Taina Cuviosului Porfirie

În dimineaţa zilei de 27 noiembrie [2013], pe la orele 11 dimineaţa, am primit un telefon – care m-a bucurat tare mult – din partea unui foarte bun prieten, Mitropolitul de Mórfou, kir Neófitos, care, extrem de entuziasmat, înainte de a mă saluta, îmi spune: ,,Pentru ale lui sfinte rugăciuni, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!”. Iar, apoi, continuă: ,,Frate iubit, astăzi a fost aşezat în rândul sfinţilor, Sfântul (de acum) Părintele nostru Porfirie cel văzător cu duhul!”.

Ieri de dimineaţă, ÎnaltPreasfinţitul m-a sunat din nou şi mi-a spus: ,,Ca ierarh al Bisericii, aşa cum am spus şi altora, îţi dau ascultare să scrii şi tu ceva despre Sfântul Porfirie”.

Icoană de Florentina Mardari ©

Trebuie să recunosc că, la început, m-am simţit destul de stânjenit în faţa unui asemenea demers. Aş minţi dacă nu aş mărturisi că m-am simţit ruşinat, ca eu să scriu despre acela pe care l-am cunoscut încă din 1980, pe care l-am simţit ca vas ales al Dumnezeului Întreit, în faţa căruia toată lumea se pleca pentru neîntrecuta lui smerenie, simplitate, bunătate, harisme care se ascundeau în spatele darului minunat al înainte- vederii cu care fusese binecuvântat de Dumnezeu.

Te rog, Sfinte Porfirie, luminează-mă să scriu despre tine ceea ce simt în adâncul inimii mele!

Darul înainte-vederii, cu care fusese binecuvântat de Dumnezeu, şi despre care s-au scris atât de multe lucruri, copleşea pe oricine, atunci când se afla în preajma părintelui.

Vă rog să mă credeţi, însă, oricât ar părea de ciudat, că nu am fost niciodată atras de acest dar dumnezeiesc pe care îl avea, fiindcă sufletul meu altceva căuta, nu de acest lucru avea nevoie în primul rând, ci vroiam să înţeleg ce simţea el în inima lui şi care era ,,taina” relaţiei lui cu Dumnezeu.

Aşadar, care era ,,taina” Sfântului Porfirie?

Niciodată, gheronda nu mi-a lăsat impresia că vrea să îţi impună cu dinadinsul sfaturile lui, ci avea un mod deosebit de a comunica acest lucru. Vorbea simplu şi direct, fără să rănească, astfel încât reuşea să îţi trezească conştiinţa, ,,obligându-te” să îl asculţi. În timp ce îţi spunea lucruri pe care doar tu le cunoşteai – ajutându-te, astfel, să îţi deschizi sufletul – înţelegeai că, cu adevărat important în toată această lucrare de descoperire, erau smerenia şi dragostea de Hristos, care se citeau pe chipul părintelui Porfirie. Niciodată nu s-a folosit ,,abuziv” de darurile sale, niciodată nu a vrut să provoace uimire sau fals sentimentalism.

Însă, care era, cu adevărat, taina lui?

Înainte-vederea, simplitatea, smerenia, legătura lui neîntreruptă cu Dumnezeu Cel Întreit, erau lucruri cât se poate de evidente. Urmând cuvintelor Mântuitorului, el se făcuse lumina lumii, sarea pământului, cetatea de pe vârful muntelui.

Acest mare sfânt, care a vieţuit printre noi, ca şi alţi oameni cu viaţă sfântă pe care i-am cunoscut, precum părintele Paisie Aghioritul, Gheronda Iákovos Tsalíkis, Gheronda Evménios, vindecătorul bolilor de tot felul, Părintele Sofronie de la Essex, Gheronda Ambrozie de la Mănăstirea Dadíou – precum şi mulţi, mulţi alţii – aveau în comun acelaşi lucru, aceeaşi ,,taină” împărtăşeau: pocăinţă adâncă neîncetată.

Ne-a descoperit acest lucru Sfântul Porfirie în ultima sa scrisoare trimisă către fiii săi duhovniceşti. O scrisoare asemănătoare lăsase şi părintele Paisie Aghioritul. Iar părintele Iákovos (Tsalíkis), ce altceva ar fi trebuit să mai descopere, să mai spună, de vreme ce, neîncetat îşi cerea iertare de la toţi, fie cleric ori mirean, spunând: ,,Iertaţi-mă, iertaţi-mă!”.

Părintele Sofronie de la Essex, recapitulează în sine toată teologia, spunând că a văzut lumina necreată doar după ce a făcut pocăinţă adevărată.

Toţi aceşti oameni cu viaţă sfântă îşi mărturiseau starea de păcătoşenie în faţa întregii Biserici, cu multă zdrobire de inimă, şi de la toţi cereau iertare. Ceea ce Sfântul Porfirie a scris în ultima sa scrisoare, adresată fiilor săi duhovniceşti, nu sunt simple discursuri despre smerenie, ci este o formă de mărturisire în faţa lumii întregi, lucru care ne dezvăluie care era ,,taina” lui: pocăinţa neîncetată.

Astfel, Sfântul Porfirie s-a făcut următor Sfântului Ioan Teologul, cel care scrie:,,Dacă spunem că păcat nu avem, suntem în înşelare iar adevărul nu este cu noi”.

Iar despre înşelare, tot Sfântul Ioan ne spune: ,,Înşelarea este lipsa conştientizării păcatului care este în noi”.

