Sfântul Vasile cel Mare: Asceza şi ierarhia Bisericii – partea 1

Conexiunea pe care Sfântul Vasile al Cezareei o face între asceză şi viaţa creştină în general, și cu conducătorul comunităţii creştine, în special, are rădăcini în mediul capadocian al tinereţii sale. Din nefericire, el însuşi păstrează o tăcere aproape desăvârşită în privinţa familiei şi educaţiei sale. Doar remarcă în treacăt că a fost ferit de înşelare [înșelarea păgână] şi a fost crescut în cunoaşterea Sfintei Scripturi de părinţi creştini. În câteva scrisori menționează  rolul formator pe care l-a jucat bunica sa, Macrina. Grigorie de Nazianz a descris mai detaliat încercările bunicilor paterni ai lui Vasile: nobili creştini şi evlavioşi din Neocezareea, cei doi soţi au îndurat şapte ani de exil în pădurile pontice în timpul persecuţiei lui Maximinus II (310-313). De asemenea, avem informaţii şi despre evlavia părinţilor lui Vasile. Grigorie a arătat îndeadins grija lor pentru cei aflaţi în nevoie, modul lor de viaţă auster, dăruirea unei părţi din bunurile lor lui Dumnezeu. Despre tatăl său, Vasile, profesor de retorică, se spune că şi-a antrenat fiul atât în învăţătură, cât şi în virtute. Chiar din primii săi ani, familia lui Vasile i-a oferit un model de viaţă religioasă autentică: închinată lui Dumnezeu, Scripturii şi înfruntării cu nevoile practice.

Sfântul Vasile cel Mare, frescă de la Mănăstirea Studenița, anul 1209

Influențe formatoare

Expunerea lui Vasile la felurite moduri de trăire ascetică datează, de asemenea, din perioada copilăriei. Propria sa familie pare să fi practicat o formă de asceză domestică, un obicei care era popular în Asia Mică şi Siria pe la jumătatea secolului al IV-lea. Probabil că el a intrat în contact cu grupurile ascetice de inspiraţie eustaţiană care locuiau, în timpul tinereţii sale, în interiorul sau în împrejurimile centrelor urbane ale Anatoliei nord-estice. Şi-a petrecut o parte din anii copilăriei pe proprietatea familiei tatălui său în vecinătatea Neocezareei, unde bătrânul Vasile pare să fi practicat profesiunea sa de retor pentru o perioadă de timp. În timpul tinereţii lui Vasile, episcop al Neocezareei era Musonius (viaţa sa va fi elogiată de Sfântul Vasile ulterior), acesta fiind, cel mai probabil, la rândul său, un ascet. Curând după moartea tatălui său, pe când Vasile se afla la studii în Atena, mama sa, Emilia, şi sora Macrina s-au mutat din Neocezareea într-o proprietate mai retrasă, la Annesi, în Pont. Macrina şi-a convins mama să ducă o viaţă ascetică şi treptat, întreaga gospodărie – mamă, copii şi sclavi – a fost transformată într-o comunitate ascetică. Macrina a avut o influenţă considerabilă nu doar asupra fratelui ei mai tânăr, Petru, dar pare, de asemena, să fi jucat un rol important în privinţa vocaţiei monahale a lui Vasile. În timp ce Vasile se afla la Atena, probabil că Macrina a fost cea care l-a ţinut la curent pe fratele ei prin scrisori despre idealurile ascetice şi faima în creştere a lui Eustaţie al Sevastiei. Deşi Vasile însuşi păstrează tăcerea în privinţa influenţei surorii lui, Grigorie de Nyssa sugerează că Macrina a fost cea care l-a câştigat pentru „viaţa filosofică” [creștinism] după întoarcerea sa acasă. Navcratie, fratele lui Vasile care l-a urmat în abandonarea scopurilor retorice pentru singurătatea pustnicească şi a cărui viaţă rustică, mai izolată, a fost iniţial imitată de Vasile, se află, de asemenea, la baza experienţelor sale ascetice timpurii.

Sfântul Vasile are mai multe de spus despre un alt important factor în formarea sa timpurie, moştenirea pe care a primit-o de la Sfântul Grigorie Taumaturgul. Extrem de preţuit ca apostol-misionar în Capadocia şi Pont, Sfântul Grigorie a devenit episcop la Neocezareea în jurul anului 240. Cuvintele sale au fost păstrate şi transmise până la generaţia lui Vasile prin tradiţia orală şi practicile liturgice ale Bisericii. Dar Vasile, de asemenea, putea pretinde legături mult mai strânse cu Grigorie fiindcă marele episcop i-a convertit, botezat şi catehizat bunica, Macrina zisă cea Bătrână. Vasile face adesea referire la cuvintele, obiceiurile sau tradiţia lui Grigorie şi, în mod clar, l-a considerat un standard al dogmei şi practicii ortodoxe. A apelat frecvent la viaţa, învăţătura şi legătura Sfântului Grigorie cu familia sa și atunci când a apărat ortodoxia propriilor credinţe şi practici. Probabil, pentru Vasile, la fel de importantă ca influenţă asupra convingerilor şi îndrumării în viaţă a fost activitatea lui Grigorie de ascet şi episcop. Născut într-o familie păgână bogată în Neocezareea, Grigorie era destinat unei cariere în domeniul dreptului. Pe când vizita Cezareea Palestinei, înainte de începerea studiilor juridice, tânărul a căzut sub vraja lui Origen din Alexandria. Captivat de marele învăţător şi ascet creştin, Grigorie şi-a amânat planurile de a studia dreptul în Beirut şi a devenit student al şcolii lui Origen unde s-a dedicat studiului, rugăciunii şi contemplaţiei. După aproximativ cinci ani s-a întors în Neocezareea. Conform lui Grigorie de Nyssa, Grigorie Taumaturgul s-a retras iniţial din tumultul oraşului şi a chestiunilor lumeşti pentru a fi singur cu Dumnezeu. În ciuda înclinaţiei sale pentru singurătate, a devenit în curând cel dintâi episcop al oraşului şi faimos pentru evanghelizarea oraşului locuit în mare parte de păgâni. Aceste principale aspecte ale activităţii lui Grigorie erau binecunoscute de Capadocieni. Cu siguranţă, Vasile ştia despre pregătirea lui biblică şi duhovnicească împreună cu marele alexandrin [Origen]. Fie că a fost sau nu dedicată Taumaturgului, „Epistola către Grigorie” a lui Origen este inclusă în Filocalia, antologie de scrieri duhovniceşti pe care Vasile şi Grigorie de Nazianz au compilat-o în timpul retragerii lor comune la Annesi (cca 358).

