Sfântul Grigorie Palama, reprezentant al vieții aghiorite – partea a II-a

4. Dogma, rod al nevoinței și al vederii lui Dumnezeu

Dogma nu este rezultatul demersului Părinților Bisericii de a eleva credința simplă a primilor creștini la înălțimea filosofiei, nici nu este rod al unei gândiri de tip filosofic, ci rod al experienței. Experiența lui Dumnezeu pe care o dobândesc Sfinții este formulată în termenii epocii lor, ca să poată fi combătuți ereticii și să fie călăuziți credincioșii. Aghioriții nu sunt teologi care speculează rațional, nu vor să impresioneze lumea expunând subiecte dogmatice, ci, ca unii care sunt părtași lucrării necreate curățitoare, luminătoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, pun în cuvinte o teologie care nu este un raționament filosofic, ci relatare a experienței dumnezeiești pe care au avut-o, o relatare a ceea ce au văzut, au auzit și au trăit. Acest lucru îl întâlnim și la Părinții aghioriți care vorbesc cu simplitate despre subiecte teologice înalte.

Luptele dogmatice ale Sfântului Grigorie Palama se întemeiază pe trăirea Tradiției neptico-isihaste pe care a întâlnit-o și a trăit-o în Sfântul Munte. Sfântul Grigorie nu vorbește speculativ, ci empiric. Firește, cunoștea și filosofia aristotelică, dar, în esență vorbea din propria lui experiență și din aceeași experiență tâlcuia Sfânta Scriptură și scrierile Părinților. Vom aborda acest subiect în două puncte distincte.

Primul se referă la scrierile sale despre Duhul Sfânt, în care combate erezia Filioque a apusenilor – și acestea aparțin primei faze a luptei sale antieretice. Ceea ce este important este faptul că Sfântul Grigorie opune agnosticismului de factură apuseană cunoașterea empirică a lui Dumnezeu. El învăța că putem cunoaște energiile-lucrările Sfântului Duh și, în genere, energiile-lucrările Dumnezeului treimic, nu însă esența (ousía) dumnezeiască. Aceasta nu ține de rațiune, filosofie sau închipuire, ci este o chestiune pur empirică. Pe durata experienței vederii lui Dumnezeu (theoptía), de-Dumnezeu-văzătorul (theóptis) vede că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și este trimis de Fiul și că văzătorul însuși este părtaș energiilor-lucrările lui Dumnezeu care se transmit prin Persoanele treimice.

Al doilea subiect privește învățătura despre împărtășirea de Harul necreat al lui Dumnezeu care se opune învățăturii despre actus purus a apusenilor. Varlaam, urmând tradiției apusene, identifica energia-lucrarea lui Dumnezeu (actus purus) cu esența (ousía) Lui și afirma că energiile-lucrările create sunt cele prin care se realizează relația lui Dumnezeu cu lumea și omul. Acest lucru trunchia întreaga teologie a Bisericii despre Dumnezeu și mântuirea omului. Doar teologul filosof poate ajunge la o asemenea speculație, numai și numai pentru a salva rațional ”transcendența” lui Dumnezeu. Însă, Sfântul Grigorie Palama știa din experiență că omul, în timpul luminării și al vederii de Dumnezeu, nu participă la energiile-lucrările create, ci la enegiile-lucrările necreate ale lui Dumnezeu.

Amândouă aceste subiecte au fost abordate de Sfântul Grigorie Palama din perspectiva teologiei empirice pe care el însuși a trăit-o în Sfântul Munte. Astfel, trebuie să vedem deosebirea dintre vederea lui Dumnezeu (theoptía) și analogia rațională. Este semnificativ pasajul Sfântului Grigorie Palama care vorbește despre acest subiect important. Scrie: ”Vederea lui Dumnezeu (theoría) este rodul minții-nous sănătoase, căci vederea lui Dumnezeu este menirea [omului] și cale îndumnezeitoare; prin aceasta se îndumnezeiește omul, nu prin analogia speculativă a rațiunilor sau lucrurilor văzute, ferește-te de aceasta!, căci este măruntă și omenească, ci apleacă-te asupra creșterii întru isihie”[1].

