Creșterea copiilor în învăţătura Părintelui Paisie Aghioritul – partea a doua

Așa cum dragostea fără discernământ vatămă, tot așa și silirea fără discernământ, de asemenea vatămă, deoarece ambele pornesc din egoismul nostru bolnăvicios. Stareţul a menţionat şi aceasta, de aceea ne spune că unii părinți fac mare strâmtorare copiilor lor și chiar în fața altora. Zici că au un mular și îl mână cu nuiaua să meargă drept înainte, au căpăstrul în mână și îi spun: «să mergi liber!». Apoi ajung și aceștia la punctul în care îi bat… Părinții nu-și ajută copiii cu forța, cu sila, ci îi sufocă. Tot timpul «asta nu, aceea nu, asta fă-o așa…» Trebuie să tragă frâiele atât cât să nu se rupă. Să-i țină sub control pe copii cu grijă, ca să-i aducă la o rânduială, dar să nu se creeze prăpastie între ei. Să facă ceea ce face un bun grădinar când plantează un pomișor. Îl leagă larg cu o sforicică de un țăruș ca să nu-l îndoaie și să nu se rănească când îl apleacă vântul puțin stânga, puțin dreapta. Îl îngrădește chiar de jur împrejur și, în același timp, îl udă, îl îngrijește până îi cresc ramurile ca să nu le mănânce caprele. Pentru că dacă îl ciuntesc caprele s-a distrus. Un pom ciuntit nu poate nici să rodească, nici umbră să facă. Când îi vor crește ramurile atunci grădinarul va scoate gardul, după care pomul și rodește și la umbra lui pot să se adăpostească și capre și oi și oameni. De multe ori părinții, dintr-o grijă exagerată, vor să lege cu sârmă pe copil, deși ar trebui să-l lege uşor ca să nu-l rănească. Să încerce să-și ajute copiii într-un mod nobil, care cultivă mărinimia în suflete, încât să înțeleagă binele ca necesitate. Pe cât pot, să le explice binele cu frumosul, cu dragoste și durere[1].

Ceea ce atrăgea atenția întotdeauna pururea pomenitul Stareţ, atât celor mici, cât și celor mari, era cum să facem ceea ce facem, cu mărinimie, cu noblețe şi cu dragoste. Așa îi sfătuia şi pe părinţi: să le cultive copiilor mărinimia, încât de unii singuri, cu bărbăție și bucurie, să poată să facă binele în viața lor și să-L iubească pe Hristos și pe aproapele lor și viaţa lor să fie plină de sens duhovnicesc. Când părinții observă comportamente urâte și împotriviri la copii trebuie, cu calm, să cerceteze să găsească cauza. De multe ori, exemplul părinților este acela care joacă un mare rol în formarea caracterului și a lumii sufletești a copiilor noștri. Spunea Stareţul: ca să nu asculte copilul și să se poarte urât, ceva s-a întâmplat. Poate să vadă scene urâte sau să audă cuvinte urâte în casă sau în afara ei. Cu toate acestea, pe copii, în probleme duhovnicești, îi ajutăm mai ales cu exemplul nostru, nu cu forţa… Mulți părinți se ceartă în fața copiilor și le dau lecții urâte… Sărmanii copii se mâhnesc. După aceea, părinții, pentru a-i mângâia, încep să le facă toate hatârurile. Merge tatăl ca să-l împace pe copil: «Ce vrei, scumpul meu, să-ți iau?» Se duce și mama ca să-l împace și aceea și în cele din urmă copiii cresc mofturoşi și încăpățânaţi și apoi, dacă părinții nu pot să le dea ceea ce le cer, îi amenință că se vor sinucide. Și văd cât ajută exemplul bun al părinților… Când copiii îi văd pe părinții că au dragoste între ei, că se respectă, că se poartă cu bună cuviinţă, că se roagă ș.a.m.d., atunci acestea se vor întipări în sufletele lor[2].