Pentru Vasile, exemplare au fost nu doar teologia şi pregătirea duhovnicească a lui Grigorie; o impresie adâncă trebuie să fi lăsat asupra viitorului episcop şi istorisirile despre viaţa şi modul în care Grigorie şi-a exercitat autoritatea episcopală. Atât el, cât şi fratele său, Grigorie de Nyssa, s-au referit la Taumaturg numindu-l „Grigorie cel Mare”, şi în mai multe pasaje Vasile îl descrie drept conducătorul ideal. Elogiul său cel mai complet se găseşte în De spiritu sancto [Despre Duhul Sfânt]. Vasile îl portretizează pe Grigorie Taumaturgul ca fiind un creştin şi episcop model, punându-l în opoziţie cu fundalul eretic şi cu cel al conducerii bisericeşti secesioniste din vremea sa:

„Dar pe Grigorie cel Mare şi cuvântările lui unde să-l punem? Oare nu cu apostolii şi cu profeţii? El a fost un bărbat care a umblat în acelaşi Duh ca şi aceia, a călcat pe urmele sfinţilor şi a împlinit morala evanghelică cu exactitate în toată viaţa sa. Eu zic că am fi nedrepţi dacă nu am enumera acel suflet printre cei care se află aproape de Dumnezeu, pe el, care a strălucit în Biserica lui Dumnezeu ca o făclie. El avea o putere extraordinară împotriva demonilor datorită ajutorului Duhului şi primise un aşa dar al cuvântului, pentru a aduce neamurile la credinţă, încât găsind numai şaptesprezece creştini (în oraşul Constantinopol) a condus tot poporul de la sat şi oraş la cunoaşterea lui Dumnezeu” [De spiritu sancto 29.74].

Alături de influenţa familiei şi a modelelor spirituale din trecut, educaţia lui Vasile a jucat un rol în formarea personalităţii şi a idealurilor sale. După câteva perioade de studiu în Cezareea şi Constantinopol, a plecat în Atena ca să-şi continue studiile retorice. Însă, conform lui Grigorie de Nazianz, el niciodată nu a pierdut din vedere „viaţa filosofică” pe care cei doi prieteni tânjeau de atât de mult timp să o urmeze. De fapt, studiile clasice de filosofie şi retorică ale Capadocianului au întărit aspiraţia sa către acest ţel. De asemenea, trebuie să fi jucat un rol în dezvoltarea concepţiilor sale despre autoritatea creştină. Idealurile homerice ale virtuţii (aretē) şi imitării eroului, elemente centrale ale educaţiei greceşti din cele mai vechi timpuri, au fost lăsate moştenire epocilor ulterioare ale Antichităţii. Deşi nu ştim conţinutul exact al programei educaţionale urmate de Vasile, studiul filosofiei trebuie să fi dezvăluit un ideal despre viaţă care conţinea un puternic element moral (Alături de retorică, în Cuvântarea 43.23, Sfântul Grigorie de Nazianz menţionează filosofia, astronomia şi geometria printre materiile studiate de Vasile. Despre rolul central al lui Homer în studiile literare vezi H. I. Marrou, A History of Education in Antiquity).

Într-adevăr, filosofia care avea să domine lumea intelectuală greco-romană în jurul secolului al III-lea e posibil să fi întărit înclinaţia către asceză a studentului. Însăşi paideia a ajuns să aibă conotaţii religioase alături de cele intelectuale şi a dobândi paideia însemna, într-un anumit sens, a urma vocaţia păgână a sfinţeniei. Cerinţa ascezei era cuplată cu renunţarea filosofului la valorile şi ambiţiile lumeşti fiindcă numai prin eliberarea sufletului de ataşamentul faţă de trup, omul putea să aspire la contemplarea realităţilor spirituale. Purificarea sufletului era dobândită prin practici precum celibatul, dieta austeră şi alte forme de negare fizică. Filosoful păgân Plotin era renumit pentru că urma cu deosebită severitate aceste metode de purificare-de-sine.

