Gheronda Filótheos Zervákos: Sfaturi părinteşti pentru trezire şi pocăinţă

Bucuria cea mai mare, slava, cinstea, precum şi bogăţia cea mai de preţ pe care o poate avea un cuplu este de a avea dragoste unul pentru celălalt. Mai bine este să fiţi săraci şi să aveţi dragoste, decât să aveţi bogăţii şi să vă lipsească dragostea. Dacă aveţi dragoste, Îl aveţi pe Dumnezeu, şi, dacă Îl aveţi pe Dumnezeu nu mai aveţi nevoie de nimic altceva, aveţi tot ceea ce vă trebuie.

Vor urma zile negre şi vremuri grele. Generaţia de acum, căreia îi aparţinem şi noi, este o generaţie pervertită (stricată). E nevoie de multă atenţie, de rugăciune continuă, de credinţă adâncă şi de dragoste deplină ca să ne mântuim în vremurile acestea tulburi.

Pocăinţa, nu doar că dă iertare de păcate celui ce a greşit, dar chiar îl transformă din păcătos, într-o clipă, într-un om drept, din potrivnic, prieten şi casnic al Lui Dumnezeu. Ori de câte ori păcătuim, trebuie să facem pocăinţă adevărată pentru a primi iertare de la Dumnezeu.

Toată omenirea trăieşte într-o mare confuzie şi neorânduială. Pe zi ce trece, se scufundă tot mai mult în întuneric şi abis. Se scufundă tot mai mult în întuneric şi este tot mai debusolată. Unde o să ajungă, oare? Acolo unde au ajuns toţi păcătoşii şi toţi cei care au încălcat poruncile Lui Dumnezeu. Generaţia aceasta de acum este vicleană şi făţarnică, iar celor vicleni Domnul le trimite pedepse pe măsură, pentru a se pocăi…

Toate mijloacele de îndreptare pe care Pronia Dumnezeiască le foloseşte (războaie, foamete, epidemii, cutremure, revărsări de ape) pentru îndreptarea, pocăinţa şi întoarcerea oamenilor de pe drumul păcatului şi al pieirii, pe drumul virtuţii şi al mântuirii, toate, dar absolut toate, cu foarte puţine excepţii, şi bărbaţi, şi femei, şi laici, dar şi clerici, şi bogaţi, dar şi săraci, şi mari, dar şi mici, pe toate le dispreţuiesc, şi, precum caii cei nărăvaşi, galopând, aleargă în calea pierzaniei. Preferă păcatul în locul virtuţii, pe diavol în locul Lui Hristos, pedeapsa veşnică în locul Împărăţiei Veşnice în ceruri…Această stare de plâns se datorează, în principal, lipsei virtuţilor şi a dragostei celei adevărate. Păcatul, cel atât de mult urât de Dumnezeu, pe toate le dărâmă, pe toate le face să dispară, pe toate le surpă.

Astăzi, oamenii nu se mai sfinţesc pentru că nu doresc, nu se silesc pe ei înşişi spre tot lucrul bun, nu mai iubesc pe Dumnezeu şi cele cereşti, şi nu păzesc poruncile Lui…Cauza tuturor acestor lucruri se găseşte în noi înşine. Provine din dorinţele noastre deşarte, din nepăsarea noastră, din puţina credinţă în Dumnezeu şi în cele cereşti, din importanţa pe care noi o acordăm celor materiale şi celor lumeşti…

Membrii acestei generaţii pervertite şi viclene nu mai sunt fiii Lui Dumnezeu, ci, prin păcatele şi prin lipsa lor de pocăinţă, s-au făcut fii ai diavolului.

Neamul nostru, pentru ca să se ridice, trebuie, mai întâi, să renască moral, să înceteze stricarea şi paralizia moravurilor, să înceteze necuviinţa şi faptele păcătoase, să înceteze nedreptatea, lăcomia, impietatea şi blasfemia. Deschideţi şi citiţi în Istoria Bisericii, şi veţi vedea că, încă de la Facerea lumii, fiecare faptă de neascultare şi de încălcare a poruncii Lui Dumnezeu a primit pedeapsa cuvenită.

Egoismul şi mândria constituie cauza tuturor păcatelor, a tuturor relelor, a tuturor ereziilor, a dezastrelor naturale, a suferinţei din lume, şi, dintre toate relele şi nenorocirile, cea mai mare o reprezintă îndepărtarea harului Lui Dumnezeu de la noi.

