Cugetări duhovnicești 8

Atunci când monahul nu are rigoare în viață, în ascultare, în îndatorirea lui, nu sporește. De aceea, de multe ori vă spun, copii, împliniți-vă îndatoririle, pentru că și eu am făcut multe lucruri fără discernământ și m-am vătămat, chiar și în privința sănătății, căci am făcut multe lucruri fără binecuvântare, din multă râvnă. Pe atunci nu eram obște și mâncam cât vroiam sau mâncam uscat și nu-i spuneam duhovnicului. Noi, ce aflam din lecturile noastre, vroiam să punem în practică și duhovnicul nostru nu afla de acestea. Apoi ne-am îmbolnăvit de adenopatie și de altele, pentru că făceam lucruri fără discernământ. De aceea, așadar, la noi, aici, pentru că suntem sub ascultare în obște, nu va trebui să se întâmple așa ceva.

Când omul merge pe calea împărătească, nu poate să îl tragă nimeni nici încoace, nici încolo. Desigur, atunci când se face cu binecuvântarea Starețului sau a Stareței, și simte în sine și Starețul că se cuvine cutăruia să facă cutare lucru și dă binecuvântarea, acela să facă acel lucru. Când însă îți spune să nu faci cutare lucru, nu trebuie să îl faci.

Atunci când insistăm pe lângă Ghéronda să ne dea binecuvântare, ca să facem ceva și ne-o dă fără ca el să vrea acest lucru, asta ne aduce moarte și apoi spunem: Cum de am pățit eu lucrul ăsta? Uite de ce, pentru că duhovnicul nu și-a dat binecuvântarea din tot sufletul.

Când faci ascultare, sufletul dobândește smerenie. De aceea, așadar, noi, oamenii, pentru că avem neputință trupească și o experiență relativă, de aceea și eu vă mai spun câte un cuvințel, fie vă spun fiți atenți la cutare lucru, fie luați aminte la rugăciunea voastră, fie la mâncare, fie la metanii, fie A, fie B, din experiență vi le spun, în sfârșit. De aceea, așadar, atunci când vom face ascultare adevărată și desăvârșită, nici trupul nu ni se vlăguiește, nici sufletul nu se îmbolnăvește.

Dacă Starețul sau Stareța ne spune ceva, Să fie binecuvântat! Zice bine, zice strâmb, fără discernământ, nedrept? Orice-ar fi. A spus-o, s-a terminat! Dacă a spus-o, Fie binecuvântat! Dumnezeu vede de Sus, și vede și judecă. Fie drept, fie nedrept, acela va da cuvânt de răspuns lui Dumnezeu. Așadar, noi suntem datori să ascultăm. Câtă rigoare păzește omul în viața sa, anume cu aceste porunci pe care le auzim de la Stareț sau Stareță și citim, și le împlinim cu multă luare-aminte și bunăcuviință, și din aceasta ne vom dobândi mântuirea și toate virtuțile.

Când spunem că nu contează cutare lucru, pentru celălalt nu te obosi, cutare, de vreme ce-l face aceea, ce să-l mai fac și eu? Dar tocmai pentru că treaba cutare o face sora cutare, o vei face și tu, căci aceea poate se lasă atrasă în vreo ispită și dacă nu ești lângă ea, rămâne în întunericul ei. Trebuie oare să o urmăm pe aceea care este căzută? Noi să ne ținem cu tărie de Hristos și să spunem: să stăm bine, să stăm cu frică. Să fim atenți la noi înșine, să nu cădem în aceeași ispită. De aceea ni se cere multă trezvie. Viața noastră are măreție, are un mare Har. Are o asemenea adâncime și o asemenea înălțime, că mintea nu poate să și le închipuie. Desigur, acest lucru îl va simți omul în clipa în care îl va cerceta Harul lui Dumnezeu, atunci când îl va cerceta Domnul. Câtă vreme atunci când se află în ispită sau eu mă aflu în ispită sau oricare dintre noi, îndeobște ni se pare că nu mai există mântuire, că nu mai există nimic.

Atunci când ne vedem pe noi înșine și nu ne uităm nici în dreapta, nici în stânga, și aruncăm orice este căzut în noi, atunci când privim la drumul pe care ni-l va deschide duhovnicul nostru și Starețul nostru, simțim această măreție.

Noi, ca oameni, putem să greșim, dar, am spus, voi sunteți datori să faceți ascultare și în această ascultare veți găsi mărgăritarul, mărgăritarul de aur, le veți găsi pe cele cerești, veți găsi toate mărețiile vieții de Sus, care nu au sfârșit, pe care nu le poate povesti limba omului. Pe toate acestea le aduce ascultarea. Toate virtuțile sunt în ascultare, în smerenie, pentru că acela care are smerenie, are și ascultare.