nectarie, acest mare făcător de minuni, a fost și un mare theolog și învățător, adevărat Sfânt Părinte al Bisericii, care nu a contenit să propovăduiască adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu de la amvon, de la catedră și prin scrierile sale, care numără nu mai puțin de 36 de volume?

Sfântul Nectarie, icoană pe lemn. © Julia Bridget Hayes, preluarea interzisă.

Cuvântul simplu, dar viu și plin de miez al Sfântului Nectarie străpunge până și adâncurile cele mai împietrite ale inimilor, ca o mână întinsă spre mântuire, ca un glas ce neîncetat strigă în pustiul sufletelor împotmolite în mlaștinile acestei vieți. Vorbește despre taina pocăinței (Despre îngrijirea sufletului), despre strategia luptei cu patimile (Morala Creștină, Cunoaște-te pe tine însuți), despre viața liturgică (Despre Preoție, Despre Sfintele Taine), dar abordează și subiecte grele de istorie bisericească (Studiu istoric despre cauzele Schismei), de apologetică și dogmatică (Hristologia) și altele.

Verticalitatea și adevărul cuvântului său au fost și sunt adeverite de însăși sfințenia vieții sale, de minunile săvârșite și de moaștele care s-au făcut izvor binemirositor de tămăduiri, ca unele ce sunt impregnate de Harul Dumnezeiescului Duh.

Pentru că, în ultimă analiză, adevăratul theolog și adevărata theologie sunt în mod real confirmate de Însuși Dumnezeu și de lucrarea Dumnezeiescului Har în și prin acel om. Pentru că, în ultimă analiză, theologia este lucrare a Duhului Sfânt și Duhul Însuși o adeverește, mai presus de orice demers omenesc – mai mult sau mai puțin reușit – de a da la iveală adevărul sau de a-l ascunde.

Sfântul Nectarie al Eghinei, Theologul și Făcătorul de minuni, cel care a fost cercat precum aurul în topitoarea necazurilor celor de multe feluri – sărăcie, prigoană, calomnii, defăimări, ură – a fost arătat lumii de Însuși Domnul ca strălucit mărgăritar al Împărăției Cerurilor, iar theologia sa ca una ce poartă pecetea Harului Duhului Sfânt.

Redăm în continuare câteva ”mostre” theologice revelatoare din opera Sfântului Nectarie.

Sfinții Nectarie al Eghinei și Efrem de la Nea Makri – icoană pictată de Mihai Coman

Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească şi Biserica romană

Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească, constituită din Bisericile locale unite în credinţă, nădejde, dragoste şi slujire a fost dintotdeauna liberă şi neatîrnată, n-a fost niciodată supusă Papei de la Roma, nici nu i-a recunoscut vreodată acestuia o slujire ierarhică superioară, nici harisme duhovniceşti şi superioritate duhovnicească, ci l-a considerat un episcop ca toţi ceilalţi episcopi, de vreme ce şi el a primit de la Apostoli hirotonia pe care au primit-o şi ceilalţi episcopi, Apostolii nefiind trimişi de Mîntuitorul ca episcopi de tronuri, ci ca vestitori ai Sfintei Sale Evanghelii, avînd puterea de a înfiinţa Biserici. Apostolii erau precum Moise de-Dumnezeu-văzătorul, care a clădit jertfelnic şi a construit cortul mărturiei şi a poruncit rînduielile de închinare şi toate slujbele sfinte, şi, totodată, pe căpeteniile jertfitorilor, precum Aaron. Asemeni unora ca aceştia trebuia să fie ei, de vreme ce slujirea veche era chip şi umbră a slujirii celei noi, cea făcută cunoscută neamurilor prin Sfinţii Apostoli. În fiecare din Apostoli exista plinătatea harismelor şi nu putea fi altfel, de vreme ce toţi au fost trimişi în chip egal:

„Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin” ^{(Matei 28, 19-20)}.

Cum era posibil ca Apostolii să depindă de Petru, care a fost trimis la propovăduire deopotrivă cu ceilalţi, pentru a întemeia Biserici şi a învăţa între neamuri închinarea la Hristos, de vreme ce fiecare urma să‑şi împlinească lucrarea separat de restul celorlalţi? Şi care era rostul primatului lui Petru, de vreme ce, din cauza răspîndirii Apostolilor, nu era posibilă existenţa unei poziţii de rangul al doilea? Care era rostul superiorităţii lui Petru, de vreme ce fiecare Apostol avea aceeaşi misiune? Care era rostul gradaţiei ierarhice dintre Apostoli, de vreme ce urma ca ei, în împrăştierea lor prin lume, să moară departe unul de altul? Care era rostul puterii lui Petru, odată ce Domnul le-a făgăduit Apostolilor că va fi cu ei în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului? Desigur că nu au nici un rost toate aceste calităţi imaginare ale Apostolului Petru, care ar protesta el însuşi, fiind cu totul împotriva unei asemenea superiorităţi. Dacă însuşirile lui Petru pe care le pretinde Biserica romană erau adevărate, duhul Evangheliei ar fi devenit foarte problematic şi de neînţeles, fiindcă ar fi prezentat o confuzie a sensurilor şi un conflict de principii: ar fi de neînţeles principiul egalităţii, al egalităţii duse pînă la smerenie, şi principiul inegalităţii duse pînă la hegemonie şi dispreţ. Dacă o astfel de superioritate ar fi fost poruncită de Mîntuitorul, cum vom putea înţelege următorul citat al Evangheliei:

„Ştiţi că cei se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai tari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n‑a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” ^{(Marcu 10, 42-45)},

lăsînd la o parte multe alte citate, pe care nu ne-ar ajunge timpul să le adăugăm aici? Cum s-a împlinit scopul misiunii Apostolilor neavînd ei comuniune cu Apostolul suprem, de la care propovăduirea lor misionară şi-ar fi luat autoritatea? Iar dacă Domnul a alcătuit o ierarhie între Apostoli şi l-a scos în evidenţă pe Petru ca Apostol suprem de ce nu a adus acest lucru la cunoştinţa celorlalţi ucenici, zicîndu-le: „iată, îl aşez pe acest Petru păstor al vostru şi principe şi ighemon; el vă păstoreşte pe voi, de el să ascultaţi; şi oricine nu ascultă de el va fi nimicit”? Acest lucru ar fi trebuit să-l facă cunoscut Mîntuitorul ucenicilor Săi, dacă într-adevăr îl aşeza pe el ca păstor al păstorilor şi conducător al Apostolilor. Dar, din nefericire pentru latini – sau din fericire – nu s-a rostit aşa ceva şi, prin urmare, nu a fost constituită nici o ierarhie a Apostolilor; de aceea nu există nici o teamă că acela care nu se supune succesorului lui Petru, fie el şi episcop al Romei, se va pierde. Unimea Bisericii nu-şi are temeliile şi nu stă în persoana unică a unuia dintre Apostoli, ci în persoana Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, care este capul Bisericii într-un Duh, într-o credinţă, nădejde, dragoste şi slujire. În acest fel a înţeles Biserica ecumenică unitatea în Biserică şi pe aceasta a căutat-o şi a urmărit s-o împlinească, mărturie limpede stînd primele zece veacuri. Din Biserica ecumenică doar Biserica romană concepea în mod diferit duhul unităţii, pe care-l căuta şi urmărea să-l atingă prin mijloace străine. Această concepere diferită a modului unităţii a provocat schisma, care, avîndu-şi începutul în primele veacuri, s-a agravat cu timpul şi avansa pe măsura aplicării principiilor Bisericii romane, pînă a ajuns la ruptura totală din cauza pretenţiei Papilor ca Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească să se supună episcopiei Romei. În aceasta stă cauza schismei, cauză cu adevărat foarte mare, fiindcă răstoarnă duhul Evangheliei, şi o cauză teologică deosebit de importantă întrucît înseamnă negarea principiilor Evangheliei. Celelalte cauze de natură teologică, deşi deosebit de importante, pot fi considerate secundare şi decurgînd din această cauză primară. Să vedem aşadar care sînt principiile şi cum era păstrată unitatea în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Unitatea Bisericilor

Potrivit Sfintelor Scripturi unitatea Bisericii este sfînta legătură tainică a celor ce cred în Hristos, prin mărturisirea comună a credinţei, a nădejdii, a dragostei pentru mirele Hristos şi prin închinarea comună către El. Caracterul acestei unităţi îl găsim în Sfînta Scriptură. În rugăciunea Mîntuitorului nostru către Tatăl Său ceresc se arată unitatea Bisericii. Urmînd a merge spre patima Sa cea de voie, Iisus înalţă către Tatăl Său rugăciune stăruitoare şi plină de dragoste şi cere de la El ca să-i păzească pe toţi cei care cred şi care vor crede în El în legătura păcii:

„Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvîntul Tău este adevărul… Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvîntul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una sîntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvîrşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sînt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” ^{(Ioan 17, 17-26)}.

Deci unitatea Bisericii stă în unirea membrilor acesteia cu Hristos. Toţi cei care au crezut în Hristos prin Sfinţii Apostoli s-au unit cu Iisus şi s-au sfinţit în adevărul lui Dumnezeu-Tatăl.

Deci unirea este lăuntrică, tainică, directă, dumnezeiască, desăvîrşită, împlinită prin bunăvoinţa şi dragostea dumnezeiască şi nimeni nu se leagă prin legătură exterioară pentru a constitui unitatea.

Cei care au crezut au primit harul şi adevărul, lumina şi viaţa prin Iisus Hristos şi s-au unit cu El. Ce îi poate despărţi pe aceştia de unirea cea cu Hristos? Dacă această legătură este desăvîrşită, care este rostul unor alte legături, al unei alte credinţe?

Cei ce au crezut au fost traşi către Mîntuitorul de către Tatăl Cel ce L-a trimis pe El ^{(Ioan 6, 44)} şi au primit harul răscumpărării; iar dacă adevărul i-a eliberat pe ei din robia păcatului, cine-i mai poate lipsi pe ei de libertatea cea în Hristos?

Cei care au crezut au devenit fii ai luminii şi părtaşi slavei celei veşnice, cine dar le poate lua luminarea şi slava?

Cei care au crezut au fost înfiaţi de Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, cine dar poate nega sau înlătura această înfiere?

Cei care au crezut s-au făcut, prin dumnezeiasca Împărtăşanie, părtaşi Trupului şi Sîngelui Domnului, rămînînd în Hristos şi Hristos în ei, cine dar are puterea să rupă aceste legături dumnezeieşti ale unităţii?

Cei care cred primesc Duhul Sfînt, Care constituie totdeauna aşezămîntul Bisericii, înfăţişînd-o pe ea Una, Sfîntă şi Sobornicească; cine dar poate sparge această unitate? Este zadarnică aşadar pretenţia unei legături exterioare şi a unei alte credinţe, mai ales a uneia respinse de Scripturi, pentru a asigura mîntuirea celor ce cred în Domnul Iisus Hristos.

