Gheronda Irodíon din Kapsála

Era greu de ajuns la chilia lui, chiar dacă, teoretic, ştiai cum se ajunge. Vieţuiam de luni de zile în părţile acelea şi tot nu pricepeam fiecare potecă încotro duce, aşa de încurcate erau! Odată, când mergeam la Karyés pentru cumpărături, împreună cu un părinte care mă găzduia, am văzut de departe un „bătrân” care ieşise dintr-o chilie dărăpănată şi se bucura de căldura soarelui.

– Gheronda, cine este acesta? am întrebat eu, surprins.

– Este Gheronda Irodíon, unul dintre monahii români vechi… Este cam ciudat.

– Mergem să-l vedem, Gheronda? Poate are nevoie de ceva, am spus eu cu mult entuziasm.

– E, nu e uşor să te apropii de el. Când vede că cineva se duce la el, se ascunde. Nu vrea. Se spune despre el că e nebun, că şi-a pierdut minţile.

M-am gândit că Gheronda ştie mai bine decât mine locurile, oamenii…

Au trecut luni bune până să mai aud iarăşi de Gheronda Irodíon. Pe-atunci sosise în vecinătate un monah nou, tânăr, de vârsta mea, de loc din Atena, licenţiat în matematică, un monah tânăr, fără experienţă.

În mod normal, ca să meargă cineva să se nevoiască de unul singur, trebuie să fie suficient de matur duhovniceşte, să aibă experienţă în războiul nevăzut şi o înălţime duhovnicească pe măsură. Altfel, există riscul de a-şi pune în primejdie atât sănătatea trupească, dar, mai, ales, viaţa duhovnicească. Mai întâi, monahul trebuie să facă ascultare timp de 10-15 ani pe lângă un părinte sau într-o mănăstire de obşte, să înţeleagă cum acţionează vrăjmaşul, să înveţe rugăciunea inimii, să ducă o viaţă de asceză şi abia mai apoi să ia calea pustiei. Aceasta este ordinea firească a lucrurilor, aceasta este tradiţia monahală ortodoxă. Pustiul nu este pentru toată lumea. Este pentru cei îmbunătăţiţi duhovniceşte, pentru cei cu experienţă şi căliţi în focul ascezei.

Prietenul meu stătuse doar doi ani la mănăstire şi, după o ispită ce se ivise şi care era cât pe ce să destrame obştea, „a luat calea pustiei”, fără binecuvântare şi fără încuviinţarea părinţilor şi, mai ales, fără binecuvântarea părintelui Paisie.

Eu, care abia devenisem creştin, tânăr şi fără experienţă, înţelegeam pericolul la care părintele cel tânăr se expunea şi mă temeam pentru el.

Pustnicul care mă găzduia mă trimitea destul de des în vizită la el ca să ne mai ajutăm unul pe altul. Astfel, încet, încet am devenit prieteni.

Aşa a ajuns un tânăr din apartamentul său din Atena, în pustia Kapsálei. Neînvăţat cu munca fizică, fără nici un fel de experienţă la treburile câmpului, că nici arpagic nu ştia să pună în pământ. Odată, Gheron Irodíon mi-a arătat o pâine pe care tânărul monah o făcuse. Era mai tare decât o cărămidă…

– Bine, am zis, dar cum ai pregătit-o?

– Păi, am amestecat făina şi apa şi apoi am pus-o în cuptor.

– Aşa, fără sare, fără drojdie?

– Este nevoie de toate acestea…? a întrebat el, zâmbind. Am izbucnit în râs amândoi…

Prietenul meu l-a „descoperit” pe gheronda Irodíon şi i s-a făcut milă de el. Îi ducea, din când, în când „mâncare”. Acum, ce fel de mâncare era, şi dacă se putea mânca, mă îndoiesc, dar, probabil că îi ducea şi câte-o conservă, pâine cumpărată, zahăr, sare, cafea.

