Mitropolitul Ciprian al Kievului și tradiția isihastă în Rusia – partea a III-a

Odată ajunşi aici, se cuvine să amintim o altă personalitate de seamă din acea perioadă, este vorba despre împăratul Ioan Cantacuzino. Acesta a fost în relaţii bune cu patriarhul Filotei (Kókkinos) şi, este foarte posibil să-l fi cunoscut personal şi pe Ciprian. Dacă Sfântul Grigorie Palama a fost cel mai mare teolog al vremii, şi patriarhul Filotei Kókkinos, cel care a făcut să circule ideile sale despre doctrina isihastă, împăratul Ioan Cantacuzino a fost un politician foarte abil în epoca sa. El a înţeles foarte bine că turcii otomanii reprezentau un pericol foarte mare pentru Imperiu. Este primul dintre împăraţii bizantini care a încercat să creeze o alianţă – din care să facă parte toate statele ortodoxe din Balcani – împotriva Otomanilor, şi, de asemenea, primul care a încercat să încheie un tratat de alianţă cu Rusia moscovită. Mai mult, atât împăratul Ioan Cantacuzino, cât şi patriarhul Filotei, au depus eforturi susţinute pentru a realiza unitatea lumii Ortodoxe, politică şi bisericească, şi, desigur, pentru unirea cnezatelor ruseşti într-un singur stat şi recunoaşterea supremaţiei Moscovei (din punct de vedere politic, dar şi bisericesc) în noua organizare a statului[15]. În cadrul acestor încercări se înscrie, în mod activ, şi viitorul Mitropolit al Moscovei, Kievului şi a toată Rusia, Ciprian.

Mitropolitul Macarie, în cartea sa ,,Istoria Bisericii Ruse” , menţionează următoarele, cu privire la mitropolitul Ciprian:,,Bărbat cu multă înţelepciune şi minte dumnezeiască, chiar o personalitate multilaterală cu vaste cunoştinţe teologice. A încercat neîncetat să înveţe poporul cu frică de Dumnezeu, şi, prin predicile sale originale şi inspirate, aducea tuturor multă mângâiere. Iubea liniştea şi, deseori, se retrăgea în satul Goleníštevo. Acolo, în liniştea locului, având de-o parte şi de alta râurile Sendunia şi Ramenska, în adâncul pădurii, cugeta şi cerceta cuvântul Lui Dumnezeu şi scria. Cunoştea foarte bine canoanele  bisericeşti, ţinea la practica şi la tipicul slujbelor, şi a tradus din limba greacă (în slavonă) slujbe bisericeşti şi Dumnezeiasca Liturghie [16].

În tot timpul stăpânirii tătare şi până la jumătatea secolului al XIV-lea, în Rusia  nu au existat urme de viaţă culturală. Conţinutul multor lucrări ce existau doar în manuscris în Rusia, în acea perioadă,  din pricina nenumăratelor copieri, a fost denaturat, de foarte multe ori, fapt ce a făcut necesară corectarea lor. În Istoria Bisericii Ruse, mitropolitul Ciprian ocupă o poziţie foarte importantă, ca iniţiator al reformei liturgice, având ca punct de plecare traducerea cărţilor liturgice şi a slujbelor bisericeşti.

Cât timp a ocupat tronul mitropolitan al Rusiei, Ciprian a rămas credincios tradiţiei isihasmului bizantin. ,,Acest lucru este confirmat şi de faptul că Ciprian a introdus în Rusia textul «Sinodiconului Ortodoxiei», unde este prezentată teologia Sfântului Grigorie Palama, dar şi din preocupările literare ale mitropolitului, care a transcris personal lucrări teologice bizantine având ca subiect vieţuirea monahală. Ni s-au păstrat manuscrise copiate de Ciprian, care conţin Scara Sfântului Ioan Scărarul şi operele lui Pseudo-Dionisie Areopagitul. Isihaştii ruşi din secolul al XVI-lea obişnuiau să menţioneze «Răspunsurile» mitropolitului Ciprian către egumenul Atanasie, în care, mitropolitul, folosindu-se de experienţa lui, dobândită la Sfântul Munte, condamnă practica obştilor mănăstireşti de a deţine întinderi mari de teren agricol şi lucrători pe aceste terenuri, considerând că acest lucru este o denaturare a vieţii monahale[17].

Legăturile mitropolitului Ciprian cu monahismul rus pot fi înţelese prin prisma relaţiei pe care a avut-o cu Sfântul Serghie de Radonej. Nu se cunoaşte exact când s-au cunoscut cei doi dar, se pare că între ei a existat o relaţie foarte apropiată. Sfântul Serghie a încercat de mai multe ori să îl convingă pe Marele Principe Dimitrie Ivanovici Donskoi să-l accepte pe mitropolitul Ciprian, dar, antipatia pe care Principele i-o purta mitropolitului, l-a împiedicat să iniţieze o asemenea acţiune[18].

Ni s-au păstrat trei scrisori ale mitropolitului Ciprian către Sfântul Serghie şi către Sfântul Teodor Simonosbski. Din conţinutul acestora reiese foarte clar că mitropolitul, persecutat de către prinţ, nu avea un prieten mai apropiat în Rusia, în afară de Sfântul Serghie, căruia să-i mărturisească durerea sa. Pe de altă parte, sfaturile Sfântului Serghie i-au inspirat linişte, curaj şi încredere pentru a înfrunta toate greutăţile[19].

