Muzicile Prințului, la curțile Valahiei și Moldovei (sec. XVII-XIX) – 3: Ceremonialul de la Mitropolie

Partea 3. Ceremonialul de la Mitropolie

Ceremonialul religios înfățișat de Dimitrie Cantemir, dar și de foarte puținele relatări ce documentează învestirea domnitorilor Țărilor Române la Constantinopol în secolele XVII și până spre începutul celui de al XIX-lea, constituie, fără îndoială, o proiecție a ritului de încoronare bizantin al cărui model rămâne, neîndoielnic, vestitul tratat de ceremonii atribuit lui Pseudo-Codinos ce relatează ritualul de încoronare a lui Mihail Paleologul la 1391. Cum în perioada fanariotă principii Valahiei și Moldovei se considerau moştenitori ai bazileilor bizantini şi demni urmaşi ai Paleologilor şi Cantacuzinilor, slujbele religioase oficiate la mitropoliile din București și Iași nu fac altceva decât să consfințească o legitimare ce vine din vremurile de aur ale Imperiului Răsăritean.

În ceea ce privește ceremonialul din Moldova, spre exemplu, cronicarul Gheorgachi al doilea logofăt, participant direct la încoronarea la Iași a lui Grigorie Callimachi (aprox. 1735 – †1769) în 7 iunie 1761, ne spune că principele, ca și la biserica Patriarhiei Ecumenice, era întâmpinat de mitropolit și clerul local (episcopi, egumenii mânăstirilor ieșene, diaconi și citeți) pe treptele bisericii, cu Sfânta Evanghelie, în timp ce protopsaltul cânta axionul.

Alaiul în drum spre biserică. Apud Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1762, p. 59

Domnul lua cuca de pe cap și, după ce se închina la icoanele împărătești și la cea a proschinitariului, era dus de brațe în altar. Aici intervine un element în plus pe care nu-l regăsim în relatărilor despre încoronarea de la Constantinopol. Acesta se referă la inserția, în cadrul slujbei de consacrare a Domnului, alături de cântările Sfinților mucenici și Slavă Ție Hristoase, Dumnezeule, a irmosului Isaie, dănțuiește!, irmos ce se cânta în timp ce episcopii de Roman și Rădăuți îl conduceau pe principe în altar și înconjurau Sfânta Masă. Tot în altar, îngenunchiat fiind, Domnul primea citirea molitvei de încoronare și săruta, mai apoi, mâna mitropolitului, iar la rându-i acesta săruta pe Domn în creștetul capului. În timp ce principele era scos din altar de aceiași episcopi și condus pe tronul domnesc, mitropolitul, aflat în mijlocul ușilor împărătești, binecuvânta pe Domn iar psalții cântau Pre stăpânul și polihronionul.

După cum se poate observa din tratatul de ceremonie consemnat de cronicarul lui Gheorghe Callimachi, pătrunderea în spațiul liturgic și dispunerea întregii asistențe în biserică se făcea conform unui protocol prestabilit, ce prelua, în linii generale și destul de simplificat, aceeași regie bizantină, la care se adăugau însă elemente locale ce personalizau și individualizau ritul înscăunării principilor moldo-valahi. Cu câteva decenii mai înainte de Gheorgachi, Cantemir întocmise, se pare, chiar și ilustrații ce prezentau protocolul așezării boierilor în alai, al principelui atunci când ieșea din Palat și, extrem de important pentru noi, locurile pe care reprezentanții nobilimii, în frunte cu Domnul și familia sa, clerul și psalții le ocupau în interiorul bisericii. În situația ultimă, reconstituirea în detaliu a rânduielii „scaunelor în biserică” după cum le numește principele moldav, dezvăluie o fațetă mai puțin cunoscută a mecanismului protocolului ceremoniei înscăunării, mare parte din el petrecându-se dincolo de ușile împărătești. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că, indiferent de momentul ceremoniei religioase sau de locul desfășurării ei (pronaos, naos, altar), muzica sacră constituia elementul comun și parte esențială a imaginarului religios „gonit din planul politic imediat de dominația otomană”, dar care-și găsea evadare și refugiu în Biserică, după cum ne spune Iorga.

Dispunerea alaiului în Biserică. Apud Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1762, p. 60

Legat de acest moment, toate cronicile consemnează la unison existența unui corpus repertorial special, comun deopotrivă ambelor planuri – cel al religiosului și cel al politicului –, cunoscut sub termenul generic de aclamații. Literatura muzicală bizantină dar, mai ales, post-bizantină de ceremonial, înregistrează un număr semnificativ de astfel de creații și care, până spre 1453, erau destinate bazileului, familiei imperiale și patriarhului. După această dată, aceste repertorii encomiastice au fost transferate și închinate principilor dunăreni și demnitarilor ecleziastici, în care un loc aparte îl ocupa patriarhul ecumenic, liderii patriarhiilor istorice (Alexandria, Antiohia și Ierusalim), diferiți mitropoliți și episcopi și, uneori, chiar unor stareți de mânăstiri.