Cultura şi ştiinţa, lipsite de morală, de evlavie şi de virtute, sunt inutile şi chiar vătămătoare. Atunci, însă, când sunt completate de evlavie şi de virtute, atunci dau roade bogate.

Şi Biserica, dar şi societatea, şi cei ce le conduc, în zilele noastre dorm somnul greu al nepăsării şi al trândăviei, şi, dacă ei înşişi nu se trezesc, şi nu trezesc clerul şi poporul la pocăinţă adâncă, la lucrarea poruncilor Lui Dumnezeu, a virtuţilor şi a lucrurilor celor bune, vor da seama la Judecată şi îşi vor primi pedeapsa.

Două lucruri vor opri lumea din drumul către rău şi pierzanie, iar acestea sunt pocăinţa şi mânia Lui Dumnezeu. Din moment ce pocăinţă adevărată nu există, rămâne mânia Lui Dumnezeu şi milostivirea Lui pentru noi.

Doar când se vor pocăi, asemenea ninivitenilor, oamenii vor scăpa de mânia Lui Dumnezeu. Vai de păcătosul care nu se va pocăi!

Fără Sfânta Taină a Mărturisirii şi a Pocăinţei, foarte puţini se vor mântui. Viaţa noastră întreagă este timp binevenit pentru pocăinţă şi mântuire. Binecuvântat şi fericit este cel ce va muri pocăit.

Dacă ne vom cerceta pe noi înşine, cu grijă şi discernământ, vom constata că suntem lipsiţi de foarte multe – nu şi de păcate – că suntem iubitori de noi înşine, de slavă deşartă, de a plăcea oamenilor, de mândrie. Ne lipseşte pocăinţa adevărată, de aceea nici nu putem ierta greşelile ,,greşiţilor noştri”. Dacă am avea credinţă fierbinte, dragoste curată şi pocăinţă adevărată, niciodată nu am păcătui.

Oamenii acestei generaţii, dacă se vor pocăi, se vor mântui. Dacă nu, vor fi pierduţi. Domnul să ne dea pocăinţă adevărată ca să ne mântuim din suferinţele trecătoare de aici, dar, mai ales, de cele viitoare.

Să ne revenim, să ne ridicăm şi să ne întoarcem către preabunul Dumnezeu, de care ne-a îndepărtat puţina noastră credinţă, nepăsarea, trândăvia şi multele noastre păcate. Să ne tânguim şi să ne pocăim pentru păcatele noastre.

Viaţa se scurge cu repeziciune. Cum au trecut 97 de ani, nici nu-mi dau seama. Întreaga viaţă se scurge într-o oră, parcă. Viaţa veşnică nu se compară cu viaţa aceasta care, la un moment dat se termină. Viaţa veşnică este veşnică. Acolo nu mai este durere, nu mai sunt nici boli, nici ispite, nici întristări, nici noapte, nici iarnă, nici dogoarea soarelui, nici vreun alt rău. Acolo, în Împărăţia Lui Dumnezeu, toate sunt pline de bucurie, toate sunt cereşti, toate veşnice…Acolo nu mai există nici un rău, ci doar cele bune. Fie ca Domnul să ne învrednicească de toate acestea.

Să ne îngrijim mai întâi de a ne curăţa şi vindeca sufletele, şi nimic nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos. Hristos nu va lăsa de izbelişte Biserica Sa, dar, şi noi, să facem ceea ce putem face. Fericiţi vor fi aceia care vor rămâne până în ceasul morţii credincioşi Bisericii Lui Hristos.

Aşa cum, odinioară, în timpul lui Noe, potopul a scufundat pământul şi a înecat tot neamul omenesc, în afara dreptului Noe, a familiei sale şi a dobitoacelor ce se găseau în chivot, la fel şi acum, potopul păcatului, al decăderii morale, al depravării, al necredinţei, al lipsei de evlavie, ameninţă să-i atragă pe toţi şi să-i scufunde în abisul iadului. Vor fi salvaţi doar cei care vor alerga la ,,Chivotul cel Duhovnicesc”, care este Biserica. Sfântul Chiril ne spune:,,Toţi cei care se îndepărtează de Biserică şi de Sfintele Taine, se fac potrivnici Lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului. Cine se găseşte în Biserică, nu se va pierde”.