Nu doar prietenului meu i s-a făcut milă de Gheron Irodíon, ci şi aceluia i s-a făcut milă de tânărul monah. Astfel că îl primea ori de câte ori se ducea să-l viziteze. Doar lui îi deschidea uşa chiliei şi îl primea înăuntru. Observase el că tânărul monah era în primejdie din cauza tinerei vârste, a lipsei de experienţă duhovnicească şi a slăbiciunii trupeşti. De aceea, treptat, i-a deschis nu doar uşa chiliei sale, ci şi poarta sufletului său. Printre multe cuvinte şi vorbe fără noimă, a început să-i dea şi sfaturi duhovniceşti foarte preţioase. Mai mult de atât, i-a descoperit că, peste câteva luni, o să schimbe locuinţa pe care o avea acum, şi o sa vină să locuiască în chilia din vecinătatea chiliei lui. Chilia vecină era foarte bine îngrijită, fiindcă monahul care locuia acolo era priceput la reparaţii.

– Dar, Gheronda, zicea prietenul meu, fără să înţeleagă, în această chilie stă părintele X…

– Acesta, la primăvară o să plece, o să golească chilia şi o s-o iei tu, după ce o vei cere la mănăstire, i-a spus, lucru care s-a şi întâmplat, exact aşa cum spusese Gheronda Irodíon.

Eu şi prietenul meu am fost foarte bucuroşi.

– Măi, ne „lucrează ” pe toţi, bătrânul, mi-a zis într-o zi când m-am dus să-l văd.

– Despre cine vorbeşti?

– Cum despre cine? Despre Gheronda Irodíon … Ne „lucrează” pe toţi, face pe nebunul, dar nu este deloc nebun… Este un om duhovnicesc.

– De ce spui asta?

A început să îmi expună detaliat toate întâmplările şi toate sfaturile duhovniceşti pe care i le dăduse. Am rămas foarte impresionat.

– Să mergem împreună la el într-o zi, l-am rugat.

– Mergem…

Chilia părintelui Irodion

Gheronda Irodíon

Era după-amiaza când am ajuns la el.

– Stai aici, într-o parte, să nu te vadă, pentru că, altfel, s-ar putea să nu deschidă, mi-a spus prietenul meu.

M-am dus şi m-am ascuns, ca să nu mă vadă.

– Gheronda, Gheronda! a strigat.

În scurt timp, uşa veche de lemn s-a deschis şi în cadrul uşii a apărut, adus de spate, Gheronda Irodíon. Au vorbit ceva amândoi şi, mai apoi, prietenul meu mi-a făcut semn să mă apropii.

 – Gheronda, Thanásis este prietenul meu, a spus.

Gheronda Irodíon, surprins, s-a speriat, m-a privit pentru câteva clipe, nu a zis nimic, iar apoi a continuat conversaţia începută cu prietenul meu.

În perioada aceea aveam trei gânduri (ispite) care nu-mi dădeau pace. Unul se referea la poligamia pe care Dumnezeu a permis-o în Vechiul Testament. Al doilea, cum se face că un prooroc, precum David, care avea duhul lui Dumnezeu, care a vorbit cu Dumnezeu, care a avut parte de binecuvântarea şi de ajutorul Lui în toate situaţiile grele, cum se poate, aşadar, ca un astfel de om duhovnicesc să fie învins de pofta trupească şi să-i ia nevasta lui Urie, să aibe şi alte multe neveste. Cum erau compatibile în acea vreme asemenea situaţii contrastante?

Urmărind discuţia lor, am constatat cu surprindere că Gheron Irodíon a dat răspuns la toate cele trei întrebări care mă frământau, fără ca eu să fi întrebat ceva şi fără ca prietenul meu să bănuiască ceva. Am rămas extrem de surprins şi am început să-l privesc cu respect şi admiraţie.

La un moment dat prietenul meu îi spune:

– Gheronda, Thanásis vrea să se facă monah.

– Monah? Ce monah? El… familist. O să aibă familie. Mai întâi la Tesalonic, apoi un sat aproape de Tesalonic, apoi Flórina şi după aceea… A ezitat un moment iar apoi a continuat:

– Siberia, Siberia!

Prietenul meu se întoarce către el şi îi spune:

– Bine, Gheronda, dar de unde ştii că este din Flórina?

– Care Flórina? Eu nu am spus Flórina! Eu am zis Florida, în America, acolo unde sunt corăbiile…

Şi a continuat în acelaşi fel. Noi am zâmbit pentru felul în care s-a eschivat, ca un peşte care îţi alunecă din palme.