Asceza nu s-a restrând doar la tărâmul filosofilor şi al monahilor. Ea era un ideal pentru conducător, de asemenea, iar istoricii din secolul al V-lea îl incorporează în caracterizarea împăraţilor creştini. Teodosie cel Tânăr este probabil cel mai bun exemplu pentru inedita imagine de „soldat-călugăr” ataşată personalităţii împăratului. Dar, deja în secolul al IV-lea aflăm că cel mai înverşunat conducător împotriva creştinilor, împăratul păgân Iulian, a avut o puternică înclinaţie ascetică. În rândul descrierilor minunat detaliate ale fizionomiilor şi obiceiurilor personale ale conducătorilor din Antichitatea târzie, Ammianus Marcelinus oferă un detaliu despre acest aspect din viaţa lui Iulian. Împăratul „nu avea nevoie să aleagă dintre mai multe feluri de mâncare, fiind mulţumit cu o dietă simplă şi săracă”; regimul său de somn includea întinderea aşternutului pe pământ şi uneori renunţa chiar la somn. De asemenea, urma un regim strict de abstinenţă sexuală. Se spune că, atunci când frumoasele fecioare persane au fost luate prizoniere, Iulian a refuzat să le atingă şi chiar să le privească. Ammianus a remarcat că „el urma exemplul lui Alexandru şi al lui Africanus, care au evitat asemenea purtare, ca nu cumva cei care se arată nebiruiţi de nevoinţe să fie moleşiţi de patimi”.

În afară de aplecarea academică a lui Vasile asupra filosofiei, studiul retoricii (început anterior la Constantinopol) avea, de asemenea, un scop moral. Unul din cei doi cei mai importanţi profesori de retorică ai lui Vasile, Proheresius, era creştin şi ascet, deşi nu cunoaştem nimic despre influenţa sa asupra tânărului său student. Păgânul Eunapius l-a descris pe Proheresius în cuvinte laudative şi i-a preamărit îndeosebi asceza. În general, educatorii, de la Isocrate şi trecând prin perioada elenistică, au insistat asupra afirmaţiei că principalul scop al educaţiei era cel de a inculca în studenţi bunele principii de purtare şi au condamnat orice sistem care neglija acest obiectiv moral. Vasile însuşi preţuia mult chiar şi pe autorii păgâni care au lăudat virtutea în scrierile lor, căci, mai târziu, el îi va încuraja pe tineri să urmeze cuvintele şi faptele bărbaţilor buni despre care aceşti autori păgâni au vorbit [Ad adolescentes 4: PG 31, 573C; vezi, de asemenea, 2: 568CD, şi 3: 569D-572A]. Accentul său puternic pus pe virtutea morală şi ascetică a conducătorului creştin avea să reflecte idealurile studiilor sale profane, dar şi influenţa educaţiei sale creştine.

În Atena, Vasile a avut, de asemenea, prima sa experienţă de conducere şi a fost strâns îngemănată cu urmarea unei vieţi religioase disciplinate. Grigorie de Nazianz descrie cum un mic grup de studenţi creştini s-au strâns în jurul prietenului său. Ei se distingeau prin viaţa lor austeră şi erau mândri să poată fi recunoscuţi creştini de colegii lor în acest oraş îmbibat de păgânism. Expunerea lui Vasile la „boala morală” despre care se spunea că impregnase oraşul Atena şi pe locuitorii săi, poate să fi contribuit la decizia sa de a-şi dedica viaţa grijei pastorale şi formării monahale. În orice caz, Grigorie sugerează că prietenul său a părăsit Atena cu intenţia de a urma o viaţă de „filosofie”, un scop care putea la fel de bine exprima ambiţii clasice, dar şi creştine [Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 43.20-22].

La finalizarea educaţiei sale, Vasile a fost profund influenţat de Eustaţie al Sevastiei şi de comunităţile ascetice pe care acesta le-a format sau inspirat. S-a scris mult despre relaţia Marelui capadocian cu acest ascet pionier în Asia Mică care, în cele din urmă, avea să cadă din ortodoxia niceeană. Jean Gribomont a susţinut convingător că Eustaţie a fost destinatarul Epistolei I a Sfântului Vasile, în care aflăm despre căutarea înflăcărată a „filosofului” de către tânărul Vasile prin Capadocia, Palestina, Egipt şi Alexandria şi cum de fiecare dată rata întâlnirea cu acesta. Seriozitatea şi caracterul radical al angajamentului ascetic eustaţian l-a atras pe Vasile. Mai târziu, reflectând asupra întâlnirii iniţiale cu asceţii organizată de Eustaţie, Vasile i-a comparat cu monahii din Egipt, Siria şi Mesopotamia, ale căror virtuţi şi austeritate ei căutau să le imite. El îşi amintea cu admiraţie îmbrăcămintea umilă, supunerea trupului, traiul sobru, lucruri care l-au determinat să îi apere şi, iniţial, să nege acuzaţiile aduse împotriva acestora. Exemplul acestor asceţi şi al conducătorului lor, ce a modelat atât de mult preocupările ascetice ale familiei în timpul absenţei sale, a jucat un rol important în întărirea hotărârii lui Vasile de a urma viaţa filosofică.

În acest scop, undeva în jurul anului 357, Sfântul Vasile s-a retras pe proprietatea izolată a familiei sale, în Annesi, pe râul Iris în Pont, chiar dincolo de râul care trecea pe lângă aşezământul mamei şi surorii sale. Aici Vasile a studiat Scripturile mult mai intens. Lucrarea Moralia pe care a început să o compună în timpul perioadei petrecute în Pont, reprezintă fructul meditaţiei şi al studiilor sale. Este îmbibată cu versete din Biblie, în special din Noul Testament. Prietenul său, Grigorie de Nazianz, s-a alăturat în curând activităţii de studiere a textelor biblice şi duhovniceşti, ducând împreună o viaţă de rugăciune şi de post. Sub influenţa lui Vasile, se pare că alţii au început, de asemenea, să li se alăture, deşi relaţiile sale ascetice iniţiale erau cu ucenicii lui Eustaţie. De fapt, Vasile a vizitat comunităţile eustaţiene învecinate unde a ascultat şi a răspuns la întrebările puse de fraţi. Eustaţie însuşi, care tocmai fusese ales episcop al Sevastiei (cca 358), era un vizitator şi un interlocutor frecvent în timpul acestor ani.