Pasajul acesta are o mare însemnătate, căci arată deosebirea dintre teologia varlaamistă și teologia ortodoxă. Cu adevărat această omilie este un tratat care aprofundează încă mai mult subiectul abordat în prima sa omilie la Intrarea Maicii Domnului în Biserică, întocmită pe când se nevoia în Sfântul Munte. Această a doua omilie-tratat la praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică a alcătuit-o după primele sale dialoguri cu Varlaam și este posibil să fi fost scrisă în anul 1341 la Mănăstirea din Constantinopol, unde și locuia[2].

Sfântul Grigorie Palama face distincție între vederea lui Dumnezeu, vederea Luminii necreate, care este rod ”al creșterii întru isihiei” și ”analogia speculativă a rațiunilor sau lucrurilor văzute”. Analogia rațională ne amintește de concepția apuseană asupra Revelației dumnezeiești, potrivit căreia există o analogie între lume și Dumnezeu, lumea este copie a ideilor nenăscute (cunoscutul concept analogia entis) și Dumnezeu Se revelează pe Sine fie prin rațiune (logikí) – care este partea cea mai nobilă a sufletului, copie a ideilor (”rațiunilor”, ”speculativă”) –, fie prin vederea lumii (”celor văzute”). Toate aceste speculații sunt posibile în filozofie-metafizică (”analogia”). Însă teologia ortodoxă este rod al Descoperirii lui Dumnezeu care se săvârșește în experiența vederii Luminii necreate, prin mintea-nous luminată și eliberată de sub stăpânirea rațiunii (logikí) și a mediului din jur.

Este o consecință firească faptul că prin forța aceasta a vieții empirice a fost consacrat sinodal isihasmul ca metodă de cunoaștere a lui Dumnezeu. Amândouă aceste subiecte, Filioque și actus purus, au fost abordate de Sinoadele VIII și IX Ecumenice, de aceea și se cuvine să fie cunoscută valoarea acestor două Sinoade Ecumenice.

5. Păstorirea duhovnicească

Sfântul Grigorie Palama, ca episcop al Thesalonicului, a săvârșit o lucrare ortodoxă de pastorație, așa cum vădesc mai ales omiliile sale. E o pastorație care urmează calea aghioritică și care și astăzi este pusă în lucrare de Părinții aghioriți.

Are însemnătate și chipul și vremea când Sfântul Grigorie și-a făcut intrarea în Thesalonic după alegerea sa, și care a avut loc după eliberarea orașului de sub zeloți[3]. Cronicarul ne povestește de slujbe aghiorite cu icoane, psalmodii, rugăciuni și învățătură pașnică[4].

Slujirea sa primordială, care, de altfel, este a fiecărui episcop, era săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii și a sfintelor slujbe, așa cum vedem din numeroasele sale omilii de la marile praznice împărătești, de la pomenirile Sfinților, dar și de la alte slujbe din zilele de rând. Sfântul Filothei mărturisește că cei mai mulți ascultători caracterizau cuvintele și învățăturile lui de la praznicele de obște și sinaxe, de la sfintele procesiuni și litanii ca fiind ”cuvinte ale lui Dumnezeu și cuvinte ale vieții”[5].

Predica a fost una dintre cele mai importante lucrări ale sale. Sfântul Grigorie, potrivit Sfântului Filothei Kókkinos, se distingea prin ”străduință și zel neobosite” ”în a cuvânta și a sluji poporul și a învăța în Biserică”. De asemenea, învăța fie în public, fie în particular, după cum scrie: ”cuvântările și omiliile le ținea fie în public, fie în privat, când înaintea multora, când înaintea puținora …”. Toți se minunau de ”frumusețea cuvântului, de caracterul variat, dens, înalt și minunat al acelor dumnezeiești cugetări și înțelesuri”. Mesajul cuvântului său țintea la tămăduirea oamenilor. Fiecare cuvânt, omilie și cuvântare ”era adevărată pedagogie, îndreptare a moravurilor, întoarcere de la păcat, învățătură a virtuții și filosofie a tot binele”. Omilia Sfântului Grigorie transmitea dulceața și forța cuvântului său, care se vărsa lin în suflete și intra în ele ”precum untdelemnul și mierea”[6]. Atât de mult mișcau cuvintele lui, încât, ca să îl asculte și să îl vadă, oamenii se îmbrânceau unul pe altul, se dădeau la o parte și se certau cine să intre mai întâi[7].