Sursa: Sfântul Nectarie de Eghina, Făcătorul de minuni, De ce papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos. Studiu istoric despre cauzele Schismei, despre perpetuarea acesteia și despre posibilitatea sau imposibilitatea unirii celor două Biserici, Răsăritene și Apusene, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 83-88.

Sfântul Nectarie al Eghinei, cu scene din viață – Icoană pictată de Mihai Coman

Apostolul Petru, întemeietor, în viziunea apusenilor, al Bisericii Apusene

Dorind să-şi sporească propria cinste şi slavă, măreţie şi strălucire, şi să-şi impună prin acestea stăpînirea asupra celorlalte Biserici, Biserica romană a considerat în interesul ei să-şi stabilească singură propriul întemeietor, alegîndu-l astfel pe Apostolul Petru, cel care nu este mărturisit nicăieri ca Apostol al neamurilor ori ca Apostol şi întemeietor al Bisericii Romanilor, şi lepădîndu-l pe Apostolul Pavel cel mărturisit de Sfintele Scripturi ca apostol al neamurilor şi întemeietor al Bisericii romane. Această substituire era impusă Bisericii romane de către ambiţioşii ei conducători, iar Apostolul Pavel era respins, fiindcă în persoana lui nu era posibilă edificarea primatului. Îi era substituit Petru, fiindcă episcopii romani găseau într-însul, în opinia lor, temelia puternică şi de nezdruncinat pe care să-şi sprijine propriul primat şi să-şi dezvolte programul ambiţios. După teologii romani, în Sfintele Evanghelii Apostolul Petru are o poziţie predominantă, iar stăpînirea acestuia asupra restului Apostolilor o sprijină pe trei versete ale evangheliştilor Matei, Ioan şi Luca. În capitolul 16, versetele 18-19, de la Matei scrie următoarele:

„Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pămînt va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat şi în ceruri”.

În versetul de la Ioan, cap. 21, 15-17, scrie următoarele:

„Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei. Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele. Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară, Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele”.

Iar în versetul de la Luca 22, 31-32 scrie următoarele cuvinte, pe care apusenii le aduc îndeosebi ca argument:

„Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grîu; Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecînd, întorcîndu‑te, întăreşte pe fraţii tăi”.

Acestea îi puteau asigura episcopului Romei, ca succesor al căpeteniei Apostolilor, Petru, primatul, supremaţia şi stăpînirea. A fost deci înlăturat Apostolul Pavel, cel care timp de doi ani s-a trudit la Roma şi a fost legat în lanţuri pentru ea, şi a fost adoptat Apostolul Petru, pentru primatul şi poziţia lui predominantă din Sfintele Evanghelii – potrivit concepţiei apusenilor.

Dar poziţia predominantă de verhovnic al Apostolilor a lui Petru a onorat nu numai Biserica romană cea avidă de întîietăţi, stăpîniri şi monarhie, ci şi alte Biserici vechi, precum Antiohia, Alexandria, Cezareea Palestinei, Tripoli, Laodiceea şi Corint care, deşi se lăudau cu faptul că-şi datorau întemeierea Apostolului Petru şi se mîndreau cu faptul că au fost fondate de el, cu toate acestea nu s-au gîndit deloc să revendice primate şi stăpîniri, înţelegînd corect cuvintele relatate în Sfintele Evanghelii despre întîietatea lui Petru şi neridicînd niciodată chestiunea vreunei pretenţii, ci avînd în vedere doar onoarea de a fi întemeiate de el. De cinstea aceasta nu a fost lipsită nici maica Bisericilor, Biserica din Ierusalim care şi ea, deşi onorată mai mult decît toate celelalte, nu s-a supus ispitei de a-l considera pe Petru ca întemeietor al ei.

În cronica pascală a acestei din urmă Biserici, cuprinsă în Hronograful de la Alexandria, se scriu următoarele: Indictionul 11, 1 de la Galva şi Titus Rufinus –

„În anul acesta Sfîntul Iacob Apostolul şi Patriarhul Ierusalimului, pe care l‑a întronizat Sfîntul Petru în locul lui pe cînd se urca la Roma, s‑a săvîrşit şi a preluat schima episcopiei Ierusalimului Simeon cel numit şi Simon, şi a devenit Patriarh”[1].

Din aceste însemnări hronografe falsificate nu se vede nimic altceva decît dorinţa Bisericilor, venită din fală, de a-l avea pe Petru ca întemeietor al lor.

Primele urme ale revendicării întîietăţii pe seama episcopului Romei se regăsesc formulate în epistola lui Clement, episcopul Romei, adresată lui Iacob, episcopul Ierusalimului şi al cărei conţinut este deosebit de important, fiindcă face referire la primatul lui Petru, la venirea lui la Roma şi la moartea mucenicească a acestuia suferită aici. Iată ce scrie Clement către Iacob:

„Să-ţi fie cunoscut, domnul meu, că Simon, cel care pentru credinţa adevărată şi cuvîntul cel prea-statornic al învăţăturii a fost aşezat ca piatră de temelie a Bisericii şi pentru aceasta, prin gura cea nemincinoasă a lui Iisus însuşi, i s-a schimbat numele în Petru, pîrgă a Domnului nostru, întîiul între Apostoli, căruia cel dintîi Tatăl I l-a descoperit pe Fiul… cel chemat să lumineze partea lumii cea prea întunecată a Apusului, ca unul care era cel mai destoinic să reuşească… pentru dragostea părintească nemăsurată faţă de oameni i s-a dat a vesti obşteşte şi desluşit pe Împăratul cel bun care va să vină să biruiască răul cel de acum, şi împlinind aceasta pînă aici la Roma, mîntuind oameni cu învăţătura cea din voia lui Dumnezeu, acesta prin suferinţă a schimbat traiul vieţii celei de acum”[2].

Această epistolă, care a fost scrisă pe la sfîrşitul secolului al doilea, mai relatează şi faptul că papii sînt succesorii direcţi ai Apostolului Petru, fiindcă Petru, cu puţin înainte de moartea lui, l-a hirotonit ca succesor al său pe Clement pe care-l şi roagă să şadă pe tronul Romei. Iată ce scrie Clement către Iacob:

„Şi apropiindu-se zilele în care (Petru) urma a se săvîrşi, adunîndu-se fraţii, luîndu-mă deodată de mînă şi ridicîndu-se înaintea Adunării a zis: fraţi şi dimpreună slujitori cu mine, ascultaţi-mă! după care (a zis): aşa cum am fost învăţat de către Domnul şi învăţătorul Iisus Hristos care m-a trimis, apropiindu-se zilele morţii, îl hirotonesc pe Clement ca episcop al vostru, căruia îi şi încredinţez scaunul propovăduirii mele; şi acestea zicînd, căzînd eu înaintea lui îl rugam refuzînd cinstea şi stăpînirea scaunului acestuia; iar Apostolul Petru, respingînd rugămintea aceasta a spus înaintea mulţimii: episcopului Romei (adică lui Clement), întîistătător al adevărului, să-i fiţi supuşi în toate, aceasta ştiind că întristîndu-l pe el, pe Hristos îl întristaţi, căci lui i s-a încredinţat tronul acesta pe care nu a voit a-l primi… Şi spunînd acestea în mijlocul tuturor şi-a pus mîinile peste mine înduplecîndu-mă a mă aşeza pe scaunul său”[3].

Dacă această vestită epistolă nu era condamnată să fie înscrisă în catalogul operelor pseudo-clementine, şi dacă nu contravenea adevărului propovăduit de Noul Testament şi de Tradiţie şi dacă nu era dovedită de către critici şi de către istorie ca fiind falsă, ea i-ar asigura Papei: a) cinstea succesiunii lui Petru la episcopia Romei; b) cinstea reprezentării lui Iisus Hristos pe pămînt; c) privilegiul infailibilităţii şi d) respectul şi evlavia întregii lumi creştine sub pedeapsa excluderii celui care-l supără de la mîntuirea cea din credinţă, ca unul care nu-l acceptă pe Hristos care i-a încredinţat scaunul (prin Clement). Din nefericire, însă, sau din fericire, epistola aceasta nu-i asigură nici un privilegiu şi nici o nenorocire nu-l ameninţă pe cel care-l supără, fiindcă examenul controlului critic a dovedit toate acestea ca fiind basme de scrieri apocrife şi le-a condamnat ca lipsite de cea mai mică valoare istorică.

Singura valoare pe care o are această epistolă este aceea că ne face cunoscute maşinaţiile variate ale episcopilor Bisericii romane în vederea obţinerii părutului primat al lui Petru, care ar decurge din cinstea întemeierii Bisericii lor de către acesta şi din rangul apostolic. Pretenţia Papilor referitoare la întemeierea episcopiei Romei de către Petru şi afirmaţia succesiunii directe a lui Clement din Petru este respinsă mai întîi de către Apostolul Petru însuşi şi apoi de către istorie.

Eusebiu, în capitolul 38 al celei de-a III-a cărţi a Istoriei lui bisericeşti, spune despre autenticitatea scrierilor lui Clement:

„trebuie ştiut că se vorbeşte şi despre o a doua epistolă a lui Clement, care nici ea nu este asemă­nătoare celei dintîi, lucru pe care vi-l şi aducem la cunoştinţă, cum că nici cei din vechime n-o considerau de folos, dar pe care unii o răspîndeau mai ieri, deoarece cuprinde nişte dialoguri ale lui Petru şi Apion, despre care nimeni din cei vechi nu face vreo amintire şi care nici nu păstrează caracterul curat al Ortodoxiei apostolice; este vădit că scrierea însăşi dă mărturie că nu este a lui Clement”.

În epistola despre eresul Ebioniţilor a lui Epifanie, în capitolul 15, se vorbeşte despre o scriere a lui Clement al Romei, care poartă titlul „Perioada lui Petru”, dar care a fost măsluită de Ebioniţi. Epifanie nu menţionează pe ce-şi sprijină opinia despre faptul că „Perioada lui Petru” este operă a lui Clement. Se pare că Epifanie se mulţumeşte să amintească doar titlul, aşadar opinia lui Eusebiu este cea mai corectă.

În prima sa epistolă sobornicească, Apostolul Petru scrie:

„Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia, aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu sîngele lui Iisus Hristos: har vouă şi pacea să se înmulţească!” ^{(I Petru 1, 1}–²⁾.

Cu toate că este numită sobornicească (universală), în această epistolă numele Romei este trecut sub tăcere, iar această tăcere poate fi explicată prin două ipoteze: fie fiindcă Apostolul a scris de la Roma, fie fiindcă nu a propovăduit la Roma. Epistola nu pare a sprijini prima ipoteză, fiindcă din ea rezultă Babilonul ca loc al scrierii; iar oraşele care purtau numele de Babilon erau două: vechiul şi marele Babilon şi Babilonul cel din Egipt, aşezat la sud de Helipoli, construit de colonişti babilonieni sau de colonişti iudei veniţi din Babilon, încît se formase acolo o numeroasă comunitate iudaică, avînd templu iudaic care se păstrează pînă astăzi şi în care se află şi mormîntul proorocului Ieremia, care poate fi văzut de vizitatori. Acest al doilea Babilon îl consider eu ca loc al scrierii epistolei lui Petru, fapt care este şi în acord cu pretenţia creştinilor din Egipt, care revendică ca întemeietor al Bisericii din Alexandria pe Apostolul Petru şi care i-a încredinţat ulterior această Biserică Apostolului şi Evanghelistului Marcu despre care istoria mărturiseşte că a condus Biserica Alexandrină. Aşadar, locul scrierii este micul Babilon. Accep­tată fiind această ipoteză, ipoteza cum că epistola a fost scrisă de la Roma cade de la sine, de unde şi mărturia lui Petru că nu s-a dus la Roma.