Începând cu secolele XVII și până spre primele decenii ale secolului al XIX-lea, codicele muzicale din România și din afara ei înregistrează un număr impresionat de astfel de repertorii de ceremonie. Aproape nici un principe, mai ales în perioada fanariotă, nu scapă fără ca muzicienii Patriarhiei Ecumenice, dar nu numai, să nu le dedice polihronii, gen muzical cunoscut și numele de evfimie (εὐφημία/φήμη) sau engomion (ἐγκώμιον). Unora dintre ei, așa cum este cazul principelui Țării Românești – Sfântul Constantin Brâncoveanu (n. 1654, †1714), le sunt închinate chiar și două polihronioane, unul de către Hrysafis cel Tânăr (activ 1650–1685), tradus de Filothei Jipei în limba română și consemnat în primul codice muzical românesc cunoscut până acum (ms. 61, BAR, anul 1713), iar celălalt de către cretanul Athanasios Ieromonahul, viitor patriarh de Constantinopol, lucru lesne de înțeles având în vedere longeviva domnie a principelui român, domnie ce a ținut aproape 26 de ani (1688–1714). Uneori, aceiași psalți dedică repertorii de laudă nu numai liderilor politici ai Marii Rusii, precum engomionul lui Balasios Preotul pentru Petru cel Mare, pe text de Kyr Kralli Preotul, sakelarios al Marii Biserici, dar și unor sultani din Istanbul, așa cum este cazul polihronionului compus de Agathangelos Kyriazidos pentru Abdul-Hamid al II-lea (1842–1918). În ce context o fi fost cântat oare polihronionul închinat mărețului sultan? Puțin probabil în cadrul slujbelor.

Rapiditatea cu care domnitorii se succedau la cârma provinciilor nord-dunărene făcea ca psalții și protopsalții să nu mai reușească să compună un alt polihronion pentru noul ales. Soluția găsită? Pur și simplu aceștia consemnau în textul cântării numai funcția celui căruia era dedicată cântarea, eventual cu indicația ὁ δεῖνα, fără a i se trece însă numele. Fenomenul era valabil și pentru elita religioasă, un astfel de exemplu fiind înfățișat în codicele grec nr. 17 de la Mânăstirea Platytera din Insula Corfu, copiat probabil de un român și care, pe lângă repertoriile specifice antologiilor vremii, copiază și câteva cântări encomiastice dedicate patriarhului ecumenic Dionysios al IV-lea Seroglanul (Muselim), mitropoliților Dionisie și Teodosie și domnitorilor Țării Românești Ioan Grigorie Ghika cu doamna Maria și Ioan Șerban Cantacuzino. În piesa Δεύτε χριστοφόροι λαοί (Veniți popoare…) și închinată acestuia din urmă, copistul anonim consemnează următoarea indicație: „cântarea de față se psalmodiază la patriarh, mitropolit și domn”, lucru ce dovedește puterea de actualizare și de permanentă adaptare a acestor repertorii la momentul interpretării, după cum bine observa muzicologul Ozana Alexandrescu.

ms. nr. 17, Mănăstirea Platytera (Insula Corfu), p. 448–449

Interesant de remarcat că textul laudativ închinat ierarhilor cu preocupări muzicale include, ca o notă de originalitate și particularitate, și această „calificare”, exprimată prin superlativul absolut μουσικότατον, caracteristică întâlnită, pare-se, doar în textele encomiastice dedicate arhiereilor muzicieni din perioada post-bizantină, așa cum este cel compus de Balasios Preotul pentru Germanos Neon Patron.

Figura 7: ms. BCUI III–89, f. 334r

Puține polihronii consemnează însă, alături de principe, și pe soția sa, deși unele cronici vorbesc și despre ceremonie de întâmpinare a „primei doamne” și curții acesteia. În aceeași notă și ca un argument în plus al elasticității și flexibilității repertoriului de ceremonial, observăm că manuscrisele muzicale consemnează chiar o practică a substituirii numelui, fenomen întâlnit exclusiv, se pare, numai în repertoriile laudative închinate principilor și membrilor familie acestuia. Iată, spre exemplu, cum în polihronionul compus de același Athanasios amintit mai sus pentru principele Țării Românești Constantin Brâncoveanu și doamna sa Maria, un alt copist înlocuiește numele acestora cu cel al lui Mihail Șuțu și al soției sale Sevasti. Uneori se ajunge ca aceeași creație muzicală, copiată însă în trei manuscrise diferite, să colporteze numele a trei principi. De remarcat faptul că în textele polihroniilor, așa cum apar în tradiția manuscrisă, Doamna principelui și copii acestora sunt menționați întotdeauna în aceeași cântare encomiastică și nu în una separată, după cum diaconul sirian melchit Paul de Alep (1627–1667) lasă să se înțeleagă în jurnalul său de călătorie despre vizita sa la curtea din Iași a lui Vasile Lupu (1634–1653), începând cu ianuarie 1653, alături de patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei.

Fragment din articolul publicat în volumul Simpozionul Internaţional de Muzicologie Bizantină: 300 de ani de românire (1713-2013). Ediţia a II-a, 12 decembrie 2013 (ed. Nicolae Gheorghiţă, Costin Moisil, Daniel Suceava), Editura Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, 2013. Varianta completă a articolului (inclusiv notele de subsol şi trimiterile bibliografice) se găseşte la paginile 183-205 ale volumului.