Mitropolitul Ciprian şi-a pus amprenta asupra culturii ruseşti. În timpul şederii sale în Rusia s-a dedicat răspândirii reformei liturgice a Patriarhului Ecumenic Filotei. Cel mai probabil, în acea perioadă este introdusă în Rusia slujba pomenirii Sfântului Grigorie Palama, adică, aproximativ în acelaşi timp cu introducerea ei în Biserica din Constantinopol[20]. Mai mult, din iniţiativa lui „s-au pus bazele «Marii Cronici Ruseşti», care urmărea înlocuirea cronicilor ce vizau divizarea politică şi naţională a statului, cronici care circulau şi fuseseră «comandate» de principii adversari (lituanieni, în principal) ai principilor ruşi. Această iniţiativă avea drept scop unitatea poporului rus, într-un mod creator, care, după învăţătura isihastă, se găsea în cuvânt”[21].

Mitropolitul Ciprian a avut în Rusia, sub aripa sa, pe Teofan Grecul, cel care a zugrăvit cu măiestrie bisericile  Blagoveštenski şi Archangelski din Moscova. Să nu uităm că ucenic al lui Teofan Grecul a fost Andrei Rubliov, monah la Marea Lavră ,,Sfânta Treime” din Moscova[22].

Este evident, deci, că nu poate fi negat rolul foarte important pe care l-a avut ramura sudică a slavilor (în principal, bulgarii), la naşterea literaturii ruse vechi. Graţie acestui ajutor, au fost corectate cărţile de liturgică şi alte manuscrise, şi s-au făcut cunoscute în Rusia, în traducere slavonă, multe lucrări din literatura duhovnicească bizantină. Profesorul Sobolevski consideră că, la sfârşitul perioadei de influenţă a factorului slavon de sud, asupra literaturii ruse vechi, ,,s-a dublat numărul textelor scrise ce existau în acea perioadă, iar acest tezaur literar care exista era în stare să satisfacă deja toate nevoile şi preferinţele celor interesaţi, şi pentru a da suficient material şi un nou imbold scriitorilor ruşi. Fără această bogăţie literară, nu am fi avut acum nici scrierile lui Nil Sorski, nici propria noastră «Cronică» – prima lucrare rusă de istorie generală – şi nu am fi avut nici « Abecedarul»[23], cu articolele de gramatică şi de ortografie”

Următoarea etapă în evoluţia răspândirii tradiţiei şi a literaturii isihaste în Rusia, este legată de numele Sfântului Nil Sorskii. „Exact între secolele al XV-lea şi al XVI-lea îşi face apariţia lucrarea Sfântului Nil, «Testament către ucenici». Acesta este primul text original al isihasmului rus. Viaţa şi scrierile Sfântului Nil sunt, de asemenea, originale, pentru întreaga mişcare duhovnicească a pustnicilor «de dincolo de râul Volga». Acest curent constituie continuarea cea mai curată şi nemijlocită a tradiţiei isihaste pe pământ rusesc[25]”

Gheorghe Florovski menţionează: „Această mişcare este continuarea vie şi organică al acelui val duhovnicesc care a cuprins întreaga lume greacă şi slavii de sud. Adevărul cu privire la mişcarea duhovnicească a pustnicilor «de dincolo de râul Volga» este de netăgăduit…este adevărul despre rugăciunea minţii” [26].

Domnia ţarului Ivan cel Groaznic, teroarea pe care acesta a semănat-o în acele vremuri tulburi, schisma, urmările catastrofale ale reformelor bisericeşti ale lui Petru cel Mare, sunt perioade care, însumate, depăşesc trei secole, în timpul cărora isihasmul rus, treptat, treptat, cade în uitare.

Însă, chiar şi în secolele în care influenţa scolastică apuseană a fost foarte puternică în Rusia, legătura spirituală cu Sfântul Munte nu a fost întreruptă. Sfântul Tihon Zadonski, cu felul său de a fi, deschis, specific ruşilor, descoperă, prin intermediul rugăciunii, „sentimentul de afecţiune şi iubire pentru lumea întreagă”, iar aici se vădeşte arătarea luminii necreate de pe Tabor, care conduce sufletul pe culmea cea mai înaltă a existenţei.

Noua renaştere spirituală a monahismului în Rusia a început la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin activitatea Sfântului Paisie Velicikovski şi a ucenicilor săi.

[15] Прохоров Г.М. Повесть о Митяе. Русь и Византия в эпоху Куликовской битвы. Л.: Изд. «Наука»,  1978, 16.

[16] Макарий (Булгаков), митр. История Русской Церкви. Т.5. Москва, 1995, 269.

[17] Мейендорф И., прот. Византия и Московская Русь. Париж, 1990, 310.

[18] Житие и подвиги преподобного и богоносного отца нашего Сергия игумена Радонежского и всея России чудотворца. Сост. Архимандритом Никоном. ТСЛ., 1904. Репритное издание, 154-155.

[19] Όπ. παρ. 158.

[20] Концевич, И.М. Стяжание Духа Святого в путях Древней Руси. Москва: Изд. Лепта, 2002, 93.

[21] Прохоров, Г.М. Русь и Византия в эпоху Куликовской битвы. Статьи. СПб.: Изд. Алетейя, 2000, 41.

[22] Мейендорф И., прот. Византия и Московская Русь. Париж, 1990, 174.

[23] Colecţie anonimă conţinând diferite articole cu caracter enciclopedic. Erau lecturi foarte populare între secolele XIII şi XVIII. A fost prima lucrare în limba rusă care nu a avut conţinut bisericesc şi nici liturgic.       .

[24] Соболевский, А.И., Южнославянские влияния на Русь. Письм. СПб., 1894, 8 -15.

[25] Хоружий, С.С. О старом и новом. СПб.: Изд. Алетейя, 2000, 220–221.

[26] Флоровский, Г.В. Пути русского богословия. 3-е издание. Париж, 1983, 20-21.