Ethosul personal și responsabilitatea politică

Politica este în genere definită ca artă a posibilului. Iar, posibilul nu este același pretutindeni și totdeauna și se realizează prin eforturi și compromisuri. Ca un politician să fie eficient în lucrarea sa și să evite reacțiile potrivnice din partea diferitelor direcții, care ar putea să i-o zădărnicească sau să provoace pierderi și tulburări sociale mai largi, recurge adesea la compromisuri. Recurge la comportamente și poziții care nu îi exprimă probabil conștiința, dar care conduc la soluții ce nu se îndepărtează mult de aceasta. Astfel, problematica politicii conduce la distincția dintre actul și comportamentul politic, pe de o parte, și conștiința personală, pe de altă parte.

Ceea ce este valabil pentru politician este însă valabil într-o anumită măsură și pentru cetățean, pentru fiecare om. Orice om, ca ”ființă politică”, are o anume răspundere politică. Aceasta presupune îndatoririle de rigoare, iar îndeplinirea îndatoririlor dictează aplicarea unei anume strategii. Tocmai aplicarea acestei strategii definește politica personală a fiecăruia.

Pe durata exercitării politicii sale personale, omul este nevoit să recurgă la atitudini și comportamente care nu îi exprimă deplin conștiința. În măsura în care ruptura dintre comportament și conștiința personală rămâne la limitele strategiei și nu trădează conștiința, situația este de înțeles. Compromisul față de lucruri se prezintă ca o soluție de necesitate, ca să se evite un rău mai mare. Când însă ruptura aceasta merge mai departe, este alterată conștiința omului și îl conduce pe acesta la un comportament inadmisibil din punct de vedere moral.

În sociologie se vorbește despre morala conștiinței și morala responsabilității (M. Weber, K. Mannheim). O persoană independentă poate să aplice morala conștiinței, însă un factor de răspundere este dator să urmeze morala responsabilității.

Deosebirea aceasta la nivel fenomenologic este întru totul de înțeles. Însă o diferențiere esențială între morala conștiinței și morala răspunderii nu poate fi acceptată. Și într-adevăr, o asemenea deosebire ar însemna că persoana independentă nu este responsabilă politic, iar persoana cu responsabilitate politică nu are conștiință personală. Însă nici una dintre aceste poziții nu poate fi justificată. O persoană care nu își asumă responsabilități politice nu înseamnă neapărat că are cuget sănătos, după cum, de asemenea, o persoană cu răspunderi politice nu poate fi considerată, prin definiție, ca lipsită de cuget sănătos. Dacă, așadar este utilă sau necesară includerea de noi variabile în viața politică, acestea nu trebuie să scindeze ethosul uman, iar distincțiile între mai multe tipuri de morală să se limiteze doar la nivelul definirii ethosului. Nu trebuie să definească morala, ci strategia.

Morala responsabilității se diferențiază de morala conștiinței prin strategia pe care o urmează. Când însă se înstrăinează cu totul de conștiința personală, încetează să mai fie morală. După cum, și din cealaltă perspectivă, morala conștiinței se poate diferenția de morala responsabilității prin spontaneitate și sinceritate. Când însă se înstrăinează cu totul de răspunderea politică încetează să mai fie morală.

Dar aici survine o anume problemă. Politica nu poate da sens vieții umane. Căutările fundamentale ale omului depășesc spațiul politicii și se extind în zonele mitului, ale utopiei și religiei. Subordonându-l pe om politicii se ajunge fie la absolutizarea politicii, fie la mecanizarea omului. Prima formă de deviație a dominat în lumea precreștină, câtă vreme cea de-a doua se manifestă în epoca noastră.

Absolutizarea politicii și-a găsit cea mai deplină expresie în divinizarea împăratului roman și în ridicarea ideologiei politice la rangul de pseudo-teologie religioasă. Exact aici s-a dat și bătălia decisivă a creștinismului în prima perioadă a istoriei sale. Creștinismul s-a împotrivit divinizării Cezarului și a combătut prin învățătura sa pseudo-teologia politică. A subliniat caracterul relativ al instituțiilor politice și a afirmat prioritatea persoanei umane. A așezat puterea politică la dimensiunile ei firești și a negat caracterul pseudo-teologic al acesteia. Cunoscutul cuvânt al lui Hristos: ”dă-i Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu” face distincția clară între Dumnezeu și Cezar. Respinge divinizarea șefului politic și îi limitează puterea la nivelul mundanității.

