In memoriam Sir John Tavener

Compozitorul John Tavener (1944–2013), cunoscut mai ales pentru cariera sa muzicală, legată la un moment dat de cea a Beatles-ilor, dar și pentru elegia de la înmormântarea prințesei Diana, va fi înmormântat joi. Slujba de înmormântare ortodoxă va avea loc la Catedrala din Winchester.

Sir John Tavener s-a convertit la Ortodoxie la vârsta de 35 de ani, după ce suferit un stop cardiac. Fire bolnăvicioasă, a suferit toată viața de inimă, abia la bătrânețe descoperind că suferă de o boală genetică rară, sindromul Marfan, care afectează și inima.

Apreciat de Prințul Charles și înnobilat în 1990 de către familia regală britanică, cunoscut al Mitropoliților Anthony și Kallistos și apropiat al teologului Philip Sherrard, Sir John a avut povățuitor duhovnicesc pe Maica Thekla, monahie refugiată în Marea Britanie din Rusia (a cărei scrisoare către un tânăr catehumen „John” o puteți citi aici: http://bit.ly/18Nqx5p). Despre Maica Thekla, Sir John declara: „m-a ajutat să-mi pun muzica în acord cu viața”. Casa sa din Londra a devenit un loc de întâlnire al membrilor Bisericii Ruse din Anglia.

Muzica sa, diversă, eclectică și extatică, a căpătat în partea a doua a carierei sale nuanțe religioase: “The Protecting Veil” (1987), “Song for Athene” (1993), “The Apocalypse” (1993), “Fall and Resurrection” (1999), and “We Shall See Him as He Is” (1993). După 2000, muzica sa a început să se inspire și din alte religii, ridicând anumite semne de întrebare. Totuși, în 2010, Sir John se considera a fi rămas „ortodox în esență”, la fel și în ultimul interviu acordat în august 2013 celor de la BBC (BBC HardTalk, interviu cu Sir John Tavener: http://youtu.be/QXE1daYIQ_Y).

Spre exemplificare, iată trei lucrări interpretate de Corul Colegiului Regal din Cambridge:

Colindul „The Lamb”, adaptare muzicală a poemului omonim al lui William Blake – http://youtu.be/XyBp9hrzDQE

„Song for Athene”, interpretat la înmormântarea prințesei Diana – http://youtu.be/2ma_Ouv74_8

„Funeral Ikos” – http://youtu.be/hjWfcmhCB_U

***

Vă prezentăm în continuare necrologul lui Sir John Tavener făcut de Părintele Ivan Moody.

Sir John Tavener a fost profesorul meu, prietenul și nașul meu. Moartea sa survenită în ziua de marți, 12 noiembrie 2013 a fost pentru mine un adevărat șoc, chiar dacă de foarte multă vreme sănătatea sa era șubredă. Vorbisem, de fapt, cu el cu doar câteva zile în urmă și-mi amintesc [că fusese] la fel de fermecător, prezent și preocupat. Am vorbit despre posibilitatea unui viitor interviu despre poezia lui Dante și Shakespeare, apoi el s-a întreținut puțin cu ai mei.

Modul său de a se raporta la creația muzicală ca față de ceva aflat în strânsă legătură cu Dumnezeu a avut un impact enorm asupra mea încă de prima dată când am studiat cu el, la începutul anilor ’80. N-am întâlnit niciodată o credință atât de fermă și așa o dorință de a mărturisi aceasta prin muzică. Pe atunci muzica sa era radicală, astfel că nu mai ținea canoanele avangardiste, ci pornise cu adevărat în căutarea rădăcinilor. Reactivarea succesului la public ce a venit câțiva ani mai târziu, odată cu The Protecting Veil (n.tr. Acoperământul Maicii Domnului), pe atunci încă nu se produsese. Când aceasta a avut loc, s-a bucurat nespus de mult, folosindu-se de poziția sa publică pentru a condamna ceea ce vedea ca decadent în cultura occidentală și elitismul de ghetou al muzicii contemporane. Astfel de contradicții erau, însă, parte a personalității sale.