Din exemplul lui Eustaţie şi al adepţilor lui, Vasile a aflat despre un ascetism care înflorea în mediul urban. Faptul că asceţii eustaţieni locuiau în oraşe nu era ceva întâmplător. Eustaţie a înfiinţat în eparhia sa un aşezământ monahal menit a veni în ajutorul săracilor, bolnavilor şi celor nevoiaşi. Mai târziu, Vasile va înfiinţa o instituţie asemănătoare la periferia Cezareei. Este posibil ca prezenţa asceţilor eustaţieni în oraşele Anatoliei să fi putut provoca, la fel de bine, opoziţia care a dus la respingerea liderului lor. Oricum, această implicare în viaţa urbană l-a atras pe Vasile. Era ceva diferit de ceea ce întâlnise în centrele monahale din Egipt şi Palestina unde, cel mai adesea, izolarea sau îndepărtarea de societate reprezenta norma. Deşi Vasile sublinia nevoia de tăcere şi singurătate, el a înţeles folosul care decurgea din prezenţa asceţilor în apropierea oraşelor pentru ca astfel să fie în slujba fraţilor creştini.

Alături de preocuparea sa faţă de oraşe, Eustaţie a dovedit un angajament pentru Biserică ce nu putea scăpa observaţiei viitorului episcop al Cezareei. Conducătorul ascet pe care Vasile îl cunoştea şi respecta de mulţi ani era, de asemenea, un om dedicat Bisericii. Fiu de episcop, Eustaţie a fost hirotonit preot la o vârstă destul de fragedă. Deşi este posibil ca hotărârile de la Gangra să îl fi determinat să-şi tempereze practicile ascetice prea radicale, Eustaţie a continuat, pe când slujea ca preot, să înroleze în viaţa ascetică bărbaţi şi femei. Ascensiunea sa pe scaunul episcopal al Sevastiei din provincia Armenia, în ciuda suspiciunilor despre idealurile sale ascetice şi ecleziastice, atestă popularitatea sa în rândul poporului şi a episcopilor acelei provincii. De fapt, Epifanie al Salaminei, de obicei atât de caustic la adresa ereticilor, a fost surprizător de indulgent în expunerea pe care i-o face lui Eustaţie. În ciuda tendinţelor arianiste ale lui Eustaţie, Epifanie recunoştea faptul că „nu puţini sunt oamenii care îi admiră viaţa şi purtarea”. Poate că statutul lui Eustaţie, atât episcop cât şi ascet, l-au făcut mai înţelegător faţă de situaţia colegului său, fiindcă, în calitate de episcop al Sevastiei, Eustaţie a trebuit să se lupte cu aripa mai radicală a propriei sale mişcări ascetice. Se pare că ucenicul său, Aerius, i-a reproşat acceptarea scaunului episcopal, considerându-l incompatibil cu lepădarea monahală autentică. Deşi îi fusese încredinţată conducerea aşezământului lui Eustaţie, Aerius va rupe în cele din urmă legătura cu mentorul său şi îşi va forma propria comunitate ascetică, mult mai extremistă, despărţită de oraş şi de Biserică.

Eustaţie însuşi a continuat atât să promoveze viaţa ascetică în eparhia sa, cât şi să-şi îndeplinească ascultarea de episcop, un model pe care Sfântul Vasile îl va urma. Împreună cu Vasile al Ancyrei şi Eleusis al Cizicului, Eustaţie va conduce facţiunea homiusiană în lupta împotriva lui Aetius şi a anomienilor la Sinodul de la Ancyra (358). În următorul an a participat la Sinodul de la Seleucia (359). Acest sinod l-a delegat la curtea de la Constantinopol pentru a prezenta împăratului Constantius (337-361) poziţia homiusiană. Ca şi alţi delegaţi de aici, a fost obligat să semneze cea de-a patra formulă de la Sirmium şi a fost exilat în Dardania de arienii triumfători. Însă a fost în curând rechemat şi repus pe scaunul său de împăratul Iulian (361-363). În timpul acestei perioade, Vasile l-a însoţit pe Eustaţie nu doar în vizitele făcute comunităţilor ascetice, ci şi în discuţiile referitoare la politica ecleziastică. A călătorit împreună cu el pentru a se întâlni cu Silvanus al Tarsului, făcând împreună aranjamentele pentru Sinodul de la Lampsacus (toamna lui 364) unde episcopul Sevastiei a jucat din nou un rol proeminent. A fost unul din cei trei delegaţi aleşi să prezinte împăratului Valerian şi papei Liberius concepţia homiusiană. La întoarcere, membrii acestei delegaţii au făcut un raport despre călătoria lor în Apus la Sinodul de la Tiana (367), care a aprobat rezultatul acestei comisii. Vasile a fost probabil prezent la această întrunire. Pe atunci, el era cu siguranţă în termeni buni cu Eustaţie şi a conlucrat cu acesta pentru binele Bisericii.