Despre faptul că nici ulterior Petru nu s-a dus la Roma dă mărturie şi cea de-a doua epistolă sobornicească a acestuia, în care numele Romei nu este pomenit deloc, cu toate că se pare că această epistolă a fost scrisă pentru creştinii cei dintre neamuri, pe cînd cea dintîi fusese scrisă pentru creştinii proveniţi dintre evrei. Avînd o destinaţie sobor­nicească, nu era posibil ca aceste epistole provenite de la Petru să omită numele Romei, capitala cetăţilor, de vreme ce au fost scrise pentru cei hărăziţi în mod egal a primi credinţa, evrei şi neamuri. Iar despre faptul că nici către sfîrşitul vieţii lui Apostolul Petru nu s-a dus la Roma mărturiseşte Apostolul Pavel care, scriind de la Roma cea de-a doua epistolă a sa către Timotei, spune că la Roma n-a avut pe nimeni care să rămînă împreună cu el. Iată cuvintele Apostolului:

„La întîia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită şi s-o audă toate neamurile”^{(4, 16-17)}.

Cuvintele acestea ale lui Pavel sînt limpezi şi lămuritoare şi nu permit nici cea mai mică îndoială asupra faptului că Petru nu s-a deplasat niciodată la Roma, de vreme ce el spune despre sine că era singur, că a fost părăsit singur şi că a fost întărit de Domnul în singurătatea în care se afla, pentru ca, prin el, învăţătura să fie propovăduită şi ascultată de toate neamurile. Dacă ar fi cedat o parte a acestei misiuni lui Petru ca împreună lucrător, ar fi şi menţionat aflarea lui la Roma şi propovăduirea lui. Opinia despre even­tuala deplasare a lui Petru la Roma după scrierea acestei epistole, pe care o exprimă unii cercetători, este arbitrară şi nu se sprijină pe nici o mărturie istorică, fiindcă nu mai exista nici timpul şi nici motivul deplasării lui Petru la Roma, ştiut fiind faptul că nu după multă vreme a fost declanşată de către Nero prigonirea sistematică a creştinilor, acuzaţi de incendierea Romei. Pe durata prigoanei nu mai era posibilă deplasarea lui Petru la Roma, fapt care ar fi fost cu totul de prisos odată ce la Roma creştinii erau întăriţi şi foarte numeroşi, numărînd deja şi o mulţime de mucenici. Probabil că Petru şi Pavel au mucenicit pînă la urmă în această prigoană, însă nici unul din ei la Roma, fiindcă nu există nici o mărturie istorică despre moartea la Roma a celor doi Apostoli. Mărturiile istorice găsite s-au sprijinit în baza bunei credinţe pe tradiţia veche, care-şi are însă izvoarele în cărţile apocrife care, falsificate fiind, nu deţin nici o autoritate istorică. În afară de aceasta, avem mărturii istorice oficiale care afirmă contrariul, provenite chiar de la un bărbat cu o credibilitate deosebită, de la Clement, episcopul Romei. Iată ce spune el referitor la această chestiune:

„Şi ca să punem capăt pildelor celor din vechime, să venim spre cei ce s-au arătat luptători mai aproape de noi. Să luăm pildele cele alese ale generaţiei noastre. Din pizmă şi invidie stîlpii cei mai mari şi mai drepţi au fost prigoniţi şi pînă la moarte groaznică au ajuns. Să punem înaintea ochilor noştri pe cei dintîi apostoli. Petru, din pizmă nedreaptă nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori a suferit dureri şi astfel mucenicind a plecat spre locul slavei cel datorat lui. Din pizmă şi Pavel pentru răbdarea cununii a suferit purtînd de şapte ori legături, gonit fiind, împroşcat cu pietre. Propovăduitor făcîndu-se în Răsărit şi în Apus, şi primind slava credinţei celei alese, a învăţat lumea toată dreptatea şi pînă la capătul Apusului ajungînd şi mucenicind înaintea stăpînitorilor a părăsit în acest fel lumea şi s-a dus către locul cel sfînt, pildă măreaţă de răbdare făcîndu-se”[4].

Cred că Sfîntul Părinte vorbeşte foarte clar. Din cuvintele acestea ale Sfîntului Părinte tragem concluzia că aceşti aleşi Apostoli nu au murit la Roma şi nici împreună – fiindcă în cazul acesta Clement ar fi menţionat faptul –; nu au murit din cauza acuzaţiei de incendiatori ai Romei aduse creştinilor, ci din cauza „rîvnei nedrepte şi invidiei”; Petru a devenit „propovăduitor doar în Răsărit”, fapt care iese în evidenţă din adaosul făcut cu scopul de a arăta acţiunea apostolică a lui Pavel: „Propovăduitor făcîndu–se unul în Răsărit, iar în Apus…”; expresia că Pavel „pînă la marginea Apusului ajungînd şi mucenicind înaintea stăpînitorilor a părăsit în acest fel lumea” nu poate fi deloc înţeleasă ca referindu-se la Roma, care se găseşte la începutul Apusului, după ţinutul răsăritean al statului roman, astfel încît sîntem de părere că Petru nici măcar de departe n-a respirat vreodată aerul Romei.

Mărturia aceasta a lui Clement este deosebit de importantă şi dintr-un alt motiv, acela că rezolvă alte două chestiuni: cea privitoare la mucenicia lui Pavel şi la timpul deplasării lui în Spania, care după cum se ştie, potrivit exprimării celor din vechime, este capătul Apusului spre care Pavel îşi propunea să plece, după cum scrie în Epistola către Romani (15, 24). Prima chestiune se rezolvă prin informaţia oferită: „şi pînă la capătul Apusului ajungînd şi mucenicind înaintea stăpînitorilor a părăsit în acest fel lumea şi s–a dus către locul cel sfînt”. Aşadar, a mucenicit la capătul Apusului, informaţie care rezolvă şi cea de-a doua chestiune datorită următorului motiv: Deoarece din călătoriile apostolice, aşa cum sînt ele înfăţişate în Faptele Apostolilor şi în Epistole, nu reiese timpul călătoriei lui Pavel în Spania, el se descoperă prin această epistolă a lui Clement. Din ea reiese că s-a deplasat în Spania după scrierea ultimelor două epistole ale sale, cea de-a doua către Timotei şi poate şi aceea către Evrei, pe care le-a scris la Roma, fiind evident faptul că Epistola către Timotei a scris-o după cea de-a doua înfăţişare a lui înaintea tribunalului lui Nero, după cum se arată din chiar textul Epistolei şi din referinţa din final: „cînd s–a înfăţişat Pavel a doua oară înaintea cezarului Nero”.

Epistola către Evrei e posibil să fi fost scrisă după sosirea la Roma a lui Timotei, pe care-l cheamă prin cea de-a doua sa Epistolă în care-i spune: „Sileşte–te să vii curând la mine, că Dimas m-a părăsit” etc. Reiese din acestea mărturia că Pavel, prin harul lui Dumnezeu, a fost salvat atunci de primejdie, fiindcă Domnul l-a destinat a propovădui neamurilor şi căruia, arătîndu-i-se, i-a vestit că printr-însul urma ca învăţătura să fie adusă la cunoştinţă şi să fie auzită de „toate neamurile” ^{(II Timotei 4, 17)}. Reiese de asemenea că Pavel a fost eliberat şi că exista o perioadă de linişte, fapt pentru care a şi îndrăznit să-l cheme pe Timotei la el. Că aşa stau lucrurile se arată şi din rămînerea lui Timotei la Roma pentru cîţiva ani şi din plecarea lui de la Roma nu din cauza vreunei situaţii neplăcute, ci pentru că a fost trimis în episcopia sa de la Efes. Deplasarea lui Timotei şi plecarea lui după cea de-a doua înfăţişare a lui Pavel înaintea tribunalului lui Nero arată faptul că Pavel, fiind supus judecăţii, a fost salvat din primejdie de puterea dumnezeiască şi că, rămînînd apoi pentru un oarecare timp la Roma, l-a trimis pe Timotei la Efes, iar el a plecat de la Roma, mergînd probabil direct în Spania, către care îşi propusese să meargă, după cum vedem din Epistola sa către Romani, în care scria ^{(15, 24)}:

„căci de mulţi ani am mare dorinţă să vin la voi. Cînd mă voi duce în Spania, voi veni la voi. Căci nădăjduiesc să vă văd în trecere şi, de către voi, să fiu însoţit pînă acolo, după ce mă voi bucura întîi, în parte, de voi”.

Este deci foarte probabil că, după ce s-a bucurat de întîlnirea cu romanii, a fost însoţit de aceştia în Spania, la capătul Apusului, după cum este numit pînă astăzi de francezi, unde a mucenicit. Aceasta este singura concluzie adevărată care poate fi extrasă din mărturiile oficiale păstrate; tradiţiile care nu sînt în acord cu această concluzie sînt extrase din izvoare tulburi. Lămurindu-ne deci din studiul critic al izvoarelor, să vedem ce spune şi istoria.

Mărturii istorice

Eusebiu consemnează:

„Şi predicînd deci Pavel celor dintre neamuri care erau în Ierusalim şi împrejur, pînă în Iliria a pus temeliile Bisericilor, învederîndu-se aceasta din chiar mărturiile pe care acestea (Bisericile) le pot da şi din care Luca a istorisit în Fapte; dar şi Petru, ale cărui cuvinte au vestit pe Hristos în atîtea eparhii, celor din tăierea împrejur le-a predanisit cuvîntul Noului Testament, lucru care reiese limpede din epistola dovedită a fi a lui despre care am vorbit, pe care o scrie către cei proveniţi dintre evrei aflaţi în diaspora Pontului şi a Galatiei, a Capadociei şi a Asiei şi a Bitiniei. Şi dintre aceştia, cîţi s-au dovedit cu adevărat zeloşi, au fost socotiţi destoinici să păstorească Bisericile întemeiate pentru ei. Şi nu spunem acestea cu uşurătate, căci din spusele lui Pavel sînt adunate”[5].

