Dreptate socială și teologie ortodoxă

«Veniți acum, voi, bogaților, plângeți și vă tânguiți de necazurile care vor să vină asupra voastră. Bogăția voastră a putrezit și hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru și argintul au ruginit și rugina lor va fi mărturie asupra voastră și ca focul va mistui trupurile voastre; ați strâns comori în vremea din urmă. Dar iată, plata lucrătorilor care au secerat țarinile voastre, pe care voi ați oprit-o, strigă; și strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot. V-ați desfătat pe pământ și v-ați dezmierdat; hrănit-ați inimile voastre în ziua înjunghierii. Osândit-ați, omorât-ați pe cel drept; el nu vi se împotrivește».

Cine citește pentru prima oară acest text ar fi tentat să creadă că reprezintă un fragment din proclamațiile marilor răscoale sociale din secolul XX. Și totuși este vorba despre un text din Sfânta Scriptură și, mai precis, din epistola sobornicească a sfântului Apostol Iacov (5, 1-6), scris cu aproximativ douăzeci de secole în urmă. În ce măsură sunt de acord cu filosofia sa cei care se declară creștini și în ce măsură știu despre existența unei asemenea gândiri în sânul Creștinismului cei care se declară necreștini, iată două întrebări, ale căror răspunsuri nu au cum să fie optimiste. Subestimarea sau, mai mult decât atât, denatunarea Creștinismului și transformarea sa într-un sistem anodin de conduită moralistă, individualistă și relaxantă reprezintă o ispită de netăgăduit, care nu a contenit să-l amăgească pe om de-a lungul istoriei.

a. Oprirea plății lucrătorilor, ca și crimă

Imaginea deosebit de sugestivă a sfântului Apostol Iacov despre strigătele către cer ale lucrătorilor neplătiți nu e deloc întâmplătoare. În Vechiul Testament, aceasta a fost folosită pentru a zugrăvi cele mai grele păcate: către Dumnezeu (sau către cer) strigă sângele lui Abel, cel omorât de fratele său, strigătoare la cer sunt păcatele sodomiților, tirania egiptenilor față de evrei, precum și lucrătorul neplătit, fie el evreu sau străin. «Să nu nedreptățești pe cel ce muncește cu plată», le poruncește Iahve evreilor, «pe sărac și pe cel lipsit dintre frații tăi sau dintre străinii care sunt în pământul tău și în cetățile tale, ci să dai plata în aceeași zi și să nu apună soarele înainte de aceasta, că el este sărac și sufletul lui așteaptă această plată: ca să nu strige el asupra ta către Domnul și ca să nu ai păcat» (Deut. 24, 14-15). Tot în V.T. se spune că «cine aduce jertfă din averea săracilor junghie pe fiu înaintea tatălui său» (Eccl. 34, 22).

Acest mod de interpretare a trecut și în Biserica creștină. În mod metaforic, «ucigaș al fratelui său» este considerat cel care refuză să-l ajute pe aproapele. Conform sfântului Nicodim Aghioritul, cel care oprește plata lucrătorului trebuie să aibă parte de același canon ca și ucigașul.

b. Legalitatea claselor sociale

De-a lungul istoriei, s-au făcut auzite vocile anumitor teologi, în opinia cărora formarea claselor sociale reprezintă împlinirea voii lui Dumnezeu. Unii ca aceștia susțin că bogații au fost aleși de Dumnezeu ca să administreze bunurile materiale, în timp ce sărăcia a fost hărăzită anumitor oameni tot de către Dumnezeu, tocmai pentru a le oferi ocazia să se călească în spiritul răbdării.

În unele cărți ale V.T., bogăția este echivalentă cu nedreptatea, iar în altele apare ca răsplată dumnezeiască pentru evlavia anumitor oameni. De cealaltă parte, în Noul Testament nu întâlnim această a doua variantă. Responsabilitatea pentru inegalitatea economică este pusă în cârca oamenilor.

Sfinții Părinți oferă argumentele necesare pentru o contestare radicală a modului de formare a claselor sociale, pe care nu numai că nu le văd a fi conforme voii dumnezeiești, ci, dimpotrivă, le consideră a fi una din cele mai nefaste consecințe ale căderii omului și ale înstrăinării sale de armonia paradisiacă primordială. Sărăcia, bogăția și robia au intrat în societatea umană așa cum bolile intră în organismul uman. În consecință, legea pe care trebuie s-o respecte creștinul nu este legea celor puternici, adică inegalitatea, ci legea Creatorului, adică egalitatea (Sf. Grigorie Teologul). Majoritatea Sfinților Părinți din secolele IV – XI insistă asupra faptului că pământul a fost dat de către Dumnezeu tuturor oamenilor și că dreptul de proprietate (și cu atât mai mult inegalitatea în distribuirea proprietăților) reprezintă o samavolnicie.

Pentru a da un răspuns clasei bogaților, care susțineau că nu nedreptățesc pe nimeni, de vreme ce proprietățile lor sunt legale, Sfântul Vasile cel Mare zice că bogatul se aseamănă cu cel care intră primul în sala de teatru, ocupă cât mai multe locuri și apoi nu îi lasă să se așeze pe ele pe cei care intră după el. Ca să ne dăm seama cât de arbitrare sunt pozițiile bogaților, e de ajuns să ne gândim că acestea au fost formulate într-o epocă în care societatea romană divinizase dreptul de proprietate.

c. Alibiul milosteniei

În milostenie, Biserica vede posibilitatea inedită a omului de a se deschide și de a participa împreună cu celălalt la administrarea bunurilor materiale. Aici însă se ascunde un pericol iminent: milostenia poate deveni un alibi pentru cei responsabili de nedreptatea socială, mai ales atunci când este folosită de către cel care a provocat problema. «Care îți este folosul, dacă îi duci pe mulți în pragul sărăciei, iar apoi faci acte de milostenie față de un singur sărac? Dacă nu exista mulțimea de exploatatori, nu ar fi existat nici mulțimea de săraci» (Sf. Grigorie de Nyssa).