De multe ori, unii părinți, la începutul vieții de familie, au fost departe de Dumnezeu și astfel au făcut multe greșeli în creșterea copiilor. Mai târziu însă au cunoscut dragostea lui Dumnezeu și au căzut în mare întristare văzând greșelile pe care le-au făcut față de copii și, mai ales, că nu i-au învățat să-L iubească pe Dumnezeu. Într-adevăr, durerea aceasta este mare în sufletele sensibile ale părinților evlavioși; apoi diavolul poate s-o exploateze și să le întristeze în mod exagerat sufletele cu scopul de a-i afunda în vinovăție și în deznădejde pentru rolul lor de părinți și pentru mântuirea copiilor. Însă înțeleptul nostru Stareţ, cel iubitor de oameni, spune despre cazurile acestea că, dacă părinții au pocăință sinceră și Îl imploră pe Dumnezeu să le ajure copiii, Dumnezeu va face ceva și pentru aceasta. Le va arunca vreun colac de salvare ca să se salveze din furtuna în care se găsesc. Chiar dacă nu apar oameni ca să-i ajute, poate să contribuie și ceva ce aceştia vor vedea, încât să ia o întorsătură bună. Să știți că acești părinți au avut dispoziție sufletească bună, dar nu au fost ajutați de mici de către familie, iar acum sunt îndreptățiți prin ajutor dumnezeiesc[3].

Una din predaniile de căpătâi ale sfântului Stareţ era aceea că Preabunul și Dreptul Dumnezeu niciodată nu nedreptățește pe om, ci, mai degrabă, pe fiecare om nedreptățit Îl îndreptățește veșnic în Împărăția Sa cea veșnică, dar și în această lume îi oferă toate mijloacele şi prilejurile încât să nu fie nedreptățit duhovnicește. Când ne nedreptățesc oamenii ne îndreptățește dreptul Dumnezeu – ne spunea foarte des în învățăturile sale. Tot astfel și în cazul emoționant al copiilor care trăiesc duhovnicește și îl iubesc pe Dumnezeu, dar întâlnesc multe greutăți și piedici din partea părinților, părintele spunea: de acești copii Dumnezeu se îngrijește mai mult decât de alți copii care au părinți care trăiesc duhovnicește, aşa cum poartă de grijă și de orfani.[4] Stareţul ne spunea mereu să avem credință, încredere în Dumnezeu – chiar considera că, cu cât mai puțin ajutor omenesc are omul, cu atât mai mult se îndreptățește ajutorul Dumnezeiesc, care, în esență, este ceea ce ne ajută și ne trebuie. Tot astfel spunea și despre copiii orfani: eu fericesc pe copiii care au fost lipsiți de marea afecțiunea a părinților, deoarece au reușit să şi-L facă pe Dumnezeu Tată din această viață și, totodată, au economisit în casa de economii a lui Dumnezeu și afecțiunea părinților de care au fost lipsiți, care se capitalizează. Dar și în această viață Bunul Dumnezeu îi va ajuta pentru că, din clipa în care aceştia şi-L fac Părinte, este cumva obligat să-i protejeze… Dumnezeu îi va iubi firește mai mult și va avea mai multă grijă de ei. Acestor copii le dă mai multă îndreptățire în această viață decât altor copii.[5]

Fericitul Stareţ aducea ca exemplu pe Sfântul său, pe Cuviosul Arsenie Capadocianul – care a crescut orfan și de mamă și de tată şi care, dacă nu înfrunta duhovnicește, cu vitejie această situație, ar fi trebuit să fie chinuit, să fi avut probleme sufletești. Vezi însă câtă vitejie a avut! Ce lupte a avut! Atât de plăpând fiind, cum făcea atâtea peregrinări? Pășea ca și cum ar fi zburat. Aici se poate vedea puterea suprafirească pe care i-a dat-o Dumnezeu. În creșterea orfanilor se va poticni Hristos?[6] Câtă mângâiere ne dă Părintele cu aceste cuvinte ale sale? Însă, oare, a fi orfan înseamnă doar să moară trupește părinții? Oare nu este moartea duhovnicească sau moartea sufletelor părinților sau lipsa îndelungată a acestora de acasă sau viața lor departe de Dumnezeu un fel de a fi orfan și duhovnicește și trupește?

