Sfântul Grigorie de Nyssa – Profetul Moise, model al slujirii arhiereşti

Sfântul Ierarh Grigorie de Nyssa – miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul

Deşi Grigorie de Nyssa nu a scris nici măcar un singur tratat despre conducerea Bisericii, scrierile analizate în studiul de faţă dezvăluie temele şi idealurile comune în concepţia sa despre arhierie. Cu toate că nu a condamnat ceea ce el considera drept atribute exterioare pentru funcţia de episcop – educaţie, avere, statut social – Grigorie a subliniat în repetate rânduri că viaţa virtuoasă este cea mai importantă calificare. Nu a dat nici măcar o singură definiţie consistentă a virtuţii însă exemplul său arată că a impus practica nevoinţelor ascetice şi urmarea lui Dumnezeu prin rugăciune şi contemplaţie. Virtutea era, în cele din urmă, răsplătită cu experierea unei teofanii, o manifestare a divinului. Însă, atât antrenamentul în virtute cât şi rodirea sa în vedenia lui Dumnezeu pregăteau în cele din urmă o persoană ca să slujească poporul lui Dumnezeu. Poate că povestirea despre hirotonia lui Grigorie Taumaturgul exprimă cel mai bine preocuparea sa. În timp ce Taumaturgul se temea că povara grijii preoţiei va împiedica viaţa filosofică, episcopul Fedimus al Amasiei dorea să îl însărcineze pe Grigorie cu grija Bisericii „pentru ca nu cumva un atât de mare bine să sfârşească într-o viaţă inutilă şi trândavă”. Din nou hirotonia este zugrăvită ca o intensificare a vieţii contemplative[1]. În cele din urmă, episcopul Fedimus avea să triumfe iar Grigorie a fost astfel hirotonit episcop al Neocezareei.

Pe scurt, viaţa virtuoasă nu trebuie să sfârşească în nelucrare. Este o pregătire pentru slujirea continuă a lui Dumnezeu şi a Bisericii. S-a observat că în scrierile târzii ale lui Grigorie concepţia sa despre viaţa virtuoasă se îndepărtează de tradiţia platonică şi expresia sa creştină din gândirea lui Origen[2]. Platon, Aristotel, Origen şi Plotin au avut tendinţa de a considera viaţa morală ca fiind subordonată cunoaşterii şi au considerat că ţelul virtuţii este vederea sau unirea cu Dumnezeu. Spre deosebire de aceştia, pentru Grigorie virtutea nu era un simplu pas pe drumul către desăvârşire, o etapă care trebuia depăşită şi înlocuită de experienţa mistică sau unificatoare. În timp ce virtutea este o condiţie prealabilă pentru contemplaţie, ea este, de asemenea, rezultatul contemplaţiei. Fapta virtuoasă trebuie să izvorască din cunoaşterea lui Dumnezeu fiindcă este parte din procesul continuu al desăvârşirii. Dacă această transformare a tradiţiei platonice este evidentă în teologia târzie a Sfântului Grigorie, ea este cu siguranţă caracteristică pentru modul în care el se preocupă cu conducătorii bisericeşti. Chiar şi De Vita Moysis, unul din tratatele sale cele mai mistice, se încheie cu un tablou al patriarhului, prietenul lui Dumnezeu, care mijloceşte cu succes înaintea Lui pentru popor. Astfel de lucruri, explică Grigorie, „sunt o mărturie clară şi o demonstraţie a faptului că viaţa lui Moise a urcat cea mai înalt munte al desăvârşirii”[3].

Într-adevăr, poate că imaginea lui Moise este cea care întruchipează cel mai bine concepţia lui Grigorie despre slujirea de episcop. Înălţarea lui Moise ca model al vieţii virtuoase nu era o noutate pentru Grigorie. Vasile a apelat la viaţa patriarhului şi era un typos destul de obişnuit printre autorii creştini şi evrei ai perioadei. Chiar Sfântul Grigorie de Nyssa s-a inspirat masiv din Viaţa lui Moise scrisă de Filon pentru propriul tratat despre patriarh[4]. Însă Capadocienii au găsit în viaţa şi cariera lui Moise un ideal pentru conducătorii creştini în special. Grigorie de Nyssa a dezvoltat cel mai deplin şi consistent modelul celor trei etape al vieţii sale ca model pentru episcopii contemporani. La modul ideal, candidatul trebuia să fie şcolit în învăţătura profană, să fi abandonat cercetarea academică şi alte ambiţii pentru viaţa contemplativă şi, în cele din urmă, să fi jertfit chiar şi bucuria singurătăţii monahale pentru a sluji activ poporul lui Dumnezeu. Nyssanul a lăudat acest model în cariera lui Vasile sugerând că numai un ascet care a dobândit o intimitate cu Dumnezeu printr-o disciplină trupească riguroasă şi practica stăruitoare a contemplaţiei este echipat în mod potrivit pentru sarcina plină de responsabilităţi a arhieriei.

Portretizările pe care Sfântul Grigorie le face conducătorilor virtuoşi nu sunt numai descriptive, ci şi atent făurite pentru a formula o teologie a episcopatului. Folosesc cu precauţie termenul teologie de vreme ce merge în răspărul întrebuinţării lui în tradiţia răsăriteană, unde este rezervat, în general, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. Mai mult, în scrierile lui Grigorie despre conducerea bisericească găsim puţine referiri la Liturghie sau Taine şi chiar şi mai puţine la rolul efectiv al preotului sau episcopului în administrarea acestora[5]. Cu toate acestea, întărirea descrierilor şi recomandărilor pentru episcopul bun sunt trăsăturile importante ale teologiei duhovniceşti a lui Grigorie, o teologie ideal adecvată modelului monahului-episcop al conducerii în Biserică.

Precum Sfântul Vasile, Grigorie tânjea pentru realizarea unei reforme a funcţiei de episcop. Eforturile sale concrete pentru a realiza această schimbare în direcţia dorită nu au fost deosebit de reuşite şi pot confirma la fel de bine raţionamentul fratelui său cum că Grigorie era naiv şi nu avea nici o aptitudine pentru politica bisericească. Cu toate acestea, cel puţin două texte sugerează impactul de durată a câtorva din scrierile sale despre conducere discutate mai devreme în acest capitol. O epistolă către Sever al Antiohiei (cca 465-538) dezvăluie faptul că panegiricul Nyssanului închinat lui Grigorie Taumaturgul a continuat să fie citit în multe biserici, mai ales în capitală. O jumătate de secol mai târziu, Viaţa lui Moise a slujit ca model proeminent pentru Viaţa lui Eutihie, patriarhul Constantinopolului de la sfârşitul secolului al VI-lea care a fost el însuşi un monah-episcop[6]. Într-o perioadă în care erezia era în floare, iar facţionalismul continua să cangreneze tabăra niceeană, Sfântul Grigorie de Nyssa s-a făcut ecoul îngrijorării lui Vasile din cauza existenţei unui deficit de autoritate spirituală în Biserică. Credinţa ortodoxă era în mod clar de primă importanţă în alegerea episcopilor, însă dogma dreaptă singură nu era suficient. Panegiricele şi descrierea de către Grigorie a modelelor vrednice de laudă exprimă cel mai bine idealurile sale de conducere în Biserică, idealuri ce vor ajuta la modelarea episcopatului pentru generaţiile care vor urma.

Sursa: Andrea Sterk, Monahul-episcop în Antichitatea târzie, trad. Dragoş Dâscă, Editura Ecclesiast, Sibiu, 2012. Fragment din Capitolul Grigorie de Nyssa: Despre Vasile, Grigorie şi statutul de episcop, pp. 154-156.