Din cele istorisite de Eusebiu se vede că şi el admite interpretarea dată de noi locurilor din epistolele lui Petru şi faptul că era greu de spus cine şi cîţi erau consideraţi destoinici spre a li se încredinţa păstorirea Bisericilor – pe lîngă cei al căror nume pot fi culese din cele spuse de Pavel, adică din Fapte şi din epistolele lui Pavel. Şi spune aceasta, deoarece îşi propune, aşa cum arată la începutul capitolului, să istorisească cele „referitoare la cea dintîi succesiune a apostolilor”. Legat de aceasta, deci, la sfîrşitul acestui capitol scrie următoarele cuvinte contradictorii:

„Iar Linos, cel amintit ca fiind împreună cu Pavel la Roma, după epistola a doua către Timotei, primul după Petru (deşi Pavel era cel ce scria epistola) e arătat atunci prin sorţi (ca succesor) la episcopia Bisericii Romanilor; dar şi Clement, aşezat fiind şi acesta ca al treilea episcop al Bisericii Romanilor, ca unul ce este mărturisit de către acesta ca fiind împreună lucrător şi împreună luptător cu Pavel”[6].

E surprinzător cum în acelaşi capitol Eusebiu afirmă şi contrazice; contradicţia rezultă din alternarea doar a unui singur nume, acela al lui Petru în locul celui al lui Pavel. Substituirea numelui este evidentă, fapt pe care-l vom proba prin dovezi foarte convingătoare ale criticilor şi ale istoricilor.

a) Indiciu: Că numele lui Petru a fost pus în locul celui al lui Pavel se vede mai întîi din faptul că nu era posibil ca Eusebiu să se contrazică pe sine, anulînd cele spuse de el cu puţin mai înainte în acelaşi capitol, unde afirmă că-l admite pe Petru ca apostol al celor proveniţi din tăierea împrejur (iudeii) şi propovăduitor al Evangheliei în ţinuturile menţionate de el în epistola sa sobornicească.

b) Indiciu: Că numele lui Petru a fost pus în locul celui al lui Pavel se vede din aceea că Linos, primul succesor al Apostolului, nu era ucenic al lui Petru, ci al lui Pavel, care-l şi menţionează în epistola a doua către Timotei ca fiind împreună cu el la Roma. Acesta este al treilea în şirul persoanelor menţionate că-l îmbrăţişează pe Timotei, fără nici o caracteristică distinctivă care să-i arate vreun rang. „Te îmbrăţişează Evsevul şi Prudenţiu şi Linos şi Claudia şi fraţii toţi”. Cum de-l enumeră în rîndul însoţitorilor săi pe episcopul Romei, pe care Petru l-ar fi întronizat ca succesor al său? Şi cum de nu-i acordă acestuia cinstea cuvenită ca reprezentant al celui dintîi verhovnic al Apostolilor, singurului de pe pămînt căruia i-ar fi fost încredinţat scaunul lui Petru, scaunul lui Hristos? Dacă opiniile privitoare la Petru ale Bisericii papale erau adevărate, Pavel era dator să se supună lui Linos fiindcă, potrivit epistolei pseudo-clementine, toţi sînt datori să se supună acestuia în toate: „să–i fiţi supuşi în toate, aceasta ştiind că întristîndu–l pe el, pe Hristos îl întristaţi, căci lui i s–a încredinţat tronul acesta pe care nu a voit a–l primi…”, indiferent dacă acesta se întîmplă a fi Apostolul Pavel. Întrucît Linos a fost aşezat pe scaunul lui Petru (= al lui Hristos), dator era şi Pavel să se supună acestuia. Cum, deci, îl consideră pe acesta ca pe o simplă persoană a anturajului său? Cum de nu-i acordă cinstea şi respectul cuvenite celui care şade pe scaunul lui Hristos, ci îl aşează al treilea în şirul celor care-l îmbrăţişează pe Timotei, mai ales că Linos trebuia, prin rangul său, să ureze şi să binecuvînteze, aşa cum fac Papii? Aşa ceva este de neînţeles şi nu poate fi explicat în alt fel decît prin acceptarea adevărului mărturisit de faptele însele: adică de faptul că Linos, pînă în epoca în care Pavel a scris epistola a doua către Timotei, nu era altceva decît un ucenic al acestuia. Dacă ulterior Linos, odată cu ipotetica venire a lui Petru la Roma, a dobîndit vreun rang şi cînd s-a petrecut aceasta, după cum presupun unii, ne propunem să cercetăm şi să stabilim din punct de vedere istoric timpul în care Linos a fost hirotonit episcop al Romei. Evident, însă, Linos nu a fost episcop al Romei, după cum pare a spune Eusebiu prin cuvintele: „primul după Petru e arătat atunci prin sorţi ca succesor la episcopia Bisericii Romanilor”[7].

c) O altă mînă este cea care a pus numele lui Petru în locul celui al lui Pavel, fiindcă nu există mărturii istorice despre deplasarea lui Petru la Roma. Dimpotrivă, această idee este respinsă: vechile mărturii păstrate de la Proclu şi de la Dionisie al Corintului şi-au pierdut deja autoritatea, fiind dovedit de acum faptul că şi-au extras informaţiile, pe baza bunei credinţe, din izvoare tulburi. Această concluzie reiese şi din dezacordul lor cu adevărul istoric care reiese din Sfintele Scripturi şi din istoria bisericească.

d) Faptul că Petru nu s-a deplasat la Roma, şi cu atît mai puţin înaintea lui Pavel, se vădeşte şi din cele istorisite de Luca în Faptele Apostolilor, relatări pline de semnificaţie. Istorisind primirea lui Pavel de către cei din Roma, Luca povesteşte dialogul care a avut loc şi din care reiese cu totul altceva decît deplasarea la Roma a lui Petru. Iată ce se spune în acest dialog:

„Noi n-am primit din Iudeea nici scrisori despre tine, nici nu a venit cineva dintre fraţi, ca să ne vestească sau să ne vorbească ceva rău despre tine. Dar dorim să auzim de la tine cele ce gîndeşti; căci despre eresul acesta ne este cunoscut că pretutindeni i se stă împotrivă” ^{(Fapte 28, 21-22)}.

Aceste cuvinte au o mare însemnătate pentru că limpezesc cele legate de chestiunea deplasării lui Petru la Roma, înlăturînd şi cea mai mică îndoială asupra faptului nedeplasării acestuia la Roma. Căci cum era posibil ca aceia să nu cunoască nimic despre Pavel, dacă Petru le-ar fi propovăduit creştinismul înaintea lui Pavel? Cum ar mai fi caracterizat ei creştinismul ca o erezie iudaică, dacă ar fi fost în prealabil învăţaţi de către verhovnicul Apostolilor? Cum ar mai fi spus că „pretutindeni i se stă împotrivă?” Nu şi-ar fi disimulat romanii împotrivirea? Cum ar mai fi întrebat ei despre această erezie căreia pretutindeni i se stă împotrivă? Unde era Petru? Unde era Clement ca succesor al acestuia? Unde era comunitatea creştină? Unde era Biserica oficială pentru a se înfăţişa spre a-l primi pe Pavel? Cum de iudeii au alergat pînă la Forul lui Apius şi la Trei Taverne în întîmpinarea lui Pavel, iar Biserica creştinilor, întîistătătorii acesteia, n-au ieşit să-l întîmpine şi să-l primească? Din aceste întrebări cărora nu li s-a dat răspuns, şi care se lămuresc doar prin aceea că adevărul evanghelic nu fusese pînă atunci răspîndit la Roma de vreun Apostol, deducem faptul nedeplasării lui Petru la Roma.

e) La aceeaşi concluzie ne trimite şi faptul trecerii sub tăcere a numelui lui Petru în epistolele lui Pavel scrise la Roma şi în care nu se face nici o menţiune a numelui lui Petru ca trecînd prin Roma. După mărturiile păstrate, al căror adevăr îl validează şi cercetarea critică, Pavel, mergînd la Roma, a scris următoarele epistole: Epistola către Efeseni, trimisă prin Tihic; cea către Filipeni, trimisă prin Epafrodit; cea către Coloseni, trimisă prin Tihic şi Onisim; cea de-a doua către Timotei, cea către Evrei şi cea către Tit, deşi aceasta din urmă, potrivit cercetătorilor, poartă subînsemnarea că a fost scrisă de la Nicopole şi din Macedonia. Dacă Petru era la Roma, Pavel era dator să relateze acest fapt în vreuna din epistolele lui: tăcerea, însă, e o mărturie despre absenţa lui Petru.

Faptul că fragmentul din Istoria lui Eusebiu este falsificat se vede din capitolul al 13-lea al cărţii a III-a, loc la care vom reveni în cele ce urmează, aducînd istoria ca mărturie, după ce mai întîi ne propunem să epuizăm mărturiile cele din Scripturi.

Sursa: Sursa: Sfântul Nectarie de Eghina, Făcătorul de minuni, De ce papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos. Studiu istoric despre cauzele Schismei, despre perpetuarea acesteia și despre posibilitatea sau imposibilitatea unirii celor două Biserici, Răsăritene și Apusene, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 22-35.

Sfântul Ierarh Nectarie – icoană pictată de Ioan Popa

Dovezi despre nedeplasarea lui Petru la Roma de la anul 41 pînă la anul 66, perioadă de timp în care teologii apuseni susţin că Petru a slujit ca episcop la Roma, adică 25 de ani

Teologii romani aşează deplasarea Apostolului Petru la Roma pe la anul 41 după Hristos, adică în al doilea an al domniei împăratului Claudiu, susţinînd că a rămas la Roma 25 de ani, adică pînă la anul 66, cînd a suferit moartea mucenicească sub Nero. Să vedem mai întîi dacă aşa stau lucrurile şi dacă cele afirmate sînt în acord cu cele istorisite de Sfînta Scriptură. Pentru a dovedi adevărul vom recurge la naraţiunea istorică a Evanghelistului Luca despre călătoriile misionare ale Apostolului Pavel, în care facem cunoştinţă cu cei doi Apostoli, precum şi cu epistolele lor. Din acestea va ieşi la iveală timpul cînd s-au întîlnit cei doi Apostoli unul cu celălalt, unde au avut loc întîlnirile, în ce an, şi cine s-a deplasat cel dintîi la Roma şi dacă Petru însuşi s-a deplasat sau nu la Roma în această perioadă de timp.

Apostolul Pavel s-a întors la Hristos pe la anul 37, după trei ani ^{(Gal. 1, 18)} s-a urcat la Ierusalim pentru a-l cunoaşte pe Petru şi a rămas la el cincisprezece zile; aşadar prima întîlnire dintre cei doi Apostoli s-a petrecut la Ierusalim în anul 39. O a doua călătorie la Ierusalim o face Apostolul Pavel plecînd din Antiohia împreună cu Varnava pentru a aduce milosteniile creştinilor dăruite săracilor din Iudeea „ceea ce au şi făcut, trimiţînd preoţilor prin mîna lui Varnava şi a lui Saul” ^{(Fapte 11, 30 -12, 25)}.

