Intenţia şi amânarea
23 December 2013
Cineva are buna intenţie de a zidi o biserică. Se gândeşte la asta ani de zile… Însă, între timp, îmbătrâneşte, mai intervin şi cei ai casei lui, care nu împărtăşesc aceeaşi părere în privinţa construirii bisericii, nedorind să dea bani în acest scop. În sfârşit, omul nostru se ramoleşte şi nu-şi mai aduce aminte de intenţia sa nobilă. Are acesta vreo plată?
Arhimandritul Epifanie: De vreme ce a avut intenţia respectivă, trebuia să înceapă treptat lucrarea pe care şi-a propus-o. Iar dacă între timp ajungea să se ramolească,
nemaiputându-şi administra bunurile, ele fiind preluate de familie sau neamuri, nu ar fi fost din vina lui încetarea acelui ajutor. Însă a spune: „O fac mai încolo, mai târziu…,” deşi ar fi avut putinţa să o facă chiar atunci, această amânare zădărniceşte buna sa intenţie. O astfel de intenţie nu este luată în seamă de Dumnezeu.
Acelaşi lucru care l-am spus despre intenţia de a face bine este valabil şi în privinţa intenţiei păcătoase. Dacă un om are intenţia de a face un păcat, însă este împiedicat de pricini obiective să-l săvârşească, rămânând la scopul iniţial, Dumnezeu îl socoteşte ca şi cum l-ar fi făcut. De aceea în Evanghelie se spune: „Dar eu zic vouă că tot cela ce priveşte la femeie spre a o pofti pre ea, iată a preacurvit cu dânsa în inima lui.” (Mat. 5:28) Persoana respectivă îşi doreşte şi încuviinţează aceasta, însă o piedică obiectivă îi stă în cale. Dumnezeu socoteşte acest lucru la fel ca un păcat săvârşit.