Treizeci de ani mai târziu am văzut că viaţa mea a evoluat după cum a proorocit Gheron Irodíon: 1) nu am devenit monah; 2) am trăit 24 de ani la Tesalonic, şi 3) de trei ani locuiesc într-un sat aproape de Tesalonic. Mai rămân Florida şi Siberia. Cred că se vor împlini toate câte mi-a proorocit Gheronda. Căci nu doar gândurile şi starea mea sufletească erau „deschise” în faţa vederii lui duhovniceşti, dar el a proorocit chiar şi cele ce urmau să se întâmple în viitor. „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”. Slavă Lui Dumnezeu!

După această întâlnire eram bucuros dar , în acelaşi timp, existau şi lucruri care m-au pus pe gânduri. Ce ascunde Sfântul Munte! Ce comoară ascunde! Ce tezaur duhovnicesc scoate la iveală câteodată! Iar unii oamenii, superficiali, cred că „valoarea” acestui loc sunt relicvele şi manuscrisele ce se găsesc în bibliotecile mănăstirilor, hrisoavele imperiale din perioada bizantină, veșmintele, coroanele imperiale…

Bine, au şi acestea valoarea lor, dar cât de mici şi de banale sunt faţă de lucrarea Sfântului Duh care se sălăşluieşte în inimile monahilor rugători! Aceşti „bătrânei” sunt comoara cea adevărată a Sfântului Munte. Da, da, da, de o mie de ori, da!

Câţiva monahi au fost neîncrezători când le-am povestit despre Gheronda Irodíon. Pericle a scris în lucrarea sa „Epitaful” că, motivul pentru care oamenii nu cred în realizările celorlalţi este invidia. Nu putem, adică, să acceptăm superioritatea celorlalţi oameni din pricina invidiei noastre. Vrem să-i „coborâm” pe toţi la nivelul nostru. Pentru unii ca aceştia, gheron Irodíon nu avea o „alură” duhovnicească, nu se potrivea „standardelor”. Era doar un bătrânel „puţin cam nebun”…Eu, însă, nu am fost de aceeaşi părere. De altfel, am avut propria mea experienţă, am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele. Aceştia, nu.

Ca să fiu sigur, am mers la părintele Paisie. Cum i-am spus de gheronda Irodión, s-a luminat la faţă de bucurie. Era mulţumit, i s-a bucurat sufletul.

– Este mare ascet, mi-a spus. L-am trimis pe părintele Arsenie ca să-i repare acoperişul care căzuse, dar nu a primit. Stă retras într-un colţ al chiliei – care mai are încă o bucată de acoperiş – şi se roagă toată noaptea. Se nevoieşte foarte mult.

– Gheronda, a aflat şi „protosul” despre gheronda Irodíon şi o să meargă să-l viziteze, să vadă dacă ceea ce se spune despre el este adevărat sau este într-adevăr nebun.

– Fii liniştit, o să-l „lucreze” şi pe el, ca şi pe ceilalţi.

Într-adevăr, „protosul” l-a luat pe prietenul meu şi s-a dus să vadă despre ce este vorba, să-şi facă o părere, să dezlege „misterul”.

– L-a înnebunit gheronda Irodíon, mi-a spus prietenul meu. S-a făcut foc şi pară „protosul”, a plecat foarte supărat şi…sigur că are în faţă un monah nebun. S-a ostenit degeaba pe potecile înguste din Kapsala…

Celor slabi, neputincioşi, celor neprihăniţi îşi deschidea inima gheronda Irodíon, şi nu celor care nu aveau nevoie, ci doar curiozitate. Pentru aceştia din urmă se închidea în sine, precum stridia în cochilia ei, şi nimeni nu putea să-i intre în voie. Pe atunci şi noi încă eram „copii”, necăjiţi, tulburaţi duhovniceşte, neputincioşi… De aceea ne acoperea cu dragostea lui şi ne dădea şi nouă din bogăţia sa duhovnicească.

 Altă dată, prietenul meu l-a dus la gheronda Irodíon pe un alt monah, tânăr şi acela. Vroia să plece de la mănăstirea unde se afla. Gândul de a pleca nu îi dădea pace zi şi noapte. Era într-o iarnă. Zăpada, de zece centimetri, acoperea pământul , iar cerul era plumburiu şi nicio rază de soare.

După ce l-a ascultat ceva timp i-a spus:

– Gândurile sunt asemenea norilor care acoperă cerul şi nu mai vedem soarele din pricina asta, adică harul Lui Dumnezeu. Dacă vrei să te „încălzeşti” duhovniceşte, trebuie, mai întâi, să alungi gândurile, altfel, o să îngheţi.