În cele din urmă, Eustaţie a devenit o sursă de adâncă mâhnire şi de mare ruşine pentru Vasile. Atât intimitatea prieteniei lor cât şi daunele cauzate de ruptura lor sunt descrise în Epistola 223. În alt loc, Vasile descrie dezertarea lui Eustaţie de la credinţa ortodoxă, sugerând influenţa fatală a lui Arie drept motivul care a stat la baza acestui fapt. Chiar şi în cele mai amare reproşuri însă, el şi-a adus aminte de cinstea pe care i-o acorda marelui ascet. Sfântul Vasile nu s-a opus niciodată direct idealurilor ascetice ale lui Eustaţie. Nu găsim nici o menţiune despre deciziile de la Gangra în scrierile lui Vasile. Similar, Sinodul din Melitene, unde se pare că Eustaţie a fost depus de arieni din cauza atitudinii sale ascetice, este menţionat doar cu stânjeneală.

Vasile a încercat să tempereze entuziasmul ascetic care putea cauza disensiune sau tuburare în Biserică. De exemplu, el a interzis săvârşirea Euharistiei în casele particulare, o practică explicit condamnată de Sinodul de la Gangra. A încurajat cumpătarea atât în mâncare cât şi în postire şi a vorbit despre necesitatea acordării atenţiei cuvenite trebuinţelor fizice. În general, Regulile lui Vasile năzuiesc spre moderaţie. Ele pun accent nu pe lipsurile extreme sau pe fapte minunate, ci pe faptele de iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Totuşi, practicile eustaţienilor nu sunt nicăieri condamnate explicit. Nimic nu putea să şteargă impresia pe care Eustaţie a produs-o asupra tânărului Vasile atât ca model de viaţă ascetică, dar şi ca energic conducător al Bisericii. Umbrite de ruptura teologică care a adâncit atât de profund pe cei doi prieteni, asemănările idealurilor lor şi anumite aspecte ale propriilor cariere au fost adesea trecute cu vederea sau minimalizate.

Alţi factori au jucat, de asemenea, un anumit rol în dezvoltarea gândirii monahale a lui Vasile şi în acceptarea ulterioară a unei cariere ecleziastice. Mai multe studii vechi au presupus că monahismul vasilian datorează mult sistemului cenobitic pahomian. De fapt, adevărul este că Vasile nu a avut prea multe legături cu stilul pahomian de vieţuire monahală. Deşi tânărul capadocian a vizitat centrele monahale din Răsărit, este mult mai probabil ca el să fi întreprins această călătorie în căutarea lui Eustaţie decât în scopul de a aduna date pentru întemeierea propriei sale obşti monahale [În Epistola 1, Vasile explică faptul că după ce a auzit de „filosofia” lui Eustaţie, a părăsit Atena şi s-a întors în Capadocia însă nu l-a găsit aici. În acest context, el descrie călătoriile sale în Siria, Egipt şi Alexandria. Vezi Jean Gribomont, „Eustathe le philosophe”. Vasile i-a cercetat pe pustnicii şi comunităţile ascetice din Răsărit (Epistola 223.2, 3), însă aceasta se va fi întâmplat în timpul drumului de întoarcere, după ce şi-a revenit din boala care-l doborâse în Alexandria. Despre originalitatea sistemului monahal vasilian vezi Emanuel Amand de Mendieta, „Le système cénobitique basilien comparé au système cénobitique pachômien”, RHR 152 (1957), şi J. Gribomont, „Obéissance et Évangile selon saint Basil le Grand”, Supplement de la vie spirituelle 5 (1952)]. Vasile însă nu menționează nimic despre vizitele la frăţiile pahomiene din Egipt. E posibil să fi cules mai multe din călătoria sa în Alexandria, unde viaţa ascetică şi vocaţia preoţească tindeau să coincidă, dar epistolele sale dezvăluie faptul că nu l-a întâlnit niciodată pe Atanasie. Admiraţia sa pentru marele episcop şi sprijinitor al monahismului radiază din corespondenţa sa, dar el nu l-a cunoscut decât prin faima sa. Este mai probabil ca experienţa directă a modelelor monahale să o fi dobândit în Siria, în vecinătatea imediată a Capadociei native. Căutarea influenţelor asupra concepţiei sale despre monahism va fi rodnică dacă vom privi în această direcţie, în special cu referire la legătura pe care el o realizează între idealurile ascetice şi conducerea Bisericii. În această regiune, relaţiile dintre ascetismul premonahal şi ierarhia bisericească erau strâns interconectate. Mai mult, aşa cum am văzut, era un spaţiu în care episcopii asceţi nu reprezentau un fenomen ieşit din comun.