Așa cum e evident, Sfinții Părinți nu se mulțumesc să aplice numai câteva calmante, ci încearcă să depisteze cauza tuturor acestor neajunsuri sociale și să vindece boala din rădăcină. Obiecția formulată de către sfântul Asterie al Amasiei (sec. IV) reprezintă un ghimpe care înțeapă neîncetat conștiința omului bisericesc: este imposibil să aduni o bogăție uriașă fără să cazi în vreun păcat, să provoci cuiva durere sau să-i impingi pe alții în prăpastia sărăciei. Trimiterea la diversele organizații multinaționale contemporane care desfășoară o bogată lucrare «filantropică» nu este deloc întâmplătoare.

Din aceleași precepte izvorăște și acea măsură bisericească care dezbracă milostenia de masca ipocrită sub care își ascunde adevărata față și taie elanul celor care se folosesc de milostenia prefăcută pentru a-și îndreptăți nelegiuirile. Mai exact, știm că în V.T. li s-a interzis preoților să primească donații din partea bogaților exploatatori. Este vorba despre o măsură care astăzi ni s-ar părea incredibilă.

Am văzut deja că în alt loc se spune că «cine aduce jertfă din averea săracilor junghie pe fiu înaintea tatălui său» (Eccl. 34, 22). De asemenea lucrarea «Didahia Sfinților Apostoli» (sec. IV) le cere episcopilor să refuze asemenea donații, chiar dacă biserica lor se află la anaghie sau în pericolul de a se prăbuși. Fiindcă nu poate Dumnezeu să devină complicele tâlharilor și răpitorilor (Sf. Vasile cel Mare).

d. O teologie a revendicării

Sfântul Diadoh al Foticeii (sec. V) subliniază că atitudinea creștinului trebuie să fie plină nu de mânie, ci de iubire, chiar și față de cei care îl nedreptățesc. Mă gândesc că și creștinii de azi sunt de acord cu această afirmație. Diferența constă în faptul că noi am pune punct după această afirmație, pe când Sfântul Diadoh continuă cu o precizare foarte interesantă: este greșit să credem că mânia trebuie să lipsească cu desăvârșire din viața creștinului. Ceea ce trebuie să dezrădăcinăm nu e mânia în sine, ci orientarea ei greșită, adică folosirea ei pentru satisfacerea propriului nostru egoism. Dacă în spatele mâniei se ascunde grija pentru celălalt, atunci ea este permisă.

Merită să menționăm aici un eveniment petrecut în V.T.: când Dumnezeu i-a pregătit – prin intermediul lui Moise – pe evrei de plecarea din Egipt, i-a sfătuit să împrumute de la egipteni vase de aur și argint, precum și haine, lucruri care nu au fost înapoiate egiptenilor, ci au fost păstrate de evrei (Ieșire 11, 2; 12, 35-36). În opinia sfântului Irineu de Lyon, acest sfat dat de Dumnezeu poporului evreu confirmă dreptul lucrătorului de a-și cere răsplata pentru munca prestată. Astfel, evreii nu au făcut altceva decât să-și ia o parte din răsplata ce li se cuvenea pentru munca depusă, muncă în urma căreia egiptenii se îmbogățiseră.

e. Un alt fel de idolatrie

Sfântul Ioan Hrisostom face o observație foarte interesantă la pilda bogatului și săracului Lazăr (Luca 16, 19-31). Hristos ne oferă numele săracului, însă nu și pe cel al bogatului. De ce? Fiindcă cel care se dedă la jafuri și alte nedreptăți pentru a se îmbogăți nu este om, ci lup. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel consideră că lăcomia nu este o simplă nelegiuire de natură morală, ci «închinare la idoli» (Col. 3, 5).

Teologia Ortodoxă nu împărtășește dogma protestantă referitoare la predestinația absolută, care duce la convingerea că aleșii lui Dumnezeu devin capitaliști de succes (vezi Max Weber: Etica protestantă și spiritul Capitalismului).

f. Conținutul social al dogmei creștine

Hristos s-a luptat cu forțele întunericului și cu toate formele de corupție. Prigonit și răstignit, El S-a identificat pe Sine cu cei slabi și prigoniți, cu cei străini și cu cei din închisori, spunându-ne că binele pe care îl facem unora ca acestora I-l facem de fapt Lui.

Pe parcursul călătoriei sale prin istorie, Biserica este datoare să-și păstreze vii idealurile și să vină cu noi propuneri de viață. Dacă își uită sau își trădează idealurile, devine tirană pentru om, temniță pentru Dumnezeu și trădătoare de sine. Dacă însă, dimpotrivă, este alături de cei slabi și se pune în slujba dreptății, a solidarității și libertății, atunci nu face altceva decât să strecoare licări de lumină eshatologică printre crăpăturile dintre pietrele de mormânt ale societății contemporane.

Sursa: Κοινωνική δικαιοσύνη και ορθόδοξη θεολογία. Μια προκήρυξη (Dreptate socială și Teologia Ortodoxă. O proclamație), editura Akrítas 2001.