– Cum să alung gândurile, gheronda?

– Nu e mare lucru la Dumnezeu ca să-ţi ia gândurile, dar, pentru asta, trebuie să te lupţi şi să nu le primeşti, ci să le alungi.

Monahul cel tânăr nu zicea nimic, doar privea neîncrezător.

– Vrei să-ţi iau gândurile? întrebă gheronda Irodíon. Să-I spun Lui Dumnezeu să alunge norii şi să ne încălzească soarele? întrebă din nou.

Din nou, monahul nu a zis nimic. Gheronda Irodíon a ridicat mâna spre cer şi arăta ca şi cum vrea să împrăştie norii.

– Plecaţi, nori, plecaţi! spuse şi, imediat s-a făcut o gaură în pâlcul de nori iar razele soarelui au început să-i scalde cu căldura lor.

Cei doi tineri monahi au rămas fără cuvinte.

– Vrei să fac aşa cu mâna şi să se umple pajiştea de flori? îi spuse oarăşi tânărului monah.

– Nu, gheronda, nu! izbucni el, foarte emoţionat şi tulburat în acelaşi timp. S-a ridicat, i-a mulţumit, a luat binecuvântare şi a plecat întărit duhovniceşte la mănăstirea lui. Starea lui duhovnicească interioară se schimbase.

L-am iubit pe gheronda Irodíon. De câte ori mergeam la Sfântul Munte întrebam de el şi vroiam să-l văd. Şi el mă primea. Ne-am mai vazut de câteva ori după ce am plecat de acolo.

Monahii care s-au nevoit foarte mult „cad” repede. De aceea, când a căzut la pat, gheronda Irodíon a primit să fie îngrijit de un alt monah român, la chilia aceluia din partea de jos a Kapsalei, acolo unde vieţuirea era mai puţin aspră. Românul acesta era monah, desigur, dar aşa cum l-am cunoscut eu, nu ştia foarte multe despre viaţa de mănăstie. Era, mai degrabă, om dedicat muncii, decât rugăciunii. Muncea foarte mult, ziua întregă, făcea munci foarte grele. Gândul îmi spune că părintele Irodíon a acceptat să fie îngrijit de el ca să încerce să-l ajute în cele duhovniceşti, de care compatriotul său ducea lipsă. Nu ştiu dacă acela a înţeles ceva. Ori de câte ori mergeam şi îi ceream să-l văd pe gheronda mă privea suspicios. Se gândea, probabil, că sunt şi eu ciudat, asemenea părintelui Irodíon. Deşi terminase o facultate şi se presupune că era un om învăţat, nu se vedea acest lucru la părintele acesta. În plus, nu eram singurul care avea evlavie faţă de gheronda. Măcar acest lucru trebuia să-i dea de gândit.

Ultima mea întâlnire cu gheronda Irodíon s-a petrecut în următoarele împrejurări:

În perioada aceea citisem în „Ascetica” lui Avvá Dorotei:„Să nu dobândeşti mai multe lucruri decât ai nevoie, ca nu cumva inima ta să se lege de ele şi să îţi ceară vreun frate ceva iar tu să nu îi dai, şi, astfel, să preferi lucrurile materiale în locul dragostei fratelui”. Mi-a plăcut acest text şi am încercat să îl pun în practică în viaţa mea.

Când l-am întâlnit pe gheronda ultima dată a început să-mi ceară diferite lucruri personale, de care m-aş fi putut lipsi cu uşurinţă. La sfârşit mi-a cerut rucsacul şi a început să caute cu insistenţă în el. Atunci am priceput…Aveam în rucsac o metanie pe care mi-o dăruise părintele Paisie. Părintele a scos tot ce era în sac şi privea lucrurile. „Oh, o să-mi ia metania”, m-am gândit şi m-am tulburat. Am înţeles imediat că metania era o ispită, o „încercare” pentru mine. Despre acest lucru vorbea avvá Dorotei.

Gheronda a înţeles că am priceput şi eu în acel moment însemnătatea cuvintelor avvei Dorotei, m-a privit şi a încetat să mai scotocească. A pus lucrurile în rucsac şi mi l-a dat înapoi. „Lecţia” se terminase…

De unde a ştiut ce gândeam, ce virtute vroiam să „lucrez”? Sufletul meu era ca o carte deschisă pentru el. El era unul dintre acei asceţi despre care citisem în „Pateric”.