Vasile a spus foarte puţine lucruri despre turnura pe care a luat-o viaţa sa sau despre motivele care l-au atras la preoţie şi, în cele din urmă, la episcopat. Cu toate acestea, influenţa în anii săi formativi a unor modele precum Grigorie Taumaturgul sau Eustaţie al Sevastiei trebuie să fie îndeajuns de evidenţiată. El nu a văzut nici o opoziţie între asceză şi funcţia ierarhică în vieţile acestor bărbaţi. De asemenea, epistolele trimise înainte de investirea sa ca arhiereu nu sugerează acea rezervă faţă de episcop pe care am observat-o în anumite texte ale monahismului egiptean. În timp ce mulţi monahi ezitau să intre în cler, Capadocianul nu a arătat o astfel de reţinere (Sfântul Grigorie de Nazianz a fost uimit că prietenul său a acceptat atât de uşor promovarea pe scaunul de episcop şi, prin aceasta, tulburarea inerentă treburilor lumeşti. Vezi Grigorie de Nazianz, Epistola 40). De fapt, datorită tulburării din Biserică în timpul vieţii sale, Vasile a perceput tot mai acut necesitatea menţinerii în tandem a vieţii monahale şi a autorităţii ecleziastice. Propria sa carieră a devenit intenţionat orientată către acest scop. După hirotonia sa ca preot din 364, slujirea activă a Bisericii a fost întrepătrunsă cu perioade de retragere. În timp ce astfel de răgazuri au devenit mai puţin frecvente din cauza datoriilor apăsătoare ale episcopatului său, Vasile a tânjit mereu, în sufletul său, după acele momente de retragere. Funcţiile sale arhiereşti oficiale au oglindit acest obiectiv dublu. Pentru Vasile, conducerea Bisericii ca întreg cuprindea supravegherea şi grija pentru obştile monahale.

Context: Starea Bisericii şi episcopatul

Oricare va fi fost influenţa exercitată de familie, educaţie, sau rolul pe care modelele l-au avut în anii săi formativi, ideile lui Vasile despre arhierie au fost semnificativ modelate de ceea ce el înţelegea ca fiind criza prin care trecea Biserica din vremea sa, caracterizată în special de răspândirea ereziei şi de fobiile autorităţii episcopale contemporane. Ultimii ani ai domniei lui Constantius II (337-361) ca şi cei ai lui Valens (364-378) au fost martorii triumfului temporar şi a răspândirii arianismului. Aderenţa la crezul homousian acceptat la Sinodul de la Rimini (359) şi confirmat de Sinodul de la Constantinopol (360) a devenit literă de lege. Puşi să aleagă între exil şi îmbrăţişarea arianismului, mulţi episcopi niceeni au semnat formula. În Cezareea, bătrânul episcop Damasus a subscris crezului, deşi Vasile a sugerat ulterior că el a făcut aceasta datorită simplităţii inimii şi neavând intenţia de a respinge credinţa de la Niceea. Bătrânul Grigorie de Nazianz, de asemenea, a clacat sub presiune, deşi şi el, mai târziu, se va fi reconcilia cu ortodocşii. Domnia împăratului Iulian (361-363) a debutat cu o perioadă de toleranţă în timpul căreia episcopii exilaţi au fost rechemaţi. Însă, la scurtă vreme, împăratul a iniţiat o redeşteptare a păgânismului şi s-a angajat într-o campanie de atacuri mai directe şi mai subtile împotriva creştinilor. Atanasie a fost exilat din nou. Facţiunea niceeană s-a bucurat de un scurt răgaz în timpul domniei succesorului lui Iulian, împăratul pro-niceean Iovian (363-364), dar moartea sa prematură a avut drept consecinţă venirea pe tron a ultimului împărat arian.

Împăratul Valens (364-378), care a condus Răsăritul creştin în cea mai mare parte a epocii păstoririi lui Vasile, era descris în secolul al V-lea ca fiind tolerant faţă de toate mai puţin faţă de „campionii hotărârilor apostolice”, împotriva cărora „a stăruit într-un război de durată” (Teodoret, Historia ecclesiastica 5.21.3-4). Epistolele lui Vasile susţin această portretizare ulterioară a prejudecăţilor împăratului faţă de susţinătorii Niceei. În timp ce primii ani ai domniei sale au fost în principal dedicaţi campaniilor militare împotriva goţilor, după 369, Valens şi-a intensificat persecuţia împotriva celor care se opuneau politicii sale religioase. A susţinut cu îndârjire formula stabilită la Rimini-Constantinopol în opoziţie atât cu facţiunea homiusiană, cât şi cu cea niceeană. Numeroşi episcopi din ambele facţiuni au fost exilaţi din cauza refuzului lor de a semna crezul. Monahii au fost, de asemenea, presaţi să subscrie şi au fost pedepsiţi atunci când au refuzat să se supună ordinelor imperiale.

În mai multe epistole adresate apusenilor, Sfântul Vasile a descris starea primejdioasă a Bisericii. Anumite imagini reapar în descrierea acestei situaţii. Biserica a sucombat sub atacurile duşmanilor ei, precum o corabie lovită de valuri, iar ameninţarea „naufragiului” este iminentă. Erezia ariană s-a răspândit ca o „furtună” sau „vijelie” furioasă, cucerind în scurt timp întreaga Biserică. Drept urmare, moralitatea a fost discreditată într-o mare de confuzie şi ignoranţă. Vasile pune în contrast această imagine a turbulenţelor din Răsărit cu ortodoxia şi pacea Bisericilor din Apus. Totuşi, în decursul câtorva ani, apelurile sale sincere pentru ajutor s-au transformat în reproşuri la adresa episcopilor apuseni pentru faptul că nu au venit în ajutorul fraţilor lor. I-a avertizat pe apuseni să ia aminte fiindcă altfel vor cădea şi ei pradă atacului violent al arianismului. Într-o epistolă către episcopii din Italia şi Galia, unul din cele mai disperate apeluri pentru ajutor, Vasile a descris în amănunţime „roada mortală” născută de năpasta ariană: „Învăţătura dreaptă e răstălmăcită, aşezămintele Bisericii călcate în picioare. Trufia oamenilor, care nu mai au frică de Dumnezeu, urcă în primele rânduri, afişându-şi întâietatea în chip simţit cu preţul multor nelegiuiri, încât cel ce se defaimă mai tare e socotit ca cel mai vrednic de a ajunge păstor… A slăbit asprimea canoanelor, în locul ei a crescut libertatea de a păcătui. Căci cei ce au ajuns la conducere prin strădanii prea pământeşti îşi arată nemulţumirea faţă de ei prin aceea că îngăduie celor păcătoşi tot ceea ce ştiu că le face plăcere” (Epistola 92.2).

