Sfânta Hilda, maica duhovnicească a Angliei ortodoxe
17 November 2013
Sfânta Hilda a fost rudă apropiată a regelui Edwin de Northumbria, rege peste unul din cele șapte regate în care era împărțită Anglia secolului al șaptelea. Sfânta a primit botezul în urma cuvântului Sfântului Paulin, unul dintre misionarii de la Roma, apoi, vreme de treizeci de ani a lucrat virtuțile evanghelice în lume, până în ziua în care, la chemarea Domnului, a luat hotărârea de a părăsi cele lumești, familia și patria. Astfel, a plecat în regatul Angliei răsăritene, al cărei rege se căsătorise cu sora ei, cu intenția de a ajunge în Franța unde dorea să se închinovieze ca viețuitoare la o mănăstire de lângă Paris ce aparținea de Mănăstirea Louxeuil, loc unde se retrăgeau atunci și alte fecioare de neam nobil saxon.
Sfântul Aidan (†651) însă, episcop al insulei monastice Lindisfarne, centrul vieții bisericești din vremea aceea al insulelor britanice, a chemat-o înapoi în Northumbria și i-a încredințat o mică parte dintr-o proprietate, unde și-a exercitat viețuirea monahală ca îndrumătoare spirituală unui grup mic de fecioare. Dacă i-au fost încercați atât de repede talanții în îndrumarea duhovnicească, i s-a dat a fi stareță peste o obște monahală mare, și anume Mănăstirea Hartlepool și, nouă ani mai târziu, în 657, a fondat Mănăstirea Whitby.
De-a lungul celor treizeci de ani de stăreție peste aceste două mănăstiri, Sfânta Hilda a făcut dovada unei capacități duhovnicești vrednice de admirat, nu numai în ceea ce privește povățuirea obștilor – pe care le-a condus către Dumnezeu, instaurând cu înțelepciune ordinea și dragostea într-o asemenea măsură încât se spunea că Mănăstirea Whitby era imaginea perfectă a Bisericii din vremurile apostolice, când bogații și săracii le aveau pe toate în comun și îi unea aceeași dragoste – ci și în ceea ce privește administrarea unei mănăstiri de călugări care era anexată Mănăstirii Whitby, cum se întâmpla în vremurile acelea, mănăstire care a devenit, datorită stareței Hilda, un adevărat centru de formare a multor misionari și sfinți episcopi.
Regi, prinți din regiunile învecinate, episcopul Aidan însuși și întreg poporul, alergau la Sfânta Hilda pentru a primi sfaturile și învățăturile sale duhovnicești, socotind-o drept adevărata maică duhovnicească a întregii țări.
Ruinele Mănăstirii din Whitby, ctitorie a Sfintei Hilda
După ce a condus către Domnul multe suflete vreme de mulți ani, a fost încercată mai apoi, vreme de șase ani, de o boală grea care nu a împiedicat-o, totuși, să își continue lucrarea de povățuire duhovnicească. În cel de-al șaptelea an de suferință, pe data de 17 noiembrie 680, la vârsta de 66 de ani, și-a adunat fiicele duhovnicești, le-a încredințat ultimul îndemn spre lucrarea dragostei, apoi, cu bucurie și-a predat sufletul Domnului. O monahie sfântă a vremii aceleia, Begu, a văzut sufletul Cuvioasei Hilda înălțându-se la ceruri.
Sfânta Hilda a reprezentat, alături de sfânta Aebba de Coldingham († 25 august), una dintre cele mai mari figuri ale noului creștinism anglo-saxon și ne oferă un exemplu rar de maică duhovnicească ce a primit de la Dumnezeu talantul de a îndruma nu doar maici, ci și monahi, încă și episcopi, căci ”nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți sunteți una în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).
Sursa: Ieromonahul Makários Simonopetritul, Nou sinaxar al Bisericii Ortodoxe, ed. Ίndiktos (vol. 3 – Noiembrie, pag. 197 – 199).