Această perioadă coincide cu foametea care a avut loc sub cezarul Claudiu, pe vremea guvernatorilor Iudeii Cusios Fados şi Tiberiu Alexandru, adică pe la 44 – 45. În continuare în Faptelor Apostolilor se istorisesc următoarele^{(12, 1-3)}:

„Şi în vremea aceea, regele Irod (Agripa) a pus mîna pe unii din Biserică, ca să-i piardă. Şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Şi văzînd că este pe placul iudeilor, a mai luat şi pe Petru”.

Deci pe la anul 45 Petru se afla tot în Iudeea.

Spune Pavel în Epistola către Galateni ^{(2, 1)}:

„Apoi, după paisprezece ani (de la prima cercetare împreună cu Apostolii a celor privitoare la credinţă) m-am suit iarăşi la Ierusalim cu Varnava, luînd cu mine şi pe Tit. M-am suit, potrivit unei descoperiri, şi le-am arătat (Apostolilor) Evanghelia pe care o propovăduiesc la neamuri”.

Şi în Faptele Apostolilor se istoriseşte despre această urcare a lui Pavel la Ierusalim, istorisire în care se face referire şi la al doilea motiv al urcării lui Pavel: chestiunea primirii la credinţă prin prealabila tăiere împrejur. „Şi făcîndu-se multă vorbire, s-a sculat Petru şi le-a zis: Bărbaţi fraţi…” ^{(15, 7‑21)}. Aşadar Petru se găsea în Iudeea şi după 14 ani de la prima întîlnire dintre Pavel şi Petru, cînd rămăsese la el 15 zile, adică din anul 39 + 14 = anul 53. Şi după aceasta a venit în Antiohia unde a fost mustrat de Pavel.

Potrivit celor relatate în Faptele Apostolilor ^{(cap. 18‑21)}, Pavel s-a urcat iarăşi la Ierusalim şi a îmbrăţişat Biserica, însă versetul nu nominalizează vreun Apostol pe care l-a întîlnit, ci la modul general: a întîlnit întreaga Biserică. Şi fiindcă cercetători cu credibilitate consideră călătoria relatată la Galateni cap. 2, 1 identică cu aceea de la Fapte 18, 21, iar la Galateni 2, 9 se spune: „Şi cunoscînd harul ce mi-a fost dat mie, Iacov şi Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi stîlpi, mi-au dat mie şi lui Varnava dreapta spre părtăşie cu ei”, rezultă faptul că Petru era la Ierusalim şi după 14 ani de la prima întîlnire cu Pavel. Aşadar, potrivit atît celei dintîi, cît şi celei de-a doua relatări, pe la anul 53 Petru se afla la Ierusalim. În plus, prin ce-a de-a doua variantă, a întîlnirii anterioare de la Fapte 11, 30 – 12, 25, se dă mărturie despre faptul că Petru a rămas permanent la Ierusalim şi în ţinuturile dimprejurul Iudeii.

În anul 58 este scrisă Epistola către Romani, în care Petru nu este amintit deloc, lucru inacceptabil dacă presupunem că Petru se afla la Roma. Dar s-a dovedit deja că nu a fost.

În anul 60 Pavel a urcat la Ierusalim pentru ultima oară, unde a rămas de la Cincizecimea anului 60 pînă în primăvara celui de-al treilea an: 62 – 63. Iată ce scrie Luca despre aceasta în Faptele Apostolilor: „Şi sosind la Ierusalim, fraţii ne–au primit cu bucurie. Iar a doua zi Pavel a mers cu noi la Iacov şi au venit acolo toţi preoţii” ^{(21, 17-18)}.

Nu se relatează aici dacă, în afară de Iacov, vreun altul dintre Apostoli se găsea la Ierusalim. De aici se pot face două supoziţii: fie că Apostolii erau în diaspora, fie că nu au fost menţionaţi din lipsa unui motiv important. O a treia ipoteză, a probabilităţii de a se fi deplasat Petru la Roma, nu se sprijină pe nimic, deplasarea la Roma fiind respinsă de Faptele Apostolilor ^{(28, 20-31)}, astfel încît Petru nu era la Roma nici pe la anul 60.

Pe la anii 61 – 63, pe cînd se afla în închisoare, Pavel scrie Epistola către Efeseni[8]. Prima epistolă sobornicească a lui Petru adresată iudeilor din diaspora Pontului, Galatiei, Capadociei, Asiei şi Bitiniei a fost scrisă în urma celei către Efeseni a lui Pavel, după cum indică numeroasele asemănări şi identităţi lexicale dintre ele, ceea ce indică faptul că Petru a avut cunoştinţă de ea şi că era primită de toţi. Epistola lui Petru indică drept loc al scrierii ei Babilonul, fapt care arată că Petru se afla în Babilon pe durata ţinerii în închisoare a lui Pavel.

Teologii Apusului, dorind să unească cele separate şi să anuleze distanţele dintre Roma şi Babilon, au înţeles Babilonul ca fiind Roma şi, printr-o modificare inovatoare, au vorbit de Roma în loc de Babilon. Este, într-adevăr, o mare reuşită şi o născocire înţeleaptă, însă totodată o zadarnică risipă de inteligenţă, fiindcă nepotrivirile care reies din textul epistolei concurează cu dificultăţile pe care le presupune anularea distanţelor dintre cele două ţinuturi. Este adevărat că Eusebiu face referire la o anume variantă amendată a denumirii Babilonului, şi aceasta din cauză că a urmat de bună credinţă referinţele anumitor teologi răsăriteni. Însă, aşa cum vrem să dovedim, Eusebiu, în calitate de cronicar, iar nu de interpret al Scripturilor, istoriseşte tradiţiile. Babilonul este Babilonul şi nu Roma; iar faptul că este vorba despre Babilon se vede din conţinutul însuşi al epistolei. Apostolul, scriind iudeilor din diaspora, spune la sfîrşit că îmbrăţişează Bisericile „Biserica cea aleasă din Babilon şi Marcu, fiul său”. Iar Marcu era episcopul Bisericii din Egipt. Dar şi dacă nu era pe atunci episcopul Egiptului, acest fapt nu justifică deloc schimbarea Babilonului în Roma; aşadar, în anul 63 Petru se afla în Babilon. Iar faptul că Babilonul era Babilon şi nu Roma, aşa cum spun unii, este atestat şi în epistola a doua către Timotei a lui Pavel, în care Pavel îi scrie lui Timotei, zicînd: „Ia pe Marcu şi adu–l cu tine, căci îmi este de folos în slujire” ^{(4, 11)}. Epistola aceasta a fost scrisă de la Roma – dacă acceptăm că Babilonul este Roma şi dacă acceptăm că Petru era la Roma, atunci Marcu ar fi fost împreună cu el. Dar atunci cum de-i scrie Pavel lui Timotei să-l aducă cu sine pe Marcu? Aşadar, de vreme ce acolo unde era Marcu era şi Petru, rezultă că Petru nu era la Roma, ci în Babilon. Nu este de mirare faptul că Marcu este invitat de Pavel de vreme ce Apostolii nu erau episcopii unei cetăţi anume, iar această epistolă a fost scrisă aproximativ pe la anul 66, perioadă de timp în care lui Marcu îi era imposibil să pornească din Babilon şi să vină către Timotei, chiar dacă socotim că era vorba despre Babilonul cel mare. Aşadar Petru nu era la Roma nici pe la anul 66. S-au împlinit astfel cei 25 de ani fără ca Petru să se fi deplasat la Roma. Dacă sfintele moaşte ale Apostolului Petru au fost mutate la Roma sau dacă Petru a fost adus şi a mucenicit la Roma nu cunoaştem, deoarece istoria tace, iar din fragmentul lui Clement nu reiese că a mucenicit la Roma. Dar chiar dacă a mucenicit acolo, a fost adus pentru a mucenici şi nu s-a deplasat ca propovăduitor al cuvîntului dumnezeiesc, nici nu a fost întemeietor al Bisericii Romei.

Mărturii culese din istorie şi din Scripturi

În Cronica pascală a Alexandriei ^{(vol. I, pag. 432)} este înfăţişată următoarea tradiţie: În anul acesta (indict. 11, 3) Marcu Evanghelistul a plecat pentru a vesti cuvîntul lui Hristos egiptenilor şi alexandrinilor, întemeind mai întîi Bisericile Alexandriei, în fruntea cărora a stat timp de 22 de ani. Deşi nu este întru totul exactă, această tradiţie indică totuşi faptul că Marcu a petrecut destui ani în Egipt.

Potrivit lui Eusebiu, Marcu a murit în Egipt în anul al 8-lea al domniei lui Nero, care a împărăţit de la anul 54 pînă la anul 68. Deci anul al 8-lea coincide cu anul 62. Iată cuvintele lui Eusebiu:

„Iar în anul al optulea al împărăţiei lui Nero, Anianos îi urmează primul la slujirea comunităţii din Alexandria lui Marcu Apostolul şi Evanghelistul; şi era acesta bărbat iubitor de Dumnezeu şi minunat întru toate”[9].

Aşadar, moartea Apostolului Marcu s-a petrecut în anul 62. Şi fiindcă epistola lui Petru îl menţionează pe Marcu rezultă că ea este ulterioară primei epistole scrise de Pavel din închisoare, cea către Efeseni, scrisă pe la anii 60 – 61. Rezultă faptul că epistola lui Petru a fost scrisă puţin după cea a lui Pavel către Efeseni, pe care Petru a văzut-o, şi, prin urmare, cu puţin înainte de moartea lui Marcu. Aşadar Petru se afla în anul acela alături de Marcu în Egipt, iar Babilonul este Babilonul Egiptului, cel aflat la sud de Helipoli. De aici şi tăcerea lui Petru asupra Babilonului celui din Siria, care este ascuns sub numele de Asia. Deci în zadar se zbat inventatorii Babilonului imaginar, în locul căruia aşează Roma pentru ca Petru să se deplaseze acolo. Petru a rămas nemişcat în Babilon. Mărturiile aduse de teologii apuseni pentru a dovedi vechimea Babilonului imaginar la care ne-am referit (şi căruia îi substituie Roma) nu au nici o valoare, fiindcă îl interpretează greşit pe Eusebiu şi fiindcă Eusebiu şi-a extras informaţiile din izvoare tulburi. Acesta prezintă ca adevăr istoric şi povestea despre Simon Magul pe baza căreia e sprijinită opinia scrierii la Roma a Sfintei Evanghelii după Marcu, lucru pe care-l relatează şi Clement Alexandrinul[10]. Aşadar Babilonul este Babilonul, iar nu Roma, iar în primii ani ai prizonieratului lui Pavel, Petru se afla alături de Marcu în Babilon.

Perioada de timp a şederii lui Petru în Egipt este stabilită din două informaţii istorice care certifică datele deja prezentate. Informaţiile acestea, deşi nu întru totul exacte, susţin totuşi faptul că Petru se afla în Egipt de la anul 62, an în care a scris cea dintîi epistolă sobornicească din Babilonul Egiptului.