Acum câteva zile, urmărind un film în care Peter Pears cânta „Dona nobis pacem” (n.tr. „Dă-ne pacea Ta”) din Agnus Dei al operei lui Britten, Recviemul de război, am fost impresionat până la lacrimi. Vizionarea filmului a fost prilejuită de coincidența celebrării centenarului nașterii lui Britten și a morții lui Tavener; mi se pare foarte probabil să urmeze o anumită reacție și împotriva operei sale, după cum s-a întâmplat în cazul lui Britten – o perioadă de dizgrație înainte de cea de revenire – chiar dacă între timp „piața” s-a schimbat din multe puncte de vedere. Acest lucru ar putea fi întrucâtva benefic (dacă revenirea are loc, după cum sunt și convins că ar trebui să se întâmple, aducând o evaluare a lui Tavener critică, dar cu siguranță pozitivă), dar între timp dracii invidiei, ai trufiei și ai prostiei trebuie să–și facă simțită prezența.

Spunând acestea, nu vreau câtuși de puțin să insinuez că ar trebui să existe o critică negativă a operei lui Tavener. El a compus, după părerea mea, mai multe capodopere de o factură pe care nimeni nu s-ar fi gândit să o abordeze și să o transpună în actualitate, cu o atât de mare profunzime spirituală, încât multora le provoacă teamă. În același timp, în maniera sa de creație apar erori de proporții. Ar fi fost primul gata să recunoască acest fapt (opera Thérèse este prima sa compoziție care face obiectul acestei critici) și cu siguranță primul să–și recunoască îndoielile cu privire la operele care nu au fost reprezentate în spectacol – îmi amintesc foarte bine de momentul în care mi-a arătat partiturile de la The Protecting Veil cu câteva săptămâni înainte de premieră, oricât de incredibil ar părea acest fapt acum în retrospectivă. 

Ceea ce mi-aș dori ca oamenii să conștientizeze este faptul că Tavener nu era un naiv și nici nu era vândut gustului comun. A compus ceea ce a compus pentru că nu a putut altfel: avea chemarea lui. De aceea, în perioada în care ne-am cunoscut, ajunsese să fie foarte nepopular – era perioada dintre momentul modernismului eșuat al operei sale Thérèse și puternica explozie de modernism împletit cu ascetism din Rugăciune pentru lume. Bineînțeles că mai târziu a venit (iarăși) și succesul, și a gestionat situația așa cum a știut el mai bine. Să fi abordat situația în mod diferit nu e o chestiune care să aibă nici o relevanță în ceea ce privește performanța sa artistică. Muzica sa a avut dintotdeauna o anumită subtilitate, o eleganță și o frumusețe și, în același timp, de foarte multe ori o surprinzătoare latură a furiei. El însuși în anii ’60 se descria pe sine ca “tânăr mânios”, dar a găsit în cele din urmă puterea să fie și un bătrân mânios.

Îmi amintesc de un astfel de acces de furie – pe care unii l-ar putea vedea ca pe un mod de a atrage atenția – stârnit de muzica disco ce răsuna pe holurile unui hotel din Finlanda în 1990, exact înainte să plece la o reprezentație a uneia din operele sale.

Îl cuprindea o astfel de mânie pentru că avea credința că-și primise muzica sa de undeva și că avea datoria să o transmită, iar asta era pentru el o chestiune de viață și de moarte. Trăia muzica, o auzea tot timpul, chiar și când dormea, astfel că orice creație ieftină nu putea intra în discuție. Pentru el așa ceva era de-a dreptul vulgar, iar simțul său pentru kitsch este legendar. O știa și el prea bine; avea un nemaipomenit simț al umorului.

Britten știa, fără îndoială, cât de bun compozitor era Tavener, chiar dacă pusese atât de multă presiune asupra celor de la Covent Garden încât Tavener a ajuns să creadă că opera sa, Thérèse, este cel mai mare eșec al său. Cu toate acestea, din acea plămadă de modernism, după cum o vedea atunci compozitorul, a crescut muzica ce a constituit rodul unei metamorfoze spirituale și care avea să fie audiată de un număr extraordinar de mare de ascultători. Ar fi fost oare un altfel de compozitor dacă ar fi fost mai puțin popular? Nu. În mod absolut nu! John Tavener s-a lăsat călăuzit de steaua sa, după cum o face fiecare compozitor care se respectă. După cum obișnuia să zică, “este cumplit de simplu”.

În veci pomenirea lui!