Gheronda avea daruri duhovniceşti, era luminat de Duhul Lui Hristos. Mă întreb, oare ce „şiretlicuri” binecuvântate va fi folosit pentru a-l trezi duhovniceşte pe monahul care îl îngrijea?

Trecuseră ani şi ani de când plecasem din Kapsála. Vizitele mele la Sfântul Munte erau din ce în ce mai rare şi doar pentru câteva zile. Am mers odată într-o vizită neprogramată pentru o anumită problemă. Când am ajuns la chilie mi s-a spus că peste o oră avea să se săvârşească slujba de înmormântare a părintelui Irodíon. Am rămas fără cuvinte. Fireşte că am plecat imediat într-acolo.

Eram adunaţi acolo toţi care îl iubiserăm. Eu, din Tesalonic, altul, din Atena, altul, din Sfântul Munte. Toţi am aflat „întâmplător” despre plecarea la Domnul a părintelui, „coincidenţa” a făcut să fim prezenţi toţi la înmormântarea lui. Ne-a strâns pe toţi, laolaltă, gheronda…

Aceea nu a fost înmormântare, Înviere a fost. A avut ceva înălţător, am simţit un fel de bucurie. Ne-am minunat cu toţii.

A doua zi am povestit toate acestea părintelui Paisie. A fost şi el de acord cu tot ceea ce i-am zis, a „pecetluit” totul cu cuvântul său.

– Gheronda Irodíon a intrat în Rai cu calificativul „foarte bine”, mi-a spus la final părintele Paisie.

După mulţi ani, scena de mai sus s-a repetat, cu ocazia dezgropării rămăşiţelor pământeşti ale părintelui Irodíon. Aceiaşi, ne-am întâlnit din nou acolo, din „întâmplare”, fără să ne fi informat cineva. Au fost prezenţi toţi care l-au preţuit şi l-au iubit. Eu fusesem informat despre reînhumare cu doar câteva zile înainte. Domina aceeaşi atmosferă de sărbătoare duhovnicească. Osemintele lui aveau culoarea galbenă a cerii curate. Să avem cu toţii parte de rugăciunile lui!

Gheron Irodíon a fost un mare ascet. A vieţuit foarte aspru, cu multă dăruire şi renunţare de sine. Acest lucru nu se poate realiza prin forţe proprii. Doar dacă Duhul Sfânt „pârjoleşte” inima omului, doar cu ajutorul Lui Dumnezeu, poate ajunge cineva să aibă asemenea râvnă, să aibă atâta dăruire.

Părintele Irodíon ascundea asceza pe care o făcea, înălţimea sa duhovnicească sub mantia aparantei nebunii. Însă, dacă dădeai la o parte această imagine, aveai în faţă un mare ascet.

M-a miluit şi pe mine pronia cerească de a mă întări în credinţă în acest mod. Alţii au fost întăriţi în felurite chipuri, în funcţie de cum răspunde omul chemării Lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu vede că „răspundem” la cele mici o să ne trimită şi altele mai mari. Dumnezeu nu ne părăseşte, ne dă mereu încă o şansă. Noi suntem cei care respingem ajutorul Lui. Noi închidem ochii, noi suntem de vină.

Dacă noi facem un pas către Dumnezeu, El va face o mie de paşi către noi.

Un cunoscut, când s-a aflat într-un moment de cumpănă, a zis:”Dumnezeule, dacă exişti, ajută-mă!”. Iar Dumnezeu l-a salvat de la moarte şi l-a adus la credinţă.

Cum facem pasul către Dumnezeu? Ajutând pe cineva care are nevoie, spunând o rugăciune, făcând o faptă bună fără ca nimeni să ştie, aprinzând o lumânare pentru noi ori pentru altcineva, tăindu-ne voia ori îndreptând vreo greşeală proprie, citind Sfânta Evanghelie pentru a învăţa despre Hristos, cerându-I ajutorul şi căutându-L neîncetat.

Bibliografie: Athanásios Rakovális, Pustiul Kapsálei

Sursa: http://apantaortodoxias.blogspot.gr/2013/09/blog-post_1434.html