 Smeritul părinte Porfirie s-a făcut asemănător şi Sfântului Ioan Scărarul, care scrie în ,,Scara” sa, în capitolul despre mândrie, spre sfârşit, că diavolul i-a mărturisit că nimic nu îl poate învinge, decât pocăinţa cea adevărată faţă de Domnul Dumnezeu.

Cunoştea smeritul părinte Porfirie cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, care, în scrierile, sale spune că Hristos i S-a arătat şi i-a spus: ,,Nu îndepărta grija pentru pocăinţă, căci aceasta, unită cu milostivirea, curăţeşte toate nelegiuirile păcatului”.

Însă, mai mult de atât, Sfântul Porfirie s-a încrezut în cuvintele Mântuitorului şi ale Sfântului Ioan Botezătorul: ,,Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”.

Ştia smeritul părinte Porfirie că, Mărturisirea (Pocăinţa), ca Sfântă Taină a Bisericii, se întemeiază pe poruncile Evangheliei. Ştia că nu Îl poate iubi pe Hristos dacă nu păzeşte poruncile Lui, dacă nu le zăvorăşte în inima sa ca pe o comoară de mult preţ, şi că această pecetluire a lor pe tablele de carne ale inimii, împreună cu rugăciunea continuă, trezvia minţii şi dorinţa de a-I urma Lui Hristos, năşteau înlăuntrul lui pocăinţa, şi se ruga din adâncul inimii tot timpul: ,,Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

Ştia că pocăinţa este esenţa rugăciunii, fiindcă: ,,Tot cel care se smereşte, pe sine se înalţă, iar cel care se coboară, se înalţă, de fapt, înaintea Lui Dumnezeu”.

Ştia că Pocăinţa, ca Sfântă Taină a Bisericii, pune în mişcare toate celelalte Taine, începând cu Sfântul Botez, continuând apoi cu Mărturisirea şi Cuminecarea. Ştia, de asemenea, acest sfânt al Lui Dumnezeu, încă din fragedă pruncie, că, ori de câte ori se împărtăşea, primea iertare de păcate ca merinde pentru viaţa veşnică.,,Spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică!”, spune preotul şi împărtăşeşte pe credincioşi.

Ştia că, odată cu iertarea păcatelor, atunci când se împărtăşea, se deschideau porţile către Viaţa cea Veşnică, care înseamnă a cunoaşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, iar ,,cunoaştere”, în limbajul bisericesc, înseamnă împărtăşirea de Viaţă. Taina Sfântului Porfirie era grija pentru pocăinţa neîncetată şi rugăciunea înălţată către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor.

Această taină, pe care a ascuns-o toată viaţa, a ,,deconspirat-o” în ultima lui epistolă: ,,De mic copil am făcut foarte multe păcate, care, de atunci, până astăzi, s-au tot înmulţit. Oamenii, însă, m-au luat de om bun, şi toţi spun despre mine cum că aş fi sfânt. Eu, însă, simt că sunt cel mai păcătos om din lume. Câte păcate mi-am adus aminte, le-am mărturisit, şi mă rog la Dumnezeu să mă ierte. Acum, însă, am sentimentul că şi păcatele mele duhovniceşti sunt foarte multe, şi îi rog pe toţi cei care m-au cunoscut, să facă acum rugăciune pentru mine, fiindcă şi eu, când trăiam, cu smerenie m-am rugat pentru ei”.

Care este taina Sfântului?

Este pocăinţa, la care face referire Mântuitorul în Rugăciunea Domnească: ,,Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!”.

Care era, aşadar, taina cea ascunsă a Cuviosului Porfirie?

 Spunea că lumea îl considera sfânt, dar el simţea că este cel mai păcătos om din lume. Ce ascund, oare, aceste cuvinte? Înseamnă că sfântul avea conştiinţa că Dumnezeu sălăşluia în el şi că l-a iertat, dar îi descoperea adânc, în sufletul său, păcatul său, pe care părintele îl numea ,,duhovnicesc”, adică păcatul inimii.

Păcatele copilăriei şi păcatele bătrâneţilor… Înainte de a muri, sfântul ne-a făcut cunoscut modul în care păcatul îl supune pe om. Mai întâi, este păcatul cu fapta, cel mai uşor de sesizat pentru oricine. Mai apoi, urmează păcatul cu gândul, ca urmare a faptei comise. La sfârşit este dorinţa de a păcătui, numit şi păcat duhovnicesc sau păcatul inimii.

 Prin aceste cuvinte, Sfântul Porfirie ne descoperă că, atunci când, prin rugăciune, se apropia de Dumnezeu, se făcea părtaş Vieţii Dumnezeieşti, atunci vedea păcatul dinlăuntrul său, în timp ce, în exterior, se vedea doar lumina, şi de aceea ceilalţi îi spuneau că este sfânt.

Ne descoperă sfântul şi ,,diagrama” vieţii sale duhovniceşti, atunci când spune că, toată viaţa sa, începând din fragedă copilărie, şi până la momentul când a scris acest testament duhovnicesc, avea, în mod continuu, conştiinţa păcătoşeniei, dar şi a iertării păcatelor sale de către Domnul.

Grija pentru pocăinţa neîntreruptă, cea care aduce cu sine iertarea păcatelor, dobândirea Împărăţiei şi participarea la Viaţa Veşnică, aceasta este taina Sfântului Porfirie.

Pentru rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Porfirie, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!

Amin!

A consemnat Andréas Hristóforos

Sursa: Sfânta Mitropolie Mórfou