În descrierile Bisericii asediate, aspectul care atrage cel mai mult atenţia este calvarul episcopilor niceeni din Răsărit. Vasile a povestit cu amar exilul şi înlocuirea conducătorilor ortodocşi: „Păstorii sunt izgoniţi iar în locul lor sunt aduşi lupi cruzi care sfâşie turma lui Hristos”. Patru ani mai târziu, persecuţia episcopilor niceeni nu slăbise. Scriind în 376 episcopului Eusebiu al Samosatei, Vasile se plângea de faptul că oameni stricaţi au luat în stăpânire Bisericile (Epistola 90.2). Episcopii buni, inclusiv fratele său Grigorie, au fost alungaţi din scaunele lor şi înlocuiţi de sclavi şi nimicitori ai credinţei. Într-o altă epistolă adresată episcopilor din Italia şi Galia, el dezvăluie strategia ariană împotriva arhiereilor niceeni: „Păstorii sunt persecutaţi pentru ca să se împrăştie turma… În viaţa de toate zilele nici un răufăcător nu este condamnat fără dovezi, pe când episcopii sunt arestaţi pentru simple denunţuri şi pedepsiţi fără să se fi adus nici o mărturie despre vina lor… au fost luaţi cu forţa în miez de noapte, alungaţi peste graniţă şi lăsaţi în prada sorţii şi a morţii prin suferinţele pustiei” (Epistola 243.2). Vasile a scris adeseori epistole către episcopii din exil, încurajându-i în lupta lor şi îndemnându-i să rămână fermi împotriva ereziei. De asemenea, i-a lăudat pe monahii care au căzut victime ale persecuţiei ariene pentru loialitatea lor faţă de credinţa de la Niceea.

Răspândirea arianismului nu reprezenta singura îngrijorare a episcopului. Diviziuni interne sfâşiau Bisericile Răsăritene. „Naufragiul este produs, pe de-o parte, din cauza mării care este puternic agitată de factori din afară”, îi scrie Vasile lui Atanasie, „pe de altă parte, din cauza confuziei navigatorilor care se împiedică şi se jenează unul pe altul” (Epistola 82). Neîncre­derea şi suspiciunea reciprocă împiedicau episcopii ortodocşii să făurească unitatea de care aveau nevoie atât de mult pentru a rezista în faţa duşmanului comun. Puterea lor era irosită pe certuri interne meschine. „Ne revoltăm împotriva celor care au căzut, mărim şi mai mult rănile, facem şi mai grele pătimirile provocate de eretici într-o vreme când noi, care lăsăm să se înţeleagă că avem în credinţă aceleaşi vederi, ne îndepărtăm unul de altul pentru cine ştie ce fleacuri mărunte” (Epistola 258.2). Nici o situaţie de dezacord intern nu i-a provocat Sfântului Vasile o mâhnire mai mare decât schisma Antiohiei. Corespondenţa sa cu Atanasie este aproape în întregime dedicată eforturilor de a vindeca această schismă. În alte dispute, de asemenea, Vasile s-a găsit prins între facţiunile rivale. Clemenţa sa faţă de foştii arieni l-a făcut să pară suspect în ochii fraţilor mai conservatori. Într-o epistolă, el spune că, pe de-o parte, este atacat de anomieni, pe de altă parte, de sabelieni (Epistola 210.4). Conform lui Vasile, ereziile lui Apolinarie din Laodiceea şi Marcel din Ancyra au continuat să câştige adepţi şi chiar episcopii ortodocşii i-au primit fără cunoştinţă la Împărtăşanie. Episcopii instabili şi confuzi proliferau crezuri şi concurau pentru sprijinul colegilor faţă de opiniile lor mereu schimbătoare, astfel încât Biserica era tot mai dezbinată (Epistola 244.9). În cele din urmă, atitudinea diferită a lui Eustațiu al Sevastiei faţă de consensul ortodox asupra Duhului Sfânt în curs de consolidare a dezlănţuit tot felul de suspiciuni. Unii episcopi îl suspectau pe Vasile de erezie din cauza îndelungatei sale asocieri cu episcopul; alţii îi reproşau faptul că schimbă taberele şi că îşi trădează opinia iniţială din cauza unei dispute personale meschine. Chiar Eustaţie şi discipolii lui l-au acuzat de erezie pe Vasile. Mai rău, se plânge Vasile, câţiva care pretindeau că sunt apărătorii ortodoxiei se foloseau de astfel de disensiuni spre slavă personală.