Evanghelia nu este o ideologie politică, ci cuvântul lui Dumnezeu care dă sens vieții omului. De aceea nu vine în contradicție cu nici o ideologie politică. Când însă ideologia politică își asumă și rolul teologiei, pretinzând putere absolută asupra omului și dorind să îi definească și crezul personal, atunci politica este cu adevărat condamnabilă. Evanghelia nu face politică. Așează însă politica în limitele ei firești și o poate inspira. Dragostea creștină are ca valoare supremă persoana și se adresează acesteia. Morala dragostei nu poate fi transformată într-o morală a justiției. O asemenea transformare ar însemna întoarcere de la Noul la Vechiul Testament, de la Har la Lege. De aceea, la nivelul instituțional, care este guvernat de principiul justiției, mai mult oferă Vechiul Testament, câtă vreme Noul Testament se pare a fi disfuncțional. Cum să devină dragostea lege a politicii sau chiar a vieții sociale?

Totuși trăirea dragostei la nivelul vieții personale și a relațiilor interpersonale este firesc să se extindă și la nivelul instituțiilor impersonale. Indulgența, toleranța, filantropia și asistența socială constituie manifestări ale duhului de dragoste, care completează spiritul justițiar. Sunt manifestări ale adevărului persoanei, care exprimă prioritatea acesteia față de instituții. De aceea totdeauna mai presus de instituțiile politicii și ale vieții sociale se află persoana umană și ethosul personal.

Potrivit învățăturii creștine măsura vieții omului nu este omul, ci Dumnezeu. Când însă nu este acceptat și recunoscut acest lucru, asuprirea omului de către om nu mai constituie o abatere morală, ci chiar o consecință morală firească. Evanghelia neagă idolatrizarea oricărei valori și îl face pe fiecare personal răspunzător înaintea lui Dumnezeu.

Omul nu constituie un mijloc în servirea nici unui scop. Dimpotrivă, toate lucrurile trebuie să îl servească pe om: ”Sâmbăta este pentru om, nu omul pentru sâmbătă”.

Omul nu este rob al lumii sau al mai-marilor lumii, ci persoană cu valoare unică și irepetabilă. A afirma că omul are dreptul de proprietate asupra omului este cu totul inadmisibil în creștinism. Nici chiar Dumnezeu nu Își impune dreptul de proprietate asupra omului. Nu omul există pentru a-și exercita puterea, ci puterea există pentru a sluji omului. Puterea oamenilor este convențională. Și convenționalitatea aceasta este determinată de valoarea absolută a persoanei umane și de conștiința colectivă istorică a poporului în care aceasta se exercită. Astfel, conducătorii politici nu au dreptul să intervină în viața privată a cetățenilor. Viața privată ține de definiția persoanei. Inviolabilitatea vieții private este valabilă și atunci când o persoană săvârșește acte prin se vatămă pe sine însuși. Dacă însă vătămarea se extinde și asupra altora, se impune intervenția autorității, deoarece se săvârșește o nedreptate.

De asemenea, conducătorii politici nu au dreptul de a leza conștiința istorică a poporului pe care îl guvernează. Conștiința istorică a unui popor se exprimă prin tradiția lui. Aceasta nu poate fi supusă arbitrariului puterii. Dimpotrivă, însăși puterea este datoare să se conducă în funcție de această tradiție, pentru că doar astfel poate servi poporul și astfel își poate împlini adevărata sa misiune. În mod asemănător, și persoanele care își exercită puterea în istoria unui popor sunt datoare să respecte tradiția acestuia, nu să contribuie la alterarea acesteia. Respectul față de tradiția unui popor înseamnă respect față de însuși poporul respectiv. De aceea încercarea de subminare și alterare a tradiției acestuia, prin uneltiri politice sau prin exemplul personal al celor care exercită puterea, este o încercare de subminare sau de alterare a însuși poporului respectiv. Evoluțiile în mersul tradiției se realizează organic, iar schimbările decisive au loc prin revoluții sociale, care sunt evenimente duhovnicești, iar nu pur politice.