,,Am primit puterea (posibilitatea) de a deveni fii ai Lui Dumnezeu – spune Sfântul Ioan Damaschin – însă, nu vom deveni, atâta timp cât nu ne vom curăţa de patimi şi nu ne vom înveşmânta în mantia virtuţii”.

Oamenii aceştia făţarnici de astăzi au devenit indiferenţi, s-au întunecat la suflet, au orbit, au asurzit, şi-au pierdut minţile, s-au făcut precum ,,idolii neamurilor”.

Vai de lumea aceasta, căci s-a întinat pământul de răutăţile şi păcatele celor ce trăiesc în ea. Domnul să ne acopere şi să ne apere de vicleşugurile acestor vremuri viclene, şi să ne învrednicească pe toţi, prin pocăinţă adevărată şi prin mărturisirea păcatelor, de Împărăţia Sa cea Veşnică.

Iată, mă găsesc în faţa morţii. Voi, însă, cei care veţi rămâne mai departe în urma mea, în această lume vicleană, să ştiţi că se vor întâmpla foarte multe rele, dezastre, suferinţă, dacă oamenii nu se vor pocăi.

Fă ceea ce poţi face, ca toţi să afle şi să se pocăiască, dar neamul acesta viclean, pervertit şi desfrânat, ochi are şi nu vede, urechi are şi nu aude. Îi ajunge mânia Lui Dumnezeu, iar pocăinţă tot nu există. Păcatul i-a orbit şi nu mai cer ajutorul Lui Dumnezeu. Prin predică trebuie propovăduit adevărul şi pocăinţa! Doar pocăinţa adevărată şi rugăciunea fierbinte către Dumnezeu, către Maica Domnului şi către toţi Sfinţii ne va mântui de dreapta mânie a Lui Dumnezeu…

Întoarcerea noastră la Hristos este colacul de salvare pentru acest neam care se primejduieşte. O singură speranţă ne rămâne, dacă vrem să ne salvăm din acest pericol, iar ţara noastră să dăinuiască: pocăinţa.

***

Părintele Filótheos avea inimă miloasă, era ca o mamă iubitoare. Aşa precum cerbii aleargă la izvoarele limpezi pentru a se adăpa, tot aşa alergau şi creştinii la părintele lor cel milostiv.

Părintele Filótheos avea blândeţea lui David, bunătatea îngerului, răbdarea lui Iov, iubirea de străini şi milostenia lui Avraam. El spunea:,,Doamne, de vreme ce nu m-ai găsit drept pentru a primi mucenicia, învredniceşte-mă să primesc mucenicia conştiinţei şi a suferinţei. Binecuvânta-voi pe Domnul în toată vremea”.

***

Într-un text de-al lui, Părintele Filótheos scrie: ,,Mare lucru este că port numele de Creştin, mai mare este că am devenit monah cu numele Filótheos (Filótheos= care iubeşte pe Dumnezeu), dar, şi mai mare este că m-a învrednicit Dumnezeu de a deveni preot. Învredniceşte-mă, Doamne, ca nu doar cu numele, ci şi cu lucrul, cu cuvântul, în mod real, să fiu demn de numele de creştin, de monah şi preot, şi prieten al tău, Filótheos”. Viaţa se scurge. Am 97 de ani şi, când au trecut atâţia ani, nu pot să-mi dau seama. Ca o singură zi. Viaţa veşnică este veşnică. Să avem grijă de a ne vindeca sufletul, mai întâi, şi nimic să nu ne despartă de dragostea Lui Hristos. El nu va lăsa de izbelişte Biserica Sa, dar, şi noi ceea ce putem face, să facem. Şi fericiţi aceia care vor rămâne statornici în Credinţa şi Mărturisirea Ortodoxă.

Îndemnul meu cel de pe urmă este: Să aveţi pace, dragoste deplină pentru Dumnezeu şi pentru semeni, şi vă las în grija Lui Dumnezeu şi sub acoperământul Maicii Domnului, a Sfinţilor Îngeri şi a tuturor Sfinţilor.

Cu dragoste părintească şi binecuvântări,

Părintele vostru duhovnicesc,

Arhimandritul Filótheos