Insule de rezistenţă
27 November 2013
Gheronda, fie că vrem sau nu vrem, fie că sântem de acord sau nu, ne găsim angrenaţi în roţile dinţate ale societăţii moderne. Nu cred că avem posibilitatea de a alege. Sântem nevoiţi, în mare măsură, să ne lăsăm în voia curentului. Ce altceva putem face?
Arhimandritul Epifanie: Întrucât trăim într’o societate a îmbelşugării, într’o societate de consum, noi, Creştinii, ar fi bine să fim nişte insule de rezistenţă. Din două motive: ca să fim o alternativă pentru cei ce vor să ne urmeze, dar şi pentru propria noastră siguranţă. Pentru că omul, în general, nu se satură cu nimic. Cu cât are mai mult, cu atât vrea mai mult; cu cât dobândeşte mai mult, cu atât vrea în continuare mai mult. E ca şi cum ai da drumul la un robinet care se tot deschide, la nesfârşit.
Bine ar fi să ne mulţumim doar cu cele de neapărată trebuinţă; în această societate de consum, a bunăstării, să devenim noi înşine nişte insule de rezistenţă. Să ne întrebăm în faţa oricărui produs: „Îmi este necesar? O să-l iau. Nu îmi este necesar, nu îl iau.” Apare uneori, însă, un imbold lăuntric, de a ne uita la ce face celălalt. Ei bine, să facă ce doreşte! Sânt câte unii care îşi iau atâtea haine, încât te întrebi dacă le va ajunge întreaga viaţă ca să le uzeze.
Ajungem în felul acesta să facem din viaţa noastră o angoasă. Vrem să dobândim una ori alta, sau sântem atenţi să nu ne scape cumva ceva. Iar, în sfârşit, ce am dobândit?… O doamnă vrea să-şi schimbe sufrageria; cea pe care o are este încă frumoasă, însă, vezi Doamne, nu-i aşa modernă! A fost făcută acum cinci ani. Ar trebui schimbată. Şi apoi vin poliţele datoriilor pe care bietul soţ trebuie să le achite, un alt motiv de nelinişte. Va lucra mai mult, va face ore suplimentare ca să o scoată la capăt. Iar după ce achită datoriile, după ce s’a chinuit, ajunge oare să se bucure de noua sa sufragerie? Este nevoit din nou să schimbe fie covoarele, fie altceva, după cum o cere moda. Şi o luăm de la capăt cu datoriile. Viaţa noastră a devenit prea neliniştită ca să ne bucurăm de ea. Toţi oamenii de astăzi muncesc ca nişte robi pentru bunurile vieţii, însă nu mai găsesc putere să se bucure de ele. Am făcut din viaţa noastră o luptă sisifică sau, mai exact, un chin sisific pentru nişte nimicuri.
Cât de frumos zice Apostolul Pavel: „Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea îndestulaţi să fim.” (I Tim. 6:8) Avem o căsuţă să ne adăpostim, o pătură să ne acoperim, câteva haine să ne îmbrăcăm, ceva mâncare ca să mâncăm? Vrem mai multe? De ce această nelinişte şi străduinţă de a lua una sau alta? Am cumpărat o maşină; după ceva vreme, ni se pare veche, ne dorim o alta, mai mare, mai puternică – şi dă-i cu credite! Luăm ce ne-am dorit, dar până o achităm s’a învechit şi asta. S’o vindem acum şi să luăm o altă marcă…
Americanii au o vorbă, care spune cam aşa: „Omul petrece primii treizeci de ani ai vieţii pentru a câştiga bani, stricându-şi sănătatea, iar următorii treizeci de ani (dacă mai apucă), strică ce a agonisit ca să-şi recupereze sănătatea.” Bineînţeles că nu mai apucă.
Până la un punct, de bună seamă, suferim influenţele din partea societăţii, întrucât sântem şi noi oameni. Însă, pe cât putem, să constituim nişte insule de rezistenţă.
Să nu ne cucerească duhul consumerismului. Să ne mulţumim cu ce este de neapărată trebuinţă.