Însă, informaţia istorică a lui Eusebiu despre data morţii lui Marcu pare inexactă, deoarece, potrivit epistolei lui Pavel către Coloseni ^{(4, 10)} şi a celei către Filimon ^{(v. 24)}, ambele scrise de la Roma, Marcu se afla alături de Pavel, iar în epistola a doua către Timotei îl cheamă pe acesta la Roma. Cea dintîi dintre aceste epistole a fost scrisă în anul 63 sau 64, iar cea de-a doua pe la anul 65 – 66. Aşadar informaţia istorică a lui Eusebiu despre timpul morţii lui Marcu nu poate fi exactă. Ceea ce este indicat cu precizie atît de istorie, cît şi de epistole este faptul nedeplasării lui Petru la Roma şi slujirea lui Marcu alături de Pavel de la anul 62 – 63 pînă la anul 66, poate şi mai mult.

Nu poate fi corectă nici ipoteza deplasării lui Petru la Roma pe durata şederii vreme de doi ani a lui Pavel acolo, deoarece Faptele Apostolilor şi Epistola a doua către Timotei şi cea către Evrei neagă acest lucru. Faptele Apostolilor spun ^{(28, 30-31)}:

„Iar Pavel a rămas doi ani întregi în casa luată de el cu chirie, şi primea pe toţi care veneau la el, propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţînd cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică”.

Cu aceste cuvinte se încheie Faptele Apostolilor. Ce rezultă deci din cuvintele lui Luca? Rezultă oare că Petru s-a deplasat la Roma? Rezultă oare că Pavel a mărturisit la Roma? Desigur nu. Ce rezultă aşadar? Rezultă faptul că pe la anii 65 – 66 Petru nu era la Roma şi faptul că Pavel nu mucenicise încă şi că el singur, timp de doi ani, a propovăduit la Roma Împărăţia lui Dumnezeu. Această mărturie o sprijină şi Epistola a doua către Timotei ^{(4, 9-22)}, în care Pavel scrie către Timotei:

„Sileşte-te să vii curînd la mine. Că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat… Numai Luca este cu mine… La întîia mea apărare, nimeni nu mi-a venit în ajutor, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină lor în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită şi s-o audă toate neamurile; iar eu am fost izbăvit din gura leului”.

Ce reiese din cuvintele lui Pavel? a) Faptul că era singur; b) că cei din jurul lui l-au părăsit, cu excepţia lui Luca; c) că s-a apărat; d) că Domnul s-a arătat şi l-a întărit, pentru ca prin el propovăduirea să ajungă la urechile şi la cunoştinţa tuturor neamurilor şi că a fost izbăvit din gura leului. Din primul punct reiese faptul că Petru nu era la Roma; din al doilea, faptul că Luca este martorul credincios; din al treilea, faptul că s-a apărat de două ori înaintea cezarului Nero (lucru indicat de subînsemnarea de la sfîrşitul epistolei) în legătură cu acuzaţia pentru care a fost adus legat la Roma, iar nu pentru acuzaţia de incendiere a Romei; din al patrulea, faptul că la întărit pe el Domnul, pentru ca prin el vestea cea bună să ajungă la cunoştinţa şi auzul tuturor neamurilor, ceea ce arată că misiunea lui apostolică nu s-a terminat, ci că se deschide înaintea lui un nou stadiu al luptei; iar din al cincilea, faptul că a fost salvat din primejdia abătută asupra lui, fiind dezlegat şi lăsat liber; faptul că a fost declarat nevinovat şi disculpat de acuzaţiile aduse împotriva lui. Felonul şi pergamentele pe care cere să i le aducă Timotei indică o dorinţă a unui om liber şi nu a unuia aflat în legături. Aşadar Pavel, pe la anii 65 – 66 petrece liber la Roma, lucru acceptat de mulţi dintre cercetătorii care vorbesc şi despre o a doua deplasare a lui Pavel la Roma, cînd se spune că a suferit moartea mucenicească. Lucrul acesta, însă, nu este mărturisit de Sfintele Scripturi.

Deci, de vreme ce Pavel nu a murit în anul 66, ci a realizat şi o nouă călătorie misionară, cum se face că a mucenicit împreună cu Petru în anul 66 pe cînd s-ar fi aflat la Roma?

Mărturii istorice

După ce am văzut deja că, pe la sfîrşitul anului 66, Pavel era la Roma în viaţă şi liber, iar Petru nu se afla la Roma, nerelatîndu-se nicăieri prezenţa lui acolo, vrem să dovedim adevărul acestui din urmă fapt.

Petru nu s-a deplasat la Roma nici după această dată, cel puţin pînă în anul 81, în pofida celor istorisite de Eusebiu, care se contrazice pe sine.

În cartea a III-a, cap. 1 – 4 şi în cartea a IV-a, 1 precum şi în alte locuri, Eusebiu spune că Petru s-a dus la Roma şi că l-a hirotonit ca prim episcop al Romei pe Linos, iar în cartea a II-a, cap. 13 spune că a fost omorît sub Nero la Roma. Tot el spune, însă, în cartea a III-a, cap. 13:

„În al doilea an al domniei lui Titus, Linos, episcopul Bisericii romane, după ce a slujit-o timp de doisprezece ani, retrăgîndu-se, i-a predat episcopia lui Anacletus[11]”.

Am văzut deja cărui an îi corespunde cel de-al doilea an al domniei lui Titus, an în care Anacletus a preluat tronul.

Claudiu a domnit din anul 40 pînă în 54.

Nero din 54 pînă în 68.

Vespasian din 69 pînă în 79.

Titus din 79 pînă în 81 plus încă o treime de an, adică doi ani şi patru luni.

Aşadar scăzînd din 81 cei 12 ani ai episcopiei lui Linos rămîn 69 (81-12=69). Deci, potrivit cronologiei exacte şi mărturiei lui Eusebiu, Linos a fost hirotonit pe la anii 69 – 70. Şi ne întrebăm atunci, cum a fost hirotonit de către Petru dacă, potrivit apusenilor, acesta a mucenicit în anul 66?

Cum de scrie Eusebiu în cartea a III-a, cap. 4 aceste cuvinte contradictorii: „Iar Linos, cel menţionat ca fiind împreună (cu Pavel n.n.) la Roma, primul după Petru e arătat atunci prin sorţi (ca succesor) la episcopia Bisericii Romanilor”? Cum se împacă „primul după Petru e arătat atunci prin sorţi” cu informaţia pe care ne-o oferă peste nouă capitole în cartea sa? Cum de cel dintîi tras la sorţi de către Petru (la anul 66) este hirotonit abia pe la anul 69? Prin urmare este corectă afirmaţia pe care am susţinut-o că „după Petru” era de fapt „după Pavel”. Susţinem de asemenea că intervenţia în text a fost făcută alterînd şi sensul – întrucît Apostolii nu au avut succesori[12]. Această informaţie despre hirotonia lui Linos pe la anii 69 – 70 certifică cea de-a doua călătorie a lui Pavel la Roma, posibil după deplasarea acestuia în Spania. În plus, ea dă mărturie despre faptul că era încă în viaţă, iar afirmaţiile despre mucenicia acestuia împreună cu Petru de pe la anul 66 se demonstrează a fi neadevărate. Faptul că era vorba despre Pavel şi nu despre Petru este atestat şi de Constituţiile Apostolice, cartea 60, cap. 40, unde se vorbeşte doar de Apostolul Pavel şi nimic de Apostolul Petru.

Potrivit lui Eusebiu, Anacletus a slujit 12 ani ca episcop:

„În al doisprezecelea an al domniei acesteia (a lui Domiţian), lui Anacletus, care a slujit ca episcop al Bisericii romanilor timp de doisprezece ani, i-a urmat Clement” ^{(cartea a III-a, 15)}.

Potrivit cronologiei exacte, după cum am văzut, Titus a murit în anul 81, iar stăpînirea a fost preluată de Domiţian, fratele lui Titus. Adunînd aşadar 12 cu 81 avem 93, anul în care a fost hirotonit Clement, al treilea succesor al scaunului episcopal roman. În ciuda acestor date, după apuseni, şi acesta a fost hirotonit de către Petru. Acestea sînt bazele pe care se sprijină primatul papal – măsluirile.

La Eusebiu întîlnim şi următorul fragment de la Irineu:

„Punînd aşadar temeliile şi clădind fericiţii Apostoli Biserica, i-au înmînat lui Linos slujirea episcopală”[13].

De asemenea, în capitolul al 8-lea al aceleiaşi cărţi se întîlneşte un alt fragment de la Irineu:

„Şi Matei a răspîndit Evanghelia între evrei în dialectul şi scrierea lor, iar Petru şi Pavel la Roma au propovăduit Evanghelia şi au întemeiat Biserica. Iar după moartea lor, Marcu, ucenicul şi tălmaciul lui Petru, ne-a lăsat în scris cele propovăduite de Petru”.

Şapte lucruri aflăm din aceste fragmente luate din Istoria lui Irineu: a) faptul că Petru şi Pavel au pus împreună bazele şi au edificat Biserica Romei; b) faptul că amîndoi i-au înmînat lui Linos slujirea episcopiei Romei; c) faptul că Evanghelistul Matei şi-a scris Evanghelia în dialectul ebraic; d) faptul că a scris-o în timpul în care Petru şi Pavel propovăduiau Evanghelia şi edificau Biserica Romei; e) faptul că Petru şi Pavel au murit în acelaşi timp; f) faptul că Marcu a devenit interpretul lui Petru la Roma şi faptul că şi-a scris Sfînta sa Evanghelie după moartea Apostolilor. Să vedem dacă aşa stau lucrurile.

Mai întîi, Irineu, care a activat în secolul al II-lea (140 – 202), spune că Petru şi Pavel au pus temeliile şi au edificat împreună Biserica Romei. El a primit această informaţie la Roma, crezînd adevărată povestea despre Simon Magul, deoarece scrie că, într-adevăr, la Roma s‑a ridicat în cinstea lui Simon Magul o statuie care să amintească de măiestria vrăjitorească a acestuia; scrie Irineu: „quippe quum est sub Claudio Caesare a quo etiam statue honoratus esse dicitur propter magicam”. Acceptarea acestui mit drept adevăr istoric explică şi admiterea deplasării lui Petru la Roma sub cezarul Claudiu, fiindcă în această poveste este istorisită întreaga acţiune a lui Petru şi a lui Pavel împotriva lui Simon Magul precum şi deplasarea lui Petru la Roma.

Mai înainte de Irineu, Iustin Martirul şi Filozoful, care a trăit în prima jumătate a secolului al II-lea († 165), a crezut şi el povestea, convins de încredinţările date de creştinii din Roma. Iată cuvintele lui Iustin:

„Un anume Simon Samarea, din satul ce se zice Titton, sub Cezarul Claudiu, prin meşteşugul lucrărilor diavolilor făcea vrăji puternice, încît în cetatea noastră împărătească a Romei era considerat zeu şi era cinstit ca zeu printr-o statuie ridicată la noi. Această statuie a fost ridicată pe rîul Tibru, între cele două poduri, avînd pe ea această inscripţie romană: „Simoni Deo sancto”[14].