„Viu este Domnul”, după cum ne încredințează cuviosul Părinte. Acolo unde crezi că toate sunt rele și va fi haos Dumnezeu le va preschimba cu dragostea Lui și cu adevărat, de multe ori, vei culege roade cu bun miros și de preţ înaintea lui Dumnezeu. De aceea, ca părinţi, să nu deznădăjduim atunci când îi vedem pe copiii noștri chinuindu-se duhovnicește, chiar și din cauza lipsurilor noastre. Cu osândire de sine – care se naște din smerenie și care aduce Dumnezeiescul Har în sufletul nostru – să înfruntăm greutățile copiilor noștri și luând asupra noastră durerea lor să prefacem această durere, atât pentru lipsurile noastre, cât și pentru cele ce se întâmplă copiiilor noștri, în rugăciune plină de durere către Dumnezeu, încât El să acopere cu puterea Sa Dumnezeiască lipsurile și neatențiilor noastre în creșterea copiilor noștri.

Nu voi uita niciodată cum Stareţul, cu multă durere și dragoste, lua parte la greutățile oamenilor și se ruga cu osândire de sine pentru neputințele și suferințele acestora.

A venit odată la coliba lui un părinte aducând împreună cu el pe copilașul său de aproximativ zece ani care era bolnav. Am fost acolo la Părintele și am văzut întâmplarea îndeaproape. Se pare că tatăl sau ceilalți însoțitori i-au spus copilului că Stareţul are puterea să-l vindece de boala lui (cred că era leucemie), iar copilașul aștepta în aceeaşi clipă minunea și să se facă bine. Stareţul i-a primit, după cum obișnuia, cu multă dragoste și le-a vorbit duhovnicește și i-a îndemnat să aibă nădejde și credință în Hristos și în Maica Domnului și apoi i-a îndemnat să-și continue pelerinajul la alte mănăstiri din Sfântul Munte. Când s-au ridicat să plece, copilașul a văzut că nu s-a petrecut minunea – după cum acesta își imagina – după care, spontan, a venit în brațele Părintelui și l-a implorat: Părinte, te rog, fă-mă bine!

Nu pot să uit expresia durerii și a dragostei ce s-a zugrăvit pe fața Stareţului care îmbrățișase copilașul şi, cum stătea drept, și-a întors ochii înlăcrimați către cer și ca și când niciunul dintre noi nu ar fi fost acolo, ci doar Preabunul Dumnezeu, exprimând ceea ce avea în inimă, a spus către Dumnezeu: Dumnezeul meu, ce strică copilul acesta dacă eu sunt nevrednic și pierdut și nu pot să-l ajut? Și și-a închis ochii și s-a cufundat în rugăciune adâncă pentru acest mic îngeraș și toți, în tăcere, am văzut cum un sfânt se roagă pentru lumea întreagă.

Ce s-a întâmplat în continuare nu am aflat, dar am aflat modul în care sfântul Stareţ punea durerea lumii asupra lui și prefăcea această durere în rugăciune înlăuntrul unei smerenii adânci ce deschide izvoarele milei și ale harului lui Dumnezeu.

De atunci îmi spun în sinea mea: dacă, oare, ne-ar fi durut tot atât de mult şi pe mine şi pe părinţi și am fi pus greșelile și rănile fratelui meu asupra mea și aş fi prefăcut durerea în rugăciune, atunci cât de diferit aș fi fost și cât de diferit aș fi întâmpinat pe frații mei – iar părinții pe copiii lor – și cât am fi ajutat cu adevărat pe copiii noștri, duhovnicește și trupește, dar și pe noi înșine, cei pierduți și nevrednici.