Dureros pentru Capadocieni a fost mai ales faptul că episcopii înşişi erau atât de des promotorii certurilor în loc să fie artizanii reconcilierii. Îndepărtarea niceenilor de pe scaunele episcopale a dus la numirea în poziţii de autoritate a arienilor şi incompetenţilor. Vasile a denunţat copleşitoarea lor ambiţie şi iubire de putere. Cu toate acestea, nu numai ereticii erau de vină. În ultimul capitol din De spiritu sancto (30.76-79), o descriere plastică a pătimirilor Bisericii Răsăritene în timpul persecuţiei ariene, Vasile analizează comportamentul episcopilor ortodocşi. Dovedind o atitudine de partizanat, explică el, aceştia s-au atacat unii pe alţii cu aceeaşi înverşunare cu care luptau cu duşmanii lor arieni. Ei se întreceau, ranchiunoşi, pentru locuri de influenţă, aruncând în confuzie poporul creştin. Conducerea adecvată lipsea, iar autoritatea era dispreţuită. Într-o prefaţă la Moralia sa, Sfântul Vasile a fost din nou extrem de explicit în acuzarea episcopilor pentru starea mizerabilă a lucrurilor: „Şi mai rău decât orice”, meditează el cu tristeţe, „este faptul că înşişi ierarhii se deosebesc atât de mult în gândire şi opinie unul de celălalt, se comportă atât de contrar faţă de poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, dezbină Biserica lui Dumnezeu şi împrăştie turma Sa cu o lipsă de milă atât de izbitoare”. Toţi doresc să poruncească, chiar şi împotriva lui Dumnezeu, şi nici unul dintre ei nu se supune legii Lui (De judicio dei 1: PG 31, 653B. Această relatare despre neînţelegerile din interior seamănă foarte mult cu descrierea din De spiritu sancto 30, scrisă în 377).

Din perspectiva Sfântului Vasile, ca arhiepiscop al Cezareei, una din cele mai grave probleme cu care se confruntă Biserica în mijlocul unei asemenea anarhii era lipsa de candidaţi potriviţi pentru arhierie. De-a lungul carierei sale, Vasile s-a plâns de această deficienţă: „Nu este uşor să găseşti un bărbat vrednic”, îi scrie el lui Amfilohie în 374 şi îndeamnă totodată la prudenţă: „ca să nu discredităm fără voie cuvântul din cauza caracterului nepotrivit al celor care sunt chemaţi la slujire şi să nu obişnuim pe mireni cu nepăsarea”. Într-o epistolă către Eusebiu al Samosatei, el descrie cum un sinod lipsit de scrupule a ales un om „de un caracter despre care nici nu doresc să vorbesc. Hirotoniile premature şi necanonice au ajuns la ordinea zilei (pentru cazurile specifice şi rezervele lui Vasile vezi Epistolele 190, 121 şi 122, pentru plângerea către Eusebiu vezi Epistola 237.2). Nevoia de învăţătură sănătoasă reprezenta o preocupare deosebită a lui Vasile. „Toată lumea este teolog”, remarcă el sarcastic; totuşi, el deplânge profunda necunoaştere a Scripturii şi a tradiţiilor Bisericii (De spiritu sancto 30.77). Scriind episcopilor din Apus, Vasile se plângea că în Bisericile Răsăritene „Nu mai există oameni care să păstorească turma Domnului cu înţelepciune… Respectarea riguroasă a canoanelor lipseşte cu desăvârşire” (Epistola 92.2). El se plângea că mulţi dintre cei unşi pe scaunul de episcop erau instabili şi inconsecvenţi în teologia lor. Confuzia şi lipsa de învăţătură catehizatoare limpede din partea ierarhilor au încurajat răspândirea necunoaşterii propriei credinţe în rândul creştinilor, făcându-i foarte vulnerabili loviturilor arianismului.

Nu doar necunoaşterea dogmelor era în creştere; în rândul episcopilor şi candidaţilor la episcopie imoralitatea şi mita erau larg răspândite. Vasile a expus îndeosebi pofta după bani în epistolele sale către horepiscopi, episcopi din eparhiile rurale aflate la distanţe considerabile de mitropolia Cezareei. Scriind pe la începutul păstorii sale arhiereşti, el îşi exprimă oroarea faţă de o ştire care îi ajunsese la ureche, potrivit căreia, aceşti episcopi de ţară „primesc bani de la cei care sunt hirotoniţi” (Epistola 53.1). El condamnă vinderea harului preoţiei numind-o lăcomie şi idolatrie, lucruri care îi fac pe cei ce o practică să fie nepotriviţi pentru săvârşirea Sfintelor Taine. Într-o altă epistolă, episcopul capadocian reproşează horepiscopilor săi faptul că au primit în posturi oameni cu un caracter vrednic de dispreţ, nesocotind total canoanele şi obiceiurile Bisericii: „Cu o nepăsare desăvârşită aţi permis preoţilor şi diaconilor să introducă persoane nevrednice în biserică, pe oricine au dorit ei, fără vreo cercetare a vieţii acelora, doar prin favoritism, pe baza rudeniei sau a unei anumite legături de prietenie. Din acest motiv, în fiecare sat există mulţi preoţi, însă nici unul vrednic să slujească în altar aşa cum chiar voi mărturisiţi că nu aveţi pe cine alege” (Epistola 54). De asemenea, Sfântul Vasile a evidenţiat faptul că mulţi căutau să fie primiţi în rândul clerului de frica recrutării în armată. Îşi încheie epistola cu un îndemn la reexaminarea cu atenţie a caracterului şi comportamentului clericilor şi la îndepărtarea preoţilor nevrednici. Totuşi, neţinând seama de eforturile lui Vasile de a păzi sfinţenia slujirii bisericeşti, acei bărbaţi pe care el îi considera neîncercaţi şi nepotriviţi au fost în continuare numiţi pe scaunul de episcop.

Sursa: Andrea Sterk, Monahul-Episcop în Antichitatea târzie, Editura Ecclesiast, Sibiu.