Potrivit scrierilor pseudo‑clementine, Simon Magul a prezis că urma a fi cinstit ca zeu la Roma şi că i se va ridica aici o statuie.

Cu toate că scrierile pseudo-clementine îşi făcuseră apariţia în acea epocă, mitul lui Simon Magul şi înfruntarea lui de către Petru sînt mult anterioare – el a apărut pe la începutul secolului al II-lea. „Faptele Apostolilor Petru şi Pavel” şi „Predica” pierdută a lui Petru sînt opere care îşi au originea în primul secol. Acestea au fost alcătuite de creştinii proveniţi dintre iudei care nu se desprinseseră de închinarea Legii Vechi şi care îl atacau pe Pavel pentru învăţătura lui îndreptată împotriva cultului Legii Vechi. Aceştia, din ataşamentul lor faţă de închinarea iudaică, au pus bazele eresurilor Ebioniţilor şi Eseenilor. În acest fel, nu mai rămîne nici o îndoială asupra sursei din care amîndoi aceşti părinţi, Iustin şi Irineu, şi‑au extras datele. Deci informaţia lui Irineu despre întemeierea şi edificarea Bisericii Romei de către Petru şi Pavel este lipsită de autoritate istorică. Să cercetăm acum cît de adevărată este din punct de vedere istoric şi cea de-a doua părere.

În cea de‑a doua relatare se spune că amîndoi Apostolii, Petru şi Pavel, i-au înmînat lui Linos slujirea episcopiei Romei[15]. În această informaţie se pot distinge două părţi: o concluzie greşită extrasă dintr-o tradiţie greşită şi un adevăr istoric. Concluzia este cea trasă din tradiţia falsă a mitului despre Simon Magul, iar adevărul istoric este înmînarea slujirii lui Linos de către Pavel.

A treia informaţie, aceea că Evanghelistul Matei a scris în dialectul ebraic, ne este folositoare în măsura în care se leagă de cea de-a patra informaţie care spune că „Matei a scris (Evanghelia sa) în vremea în care Petru şi Pavel propovăduiau Evanghelia şi întemeiau Biserica (Romei)”.

Am văzut deja că Irineu, din bună credinţă, admite povestea despre Simon Magul ca fiind un adevăr istoric. Prin aceasta acceptă şi împreuna lucrare a lui Petru cu Pavel la Roma, petrecută în acelaşi timp, fapt dovedit deja ca fiind lipsit de fundament istoric.

Dar de unde se vede simultaneitatea cu scrierea Evangheliei după Matei? Cum sînt simultane două lucruri, dintre care unul se petrece în alt timp?

Mărturia lui Irineu o demonstrează a fi inexactă însăşi Evanghelia după Matei, care dă mărturie despre faptul că a fost scrisă pe la începutul războiului iudaic, aşa cum se vede din cap. 24, v. 15, adică pe la anul 67, deci după mucenicia celor doi Apostoli.

Aceasta ne încredinţează de faptul că informaţia lui Irineu este inexactă, deoarece cercetarea critică o dovedeşte ca atare şi, deci, nu ne putem baza pe această mărturie a lui Irineu, pe care el a preluat-o de bună credinţă.

Iar a cincea informaţie, cum că Petru şi Pavel şi-au aflat sfîrşitul la Roma în acelaşi timp nu este atestată de nicăieri altundeva decît din izvoarele apocrife lipsite de autoritate. Alături de acestea din urmă stă şi mărturia lui Dionisie al Corintului, care a activat pe la anul 170 şi care scrie către episcopul Romei:

„căci cele sădite de Petru şi Pavel spre a lua naştere la Romani şi la Corinteni s-au adunat într-una (adică Bisericile n.n.); căci amîndoi au sădit şi la noi în Corint, la fel învăţîndu-ne pe noi, la fel învăţînd şi în Italia, împreună mergînd, au mucenicit în acelaşi timp”.

Şi relatarea aceasta este lipsită de tărie, deoarece este extrasă din aceleaşi surse.

Dacă este vreun adevăr aici, acesta constă în informaţia că Petru, ca şi Pavel, a propovăduit în Corint, fapt care reiese din mărturia din epistola întîi către Corinteni a lui Pavel, în care îi mustră pe corinteni pentru certurile dintre ei, căci fiecare spunea: „Eu sînt al lui Pavel, iar eu sînt al lui Apollo, iar eu sînt al lui Chefa” ^{(I Cor. 1, 12)}. Despre propo­văduirea lui Petru la Roma nu adaugă însă nimic; iar dacă teologii Romei gîndesc contrariul, atunci să acorde primatul şi întîietatea Bisericii Corintului, deoarece ar fi de neînţeles ca Biserica mai veche să fie lipsită, iar cea mai nouă să se laude în defavoarea celei mai vechi.

De asemenea, mărturia preotului Gaius, care a activat pe la anul 200[16] şi care-i scrie lui Proclu despre „însemnele de biruinţă” ale Apostolilor de la Roma, întrucît vine în urma mărturiei lui Irineu şi a lui Iustin, care nu istorisesc nimic despre însemne, şi în urma epistolelor pseudo-clementine, scrise pentru a sprijini principiile doritoare de slavă ale Papilor, nu poate avea autoritate – fiindcă nu le-a fost cu putinţă să inventeze însemne ale Apostolilor nici celor care au scris epistolele pseudo-clementine. De altfel, există însemnele lui Pavel (adică lanţurile cu care a fost legat), care nu pot fi însă atribuite celor doi Apostoli împreună astfel încît, prin menţionarea acestora, mărturia lui Gaius nu adaugă nimic în plus.

Unde arată Gaius că-l subînţelege pe Petru atunci cînd vorbeşte despre însemnele muceniciei întemeietorilor Bisericii din Roma? Aceasta urmează logica a ceea ce se nu­meşte petitio principii. Era nevoie să se dovedească mai întîi că între întemeietorii Bisericii din Roma s-a numărat şi Petru, pentru a accepta apoi faptul că Gaius face referire la existenţa la Roma a însemnului muceniciei, adică mormîntul lui Petru. Pe cine-i subînţelege el ca întemeietori ai Bisericii din Roma? Pe Pavel şi pe ucenicii acestuia. Fiindcă Apostoli erau numiţi nu numai ucenicii lui Hristos, ci şi colaboratorii şi ucenicii acestora. În acest sens, Luca îl numeşte pe Varnava apostol; Pavel îi numeşte de multe ori Apostoli pe Tit, Timotei şi Sila. Tot astfel, Clement Alexandrinul îl numeşte apostol pe Clement al Romei, contemporan cu Gaius.

Dar argumentul cel mai important împotriva opiniei celor care gîndesc contrariul sînt afirmaţiile lui Gaius despre însemnele muceniceşti ale Apostolilor din Roma, care este imposibil să fie adevărate întrucît sînt cu totul opuse realităţii lucrurilor. Gaius aminteşte de „însemnele Apostolilor”, pe care le poate vedea oricine la Vatican sau pe via Ostia, adică în locuri aflate în văzul tuturor. Dar era oare posibil acest fapt în timpurile acelea în care creştinii, pentru a se salva, trebuiau să rămînă ascunşi? Dacă mormintele existau într-adevăr, aşa cum aminteşte Gaius, ele ar fi fost construite în secolul al II-lea, adică în vremea lui Traian sau a lui Adrian, deoarece numai atunci s-au bucurat creştinii de o oarecare libertate. În acest caz însă, de ce Pavel de Samosata, episcopul Antiohiei, scriind pe la anul 260, nu relatează nimic despre acestea? De ce Amoniu Alexandrinul, scriind, pe la anul 250, Erminia sa la Evanghelii nu aminteşte nimic? De ce Minucius (218) şi Felix nu au scris nimic despre acestea în dialogul lor despre felul închinării? De asemenea, Lucian, preotul din Antiohia şi Dionisie, episcopul Antiohiei, scriind pe la anul 240, nu pomenesc nimic.

Mărturia lui Origen despre moartea lui Pavel la Roma sub Nero este anulată de Clement al Romei, care istoriseşte că Pavel „pînă la capătul Apusului ajungînd şi mucenicind înaintea stăpînitorilor a părăsit în acest fel lumea”, informaţie care, chiar dacă ar fi considerată nedefinită şi imprecisă în ceea ce priveşte Spania ca loc al muceniciei lui, cu toate acestea nu subînţelege Roma prin această lipsă de localizare.

Nici mărturia lui Eusebiu, care istoriseşte moartea celor doi Apostoli la Roma, nu are vreo tărie, atîta timp cît el se contrazice în multe locuri extrăgîndu-şi informaţiile din izvoare tulburi. Dovada este faptul că relatează ca adevăr istoric povestea cu Simon Magul, în care face referire şi la moartea celor doi Apostoli, admiţînd fără să reflecteze orice tradiţie sau informaţie ca adevăr istoric. Prin urmare, ştirea despre moartea în acelaşi timp a verhovnicilor Apostolilor este lipsită de autoritate istorică.

Cea de-a şasea informaţie, aceea că Marcu a slujit ca tălmaci al lui Petru la Roma este respinsă de înseşi Sfintele Scripturi. Este posibil ca Marcu să fi fost tălmaci al lui Petru, nu însă la Roma, ci cel mai probabil în Egipt, deoarece în Egipt se vorbea limba coptă, greaca şi latina. Nu era posibil să fi fost la Roma, deoarece Petru nu s-a deplasat la Roma şi, precum am văzut, pînă pe la anii 62 – 63, Marcu se afla împreună cu Petru în Egipt şi abia după această dată este amintit în epistolele lui Pavel ca împreună-lucrător cu el, epistole în care nu se face nici o referire la numele lui Petru. Aşadar, şi această informaţie a lui Irineu este lipsită de autoritatea care decurge din mărturiile Scripturilor şi cade ca una care este contrazisă de ele. Singurul element de adevăr din această informaţie este acela că Marcu a fost tălmaci al lui Petru. Şi fiindcă acest lucru nu s-a petrecut la Roma, e posibil că s-a petrecut în Egipt, situaţie care susţine părerea noastră privitoare la locul scrierii primei epistole soborniceşti a lui Petru.