În sfârșit, oare nu mândria și egoismul nostru – și aici ca de obicei – ne vatămă și pe noi și pe copiii noștri și noi nu înțelegem acest lucru, iar smerenia noastră este antidotul la cele ce ni se întâmplă atât nouă cât și copiilor noștri?

Nu vă voi mai obosi cu altceva. Am să închei citindu-vă o scrisoare pe care a scris-o fericitul Stareţ unui tată care suferea din pricina suferinței copilului său, dar având și el însuși partea lui de răspundere. Epistola vorbește de la sine atât despre discernământul Stareţului – născut din smerenia și din libertatea sa în Harul lui Dumnezeu – cât și despre nevoia mare de încredere în pronia părintească a dragostei lui Dumnezeu pentru copiii noștri care, în cele din urmă, trebuie să guverneze existența noastră ca să putem înfrunta corect furtunile prin care trece corabia familiei noastre.

Scrie deci cuviosul Stareţ:

„Iubitul meu frate O., bucură-te în Domnul. În legătură cu copilul dumneavoastră despre care îmi scrieți, sunt de părere că o atitudine dură va face mult mai rău. Să-i spuneți binele cu frumosul și apoi să nu-l forțați, dar să arătați că vă întristați pentru drumul pe care apucă. Lucrul se va vedea de la sine, pentru că nici bucuria nu se ascunde nici întristarea. Dumneavoastră vă veți face datoria sfătuindu-l și apoi îl veți încredința lui Dumnezeu.

Cred că durerea va aduce mai multe rezultate dacă va fi valorificată prin rugăciune. În timp ce, atunci când vă doare pentru neorânduielile copilului și stăruiți, nu veți avea rezultate, deoarece copilul este luptat de trup și de înrâurirea celui viclean căruia i-a dat drepturi.

Furtună este, dar va trece. Nu vă întristați, își va reveni mai târziu. Nici să n-o luați cu toată inima – şi să vă răniţi – cum că își va pierde inocența și ce va fi apoi…

Oamenii de astăzi au alt tipic, păcatul l-au făcut modă. Dumnezeu să ne miluiască.

Uitați! Precum am spus, pe cât puteți, să nu-l luați la rost pe copil, ca să nu rupă legătura și să plece de acasă pentru că apoi, atunci când îşi va reveni, nu va vrea să se apropie din egoism, așadar se va pierde cu totul. În legătura cu doctorul despre care îmi scrieți, în situația în care se găsește copilul, chiar dacă acesta ar avea ceva, dacă mergeţi cu el acolo se va păgubi deoarece, pe de o parte din pricina marelui său egoism, pe de altă parte gândul că a pățit ceva, dimpreună cu poftele trupești care nu vor fi satisfăcute, va suferi trac și va fi mai rău. Copilul nu are nimic, doar nebunia trupească copilărească a vârstei care a crescut într-o mare măsură și foc a aprins din cauza vieții sale neglijente.

Dacă credeți că acesta are ceva și doctorul vă spune să-i dați medicamente nu am nimic împotrivă. Să faceți însă puțin timp răbdare și să treceți cu vederea neorânduielile lui până când vă apropie mai mult și cu prima ocazie pe care v-o va da – când va simți vreo indispoziție sau când dvs. găsiți vreun pretext – să mergeți atunci la doctor.

Cu toate acestea, nu vă întristați, Dumnezeu nu va lăsa copilul așa. Și nici păcatele copiilor din vremea de acum nu le va judeca la fel cu păcatele copiilor din vremea noastră.

Rugaţi-vă! Şi eu mă voi ruga și bunul Dumnezeu va ajuta și pe copilul dvs. și pe toți copiii din lume.

Cu dragoste în Hristos,

Monahul Paisie” [7].

Mulțumesc!

Partea I, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=36611