În Omiliile sale înfățișează legătura indisolubilă dintre Hristos și Sfinți, dintre Biserică și societate, dintre dogmă și ethos, teologie și rugăciune, nevoință și vederea de Dumnezeu, dintre Tainele Bisericii și nevoință, slujbele Bisericii și predică, viața de familie și viața de nevoință.

Sfântul Grigorie în multe chipuri s-a arătat mare binefăcător al turmei sale, încă și prin minunile ce le săvârșea. După cuvântul Sfântului Filothei, mulți își puneau bolnavii înaintea picioarelor lui și aceștia se vindecau. În fine, credincioșii îl vedeau ”ca pe unul dintre bărbații și învățătorii purtători de Dumnezeu și apostolici din vechime și cu toții se străduiau zi de zi să aibă mai multă dragoste și credință fierbinte față de el”[8]. În concluzie, Sfântul Grigorie lucra ca un teolog empiric, ca un desăvârșit părinte aghiorit.

6. Epilog

Sfântul Grigorie Palama, prin viața și învățătura sa, exprimă viața Sfântului Munte, care a dat la iveală mulți de-Dumnezeu-văzători, Martiri și Sfinți. Însuși Sfântul Grigorie este rod al Sfântului Munte, dar și teolog al acestuia, pe care l-a pus în lumină și a cărui viață a tâlcuit-o teologic. Desigur, nu vreau să spun că Sfântul Munte este ceva aparte de Biserică, de Sfântul Altar al Bisericii Ortodoxe. Toate scrierile sale nu doar că înfățișează viața teologică și empirică a Sfântului Munte, ci, în același timp, constituie și o autobiografie a sa ca monah și teolog aghiorit. Îl simt pe Sfântul Grigorie ca pe un aghiorit, care este rezultanta forțelor multor aghioriți, dintre cei care s-au distins în chip deosebit în Sfântul Munte, dintre cei cu mare experiență a lui Dumnezeu, dar în același timp cu o mare capacitate intelectuală și un caracter dârz.

În ultima vreme se scrie și se spune că în epoca noastră și-au făcut apariția multe tendințe care exprimă diferite tradiții, dintre care fiecare corespunde unui anume segment al Adevărului, și că în sfârșit ar trebui să aibă loc sinteza tuturor acestor tradiții. O atare poziție creează impresia că noi încă ne aflăm în căutarea adevărului și că trebuie să apară persoana potrivită care să realizeze această sinteză. Cred însă că aceia care caută încă sinteza se cuvine să nu treacă cu vederea faptul că această sinteză a avut deja loc și s-a realizat în persoana, în opera și învățătura Sfântului Grigorie Palama, care este de mare actualitate, iar prin învățătura sa dă răspuns atât scolasticismului [papistaș], cât și moralismului [protestant]. Sfântul a exprimat viața Bisericii, așa cum a întâlnit-o în Sfântul Munte și așa cum o poate întâlni oricine și azi în Sfântul Munte, dacă, desigur, are smerenie, însuflare, rugăciune, sensibilitate și o căutare reală. Cine îl tâlcuiește pe Sfântul Grigorie Palama în afara acestui cadru îl nedreptățește.

Sfântul Munte și azi este o comunitate vie a vieții prorocești, apostolice și patristice, este ”școala” teologiei ortodoxe și își așteaptă noi ucenici, care să ucenicească în Tainele Împărăției lui Dumnezeu.

Sursa: Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos, Teologie postpatristică și experiență patristică ecclesială, Sfânta Mănăstire a Nașterii Maicii Domnului (Pelaghia), 2012.