Cea de-a şaptea informaţie, aceea că, după moartea Apostolilor, Marcu a transpus în scris Evanghelia care-i poartă numele, nu sprijină deloc informaţia cum că a scris-o la Roma şi, mai ales, că „Apostolul Petru a pecetluit cele scrise”, după cum istoriseşte Eusebiu (cartea a II‑a, cap. 15). Şi aceste afirmaţii sînt lipsite de autoritate, deoarece studiul critic le demonstrează a fi inexacte şi contrare adevărului. Iată şi dovada:

Evanghelia după Matei a fost tradusă în limba greacă, iar din compararea celor trei Evanghelii, adică a traducerii Evangheliei după Matei, a celei după Luca şi a celei după Marcu, reiese faptul că Luca şi Marcu, scriindu-şi Evangheliile, au avut-o în vedere pe cea dintîi: fiindcă 42 de pericope ale Evangheliilor lui Marcu şi Luca sînt întru totul asemănătoare cu cele corespondente din Evanghelia după Matei. Prin urmare, Marcu a scris mult mai tîrziu. Mult mai probabil şi poate sigur este faptul că el a scris în Alexandria unde, ca tălmaci al lui Petru, a adunat în scris cele propovăduite de el, predîndu-le în scris credincioşilor. Deci mărturia lui Irineu, conţinînd aceste puncte vulnerabile, nu poate folosi ca bază stabilă pe care să fie edificat primatul Papei. Aceeaşi lipsă de autoritate o au toate mărturiile amintite, căci nu se aminteşte nicăieri că Apostolul Petru s-a deplasat la Roma sau că a propovăduit la Roma sau că a murit la Roma. Dimpotrivă, mărturiile extrase din Sfînta Scriptură şi din istoria bisericească sînt cu totul contrare acestor păreri. Este ceea ce am căutat să dovedim în această primă parte.

Sursa: Sfântul Nectarie de Eghina, Făcătorul de minuni, De ce papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos. Studiu istoric despre cauzele Schismei, despre perpetuarea acesteia și despre posibilitatea sau imposibilitatea unirii celor două Biserici, Răsăritene și Apusene, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 36-54.

Sfântul Nectarie al Pentapolei – icoană pictată în atelierul mănăstirii Vatoped

Despre valoarea virtuții

Valoarea morală a virtuții este una absolută, dar este considerată astfel mai mult sub aspectul nobleței ei lăuntrice decât sub cel al dispoziției sau lucrării ei exterioare. Virtutea după valoarea ei morală este noblețea duhului, noblețea inimii și noblețea sufletului. Platon spune despre valoarea morală a virtuții: „virtutea este sănătatea și frumusețea și vigoarea sufletului”[17] și iarăși: „tot aurul de pe pământ și de sub pământ nu valorează mai mult decât virtutea”[18]. Și Isocrate zice: „nici un câștig nu este mai nobil și nici mai sigur decât virtutea”[19]. Valoarea absolută a virtuții constă în aceea că nu numai că este calea care duce la asemănarea cu Dumnezeu, ci ea însăși este asemănare[4].

Sursa: Sfântul Nectarie de Eghina, Morala creștină, carte în curs de tipărire la Editura Doxologia, traducere realizată după Apanta Erga vol. IV, Atena 2010.

Sfințenia, dreptatea și puterea – autoritățile legii morale

Necesitatea autorității legii morale mărturisește că orice lege, oricare ar fi ea, are nevoie de o autoritate sprijinită pe sfințenie, pe dreptate și pe puterea dătătorului de lege.

Legea care este lipsită de autoritate, sfințenie, dreptate și putere nu poate să oblige la împlinirea ei. O asemenea lege exprimă numai o pretenție neputincioasă și în final își pierde sensul. Autoritatea legii o poate întări și numai puterea, fără să fie însoțită de sfințenie și dreptate și, în acest caz, această lege se transformă în lege nedreaptă și tiranică.

În afară de sfințenie, dreptate și putere, autoritatea oricărei legi trebuie să se sprijine și pe dragoste, fiindcă această lege provoacă nu numai respectul și admirația noastră, ci și recunoștința și devotamentul, dacă nu și încrederea noastră.

Sursa: Sfântul Nectarie de Eghina, Morala creștină, carte în curs de tipărire la Editura Doxologia, traducere realizată după Apanta Erga vol. IV, Atena 2010.

Puterea nădejdii este stâlpul care poartă toate necazurile oamenilor

Nădejde, auzire desfătată, plină de bucurie, plină de tot felul de bunătăți! Cât de minunată cu adevărat este puterea ta! Cât de miraculoasă este lucrarea ta! Ești cu adevărat frumoasă ca o fiică a cerului. Cine poate să descrie frumusețea ta? Cine poate istorisi binefacerile tale? Puterea ta este stâlpul care poartă toate necazurile oamenilor, iar lucrarea ta poartă puterea împărăției bunătăților. Ești darul lui Dumnezeu care nu se poate lua, fiindcă ai fost plăsmuită împreună cu sufletul omului, ca să-l întărești pe el în încercările vieții și să îl arăți pe el mai presus de împrejurările grele și luptător nebiruit. Ai fost dată lui ca să-i încununezi biruința și să-i împodobești capul cu cununi neveștejite. I-ai fost dată lui ca să-l duci la desăvârșire, ca să-l înalți pe el la Dumnezeu și să-l scoți din haosul în care acesta ar cădea fără tine. I-ai fost dată lui călăuză și cârmaci, ca să îndrepți calea lui pe marea înspumată a vieții, acoperită adeseori de negură întunecată și tulburată de tot felul de vânturi și care, prin valurile succesive, amenință să scufunde corabia care umblă înviforată pe mare.

Sursa: Sfântul Nectarie de Eghina, Morala creștină, carte în curs de tipărire la Editura Doxologia, traducere realizată după Apanta Erga vol. IV, Atena 2010.

Sfântul Nectarie – Icoană pictată în atelierul Chiliei “Buna-Vestire”, Schitul Lacu, Athos

Pentru ce necazurile noastre sunt dese

Cuvânt despre pricina pentru care necazurile noastre sunt dese şi unul după altul şi pentru ce trebuie să le răbdăm pe acestea cu stăpânire de sine

1. Pentru ce necazurile noastre sunt dese şi succesive

Dar oare pentru ce întristările noastre sunt atât de dese şi atât de numeroase? Această nedumerire ne-o dezleagă Sfânta Scriptură, care arată pricina pătimirilor noastre – pricină care coboară până la păcatul strămoşesc – când zice: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat, moartea aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii fiindcă toţi au păcătuit în el.”[20] Prin urmare păcatul şi moartea pe care le-am moştenit sunt cele dintâi pricini ale chinurilor pe care le îndurăm, fiindcă pe de o parte păcatul, interpunându-se ca o potrivnicie despărţitoare între Dumnezeu şi oameni[21], l-a înstrăinat pe om de Dumnezeu. Consecinţa acestui fapt a fost întunecarea duhului şi orbirea puterilor sufleteşti, adică a puterii cunoscătoare, voitoare şi simţitoare; şi acestea tocindu-se, cu greu l-au mai putut sluji pe om şi au devenit pentru el surse a mii de întristări şi dureri. Iar pe de altă parte, moartea pe care am moştenit-o a semănat în noi stricăciunea care a crescut şi s-a dezvoltat în noi şi acestea, de-a lungul timpului, au arătat toate câte ne-au venit din această dezvoltare, care, de vreme ce ne ameninţă existenţa, sunt dureroase şi greu de purtat.

Aşadar, cea dintâi şi cea mai importantă pricină a întristărilor noastre este aceea pe care deja am enunţat-o la început, iar a doua o constituie starea noastră morală care ne situează fie mai aproape, fie mai departe de Dumnezeu. Iar această despărţire pe care o aduce potrivnicia faţă de El pe toţi ne-a depărtat de Dumnezeu şi starea aproape a tuturor era una de potrivnicie faţă de Dumnezeu, dar când aceasta a fost smulsă prin Hristos, deja totul a fost diferit, fiindcă Hristos nu numai că a împăcat neamul omenesc cu Dumnezeu, ci a întărit din nou sufletul omului prin lumina Lui dumnezeiască, deşi puterile sufleteşti erau tocite. Aşadar, starea creştinilor poate să se schimbe în funcţie de luminarea pe care o primesc prin credinţa lor în Domnul nostru Iisus Hristos, fiindcă El întăreşte puterile sufletului pentru a-i sluji lui fără greşeală şi pentru a-i da astfel mai puţine necazuri de răbdat.

Necazurile şi întristările noastre depind în mare măsură şi de starea noastră morală şi pot fi privite ca un efect al acesteia. Trebuie, aşadar, să fim cu luare aminte la viaţa noastră morală şi să avem grijă de relaţiile noastre cu Dumnezeu, pentru ca şi necazurile noastre să se împuţineze şi să fie mai puţin chinuitoare.

2. Pentru ce suntem datori să le răbdăm pe acestea cu stăpânire de sine?

Trebuie să le purtăm pe acestea cu răbdare. Mai întâi, fiindcă dacă nu le răbdăm, nu ascultăm. Şi nu numai pentru aceasta, dar ne şi prelungim chinurile noastre. În al doilea rând, fiindcă cel ce rabdă aici necazurile cu răbdare acela va primi răsplată în viaţa viitoare. Fiindcă prin răbdarea lui mărturiseşte cu fapta credinţa lui în viaţa viitoare care este credinţa în Cel ce ne-a făgăduit-o pe aceasta.

Dar nu se cuvine oare să filosofăm asupra lucrurilor lumii acesteia, având în minte vremelnicia întregii lumi şi caracterul efemer al propriei noastre vieţi, care este mult asemănătoare cu crinii câmpului, care trăiesc şi înfloresc pentru o singură zi?[22] Dar pentru ce am lăsat de o parte cel mai important cuvânt? Creştinul nu se cuvine să se neliniştească pentru necazurile lui, fiindcă Hristos îi ridică tainic povara, îl despovărează şi îi dăruieşte mângâiere. Hristos prin lucrarea lui tainică face să izvorască în inima credinciosului creştin credinţa nestrămutată în harul Lui izbăvitor şi îi dă putere în lupta cu necazurile, pentru ca să rabde cu nepătimire amărăciunile vieţii şi durerile pătimirilor lui. Hristos picură în inima creştinului aflată în suferinţe şi pătimiri de tot felul dumnezeiescul balsam care topeşte durerile. Creştinul nu trebuie să deznădăjduiască în necazurile lui, fiindcă nădejdea în Hristos este una dintre cele trei importante datorii ale creştinului. Trebuie să rabde fiindcă pentru puţine întristări şi necazuri el va moşteni Împărăţia cerurilor[23] acolo unde nu este întristare sau suspin, ci viaţă fără de sfârşit[24] şi fericirea cerească.

Pătimirile vremii de acum, zice Sfântul Apostol Pavel sunt foarte mici în comparaţie cu viitoarea slavă ce se va descoperi: „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi”[25]. Căci mărirea aceea „pe care a gătit-o Domnul celor ce Îl iubesc pe El” pe care „ochiul nu a văzut-o şi ureche nu a auzit-o şi la inima omului nu s-a suit.”[26]

Aşadar, să le răbdăm pe acestea de acum şi să răbdăm puţin ca să dobândim bucuria cerească a dumnezeieştii slave. Să filosofăm asupra lucrurilor lumii, pentru ca să devenim mai nepătimitori. Să ne punem nădejdea în Dumnezeu, iar El, Care a vindecat pe paralitic, ne va da şi nouă ajutor care suntem în suferinţă. Încă puţin şi iată harul Domnului va veni. Să răbdăm încă puţin pentru Împărăţia cerească. „Căci cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui”[27]

Sursa: Sfântul Nectarie de Eghina, Zece cuvântări bisericeşti la Postul Mare, Editura Sophia.