Conștiința istorică a poporului elen a fost cultivată și s-a format în cadrele Bisericii Ortodoxe. De aceea, și importanța Bisericii Ortodoxe pentru păstrarea identității sale este primordială. Însă cuvântul ”Biserică” a ajuns astăzi să stârnească multora o vie reacție de respingere sau chiar alergie. Și acest lucru nu este cu totul nejustificat, dacă ținem seama de imaginea pe care o creează adesea administrația Bisericii și reprezentanții acesteia. Biserica este întregul popor al lui Dumnezeu. Iar adevărații reprezentanți ai Bisericii sunt martirii și sfinții. Aceștia exprimă duhul Bisericii, pentru că ei trăiesc adevărul Bisericii. De aceea și ethosul Bisericii este ethosul martirilor și al sfinților ei. Este ethosul libertății și al altruismului, care guvernează și pecetluiește viața lor.

Aceste două elemente, libertatea și altruismul, definesc ethosul ortodox creștin. Dacă cercetăm istoria poporului nostru, vom vedea că cele mai autentice manifestări ale sale sunt legate de aceste două virtuți fundamentale, după cum, de asemenea, și reprezentanții cei mai autentici ai săi se disting prin acestea. Dar și din altă perspectivă marile rătăciri și catastrofe din istoria sa sunt legate de abandonarea acestor virtuți și de instaurarea duhului subjugării, al discordiei și egoismului. Ethosul libertății și al altruismului are o însemnătate capitală pentru viața socială și politică. Mai ales azi, când gigantismul structurilor sociale și politice amenință să strivească libertatea noastră personală și socială, azi când supremația organismelor și coalițiilor impersonale, care, transformate în puteri și supraputeri de neînchipuit pentru omul obișnuit sacrifică pentru sumbrele lor interese drepturile sau chiar viața indivizilor și a popoarelor, ethosul libertății și al altruismului devine cu deosebire prețios. Și dat fiind faptul că politica își pune totdeauna pecetea asupra vieții sociale, iar conducătorii politici au cele mai importante și mai decisive posibilități de a cultiva sau de a altera acest ethos, identitatea lor morală are un caracter decisiv.

Ortodoxia, prin ethosul libertății și al altruismului poate inspira în modul cel mai autentic viața noastră socială și politică. Prezența ei ajută statul să se mențină la nivelul și în cadrele competenței sale. Acest lucru însă presupune ca Biserica să fie vie și liberă față de stat. Când Biserica se transformă într-un organ al statului, nu se schimonosește doar pe ea însăși, ci subminează însuși statul, căci, pentru a putea ajuta în mod real statul, Biserica trebuie să fie liberă. Doar rămânând liberă, Biserica poate susține statul să se păstreze în limitele lui firești.

Ethosul personal este necesar pentru asumarea răspunderii politice. Răspunderea politică presupune compromisuri, care constituie adevărate provocări pentru ethosul personal și creează dileme în conștiința morală. Conștientizarea și confruntarea cu aceste dileme adeveresc existența ethosului personal. Dimpotrivă, dezinteresul și abordarea lor convențională vădesc amoralismul politic. Politica există pentru om, iar nu omul pentru politică. Axioma aceasta nu poate fi valabilă doar în relațiile politicienilor cu cetățenii, ci și în relațiile politicienilor cu ei înșiși. Mai presus de orice fel de compromisuri și de stratageme trebuie să fie ethosul persoanei. După cum, mai presus de orice instituții impersonale, sociale, economice și politice, care îi preocupă pe politicieni, trebuie să stea persoana umană, pe care, în definitiv, acestea o slujesc.

Sursa: Gheórghios I. Mantzarídis, Profesor universitar emerit, Teologia ortodoxă și viața socială, pp. 89-96, Editura P. Pournarás, Tesalonic.