Primus sine paribus
14 January 2014
Biserica Rusiei, printr-o hotărâre sinodală recentă[1], pare să opteze, pentru încă o dată[2], în favoarea izolării atât față de dialogul teologic cu Biserica Romano-catolică, cât și față de comuniunea Bisericilor Ortodoxe. Merită să subliniem, din start, două elemente de bază care decurg din această hotărâre: primul constă în subminarea textului de la Ravenna[3] din motive aparent teologice, tocmai pentru a justifica decizia delegației ruse de a părăsi sesiunea plenară a Comisiei bilaterale (decizie care, așa cum știm cu toții, a fost dictată din alte precepte[4]); al doilea element constă în contestarea clară și oficială (adică prin hotărâre sinodală) a primatului Patriarhiei Ecumenice în spațiul ortodox, pe motiv că textul de la Ravenna, aprobat de toate Bisericile Ortodoxe (desigur, cu excepția Bisericii ruse), decretează primatul episcopului în ceea ce privește cele trei niveluri ale structurii eclesiastice a Bisericii (local, provincial și universal) într-un mod care susține și asigură primatul primului tron al Bisericii Ortodoxe.
Textul care exprimă poziția Patriarhiei Moscovei vis-a-vis de «problema» (așa cum este numită) primatului în Biserica sobornicească nu neagă – la nivel teoretic sau protocolar – nici sensul și nici esența primatului. Iar, din acest punct de vedere, putem spune că până aici este corect. Mai departe, însă, încearcă să introducă (în mod indirect, așa cum vom vedea în cele ce urmează) două distincții privitoare la sensul primatului:
1. Distincția dintre primatul eclesiologic și cel teologic
Această primă tentativă de diferențiere nu face altceva decât să pună în opoziție primatul eclesiologic, așa cum este aplicat acesta în viața Bisericii, și primatul teologic, așa cum este înțeles acesta în cadrul teologiei. Astfel, textul Patriarhiei de la Moscova este obligat să adopte o distincție inovatoare între primatul «prim» al Domnului și primatele «secundare» («various forms of primacy… are secondary») ale episcopilor, deși mai târziu, în același text, va fi exprimată ideea că episcopul Îl întruchipează pe Însuși Hristos (cf. 2:1), fapt care pare să sugereze că primatele sunt echivalente sau, cel puțin, asemănătoare, iar nu pur și simplu omofone. Chiar și formularea scolastică a acestei distincții dintre primatele «prime» și «secundare» denotă vădita contradicție existentă.
Pe de altă parte, separarea Eclesiologiei de Teologie (sau de Hristologie) implică consecințe dintre cele mai nefaste atât pentru prima, cât și pentru cea din urmă. Din moment ce Biserica este Trupul lui Hristos și expresia revelatoare a vieții treimice, e clar că nu putem vorbi despre diferențieri și distincții plăsmuite de mintea omenească, care nu fac altceva decât să distrugă unitatea tainei Bisericii, taină în care se contopesc atât formulările teologice (în sensul strict al cuvântului), cât și cele hristologice. În caz contrar, viața bisericească s-ar rupe de teologie, devenind o simplă instituție administrativă sterilă. La fel, teologia, dacă e ruptă de viața și structura Bisericii, se transformă într-o simplă preocupare academică neroditoare. Așa cum afirmă Î.P.S. Ioánnis, mitropolit de Pergámos, «separarea instituțiilor administrative ale Bisericii de dogmă nu este numai sortită eșecului, ci este și periculoasă»[5].
2. Separarea diverselor niveluri eclesiologice
A doua tentativă de diferențiere pe care o întreprinde textul Patriarhiei de la Moscova se referă la cele trei niveluri ale structurii eclesiastice a Bisericii. Aici pare să cadă centrul de greutate al textului cu pricina. Iată ce se spune în acest text: într-un fel se înțelege și se aplică primatul la nivelul episcopiei locale, în alt fel la nivelul unei «arhiepiscopii autocefale» (al unui Sinod eparhial autocefal) și într-un cu totul alt fel la nivelul întregii Biserici (cf. 3: «Due to the fact that the nature of primacy, which exists at various levels of church order [diocesan, local and universal] vary, the functions of the primus on various levels are not identical and cannot be transferred from one level to another»).
Așa cum susține textul cu pricina, nu numai cele trei primate se diferențiază între ele, ci și sursele lor: primatul episcopului local izvorăște din succesiunea apostolică (2:1); primatul capului unei Biserici autocefale provine din alegerea sa de către Sinod (2:2), iar primatul capului Bisericii universale provine din locul acestuia din Diptice (3:3). Așadar – conchide textul cu pricina – cele trei niveluri și primatele atribuite acestora nu pot fi comparate între ele, așa cum se întâmplă în textul de la Ravenna, fundamentat pe canonul 34 apostolic.
Vedem aici încercarea disperată a deciziei sinodale de a face din primat ceva de natură externă și, prin urmare, străin de persoana protos-ului (primului). Credem că acesta este motivul pentru care Patriarhia Moscovei insistă atât de mult în stabilirea surselor primatului: protos-ul trebuie rupt de sursa primatului, astfel încât să fie receptorul primatului, iar nu izvorul lui. Oare această rupere implică și autonomizarea primatului? Pentru Biserică, instituția este întotdeauna ipostaziată în persoană. Niciodată nu vom întâlni o instituție impersonală, așa cum ar fi primatul fără protos. Trebuie precizat, de asemenea, faptul că primatul protos-ului este ipostaziat de locul, de Biserica locală, de regiunea geografică pe care acesta (protos-ul) o conduce[6]. Este important, deci, să aruncăm o privire asupra consecințelor poziției Bisericii ruse, care conține o serie de contradicții logice și teologice:
a) Dacă protos-ul este receptorul primatului său, atunci primatul poate exista în mod independent, adică fără protos, ceea ce e cu neputință. Acest lucru se vede clar în motivele invocate pentru justificarea primatului la nivel eparhial (provincial) și ecumenic. Mai exact, la nivel eparhial, izvorul primatului este considerat a fi Sinodul eparhial. Poate, însă, să existe sinod fără protos? Observăm, deci, că legătura dialectică dintre protos și Sinod la care face referire Canonul 34 apostolic (dar și Canoanele 9 și 16 al Sinodului de la Antiohia, conform cărora Sinodul fără protos este considerat incomplet) este anulată de dragul unei legături unilaterale, în virtutea căreia cei mulți îl reprezintă pe unul, adică pe protos, lucru care intră în contradicție clară cu logica comună, conform căreia protos-ul este elementul constitutiv și chezașul unității celor mulți[7]. Un alt doilea exemplu care ne ilustrează perfect imaginea contradicției logice este cazul Dipticelor. În acest caz, simptomul este considerat a fi cauza, iar semnificatul este confundat cu semnificantul. Dipticele nu reprezintă izvorul primatului la nivel inter-provincial, ci expresia sa sau, mai degrabă, una dintre expresiile sale. Mai exact, Dipticele constituie expresia rânduielii și ierarhizării Patriarhiilor și Bisericilor autocefale, ierarhizare care presupune existența unui protos (și apoi existența unui al doilea, al treilea, ș.a.m.d.). Nu pot, deci, Dipticele să stabilească ordinea ierarhică a primatului, prin care ele însele sunt instituite.
Pentru o mai bună înțelegere a acestor poziții inovatoare ale Patriarhiei de Moscova, să vedem ce consecințe ar avea ele dacă le-am aplica în viața Sfintei Treimi, care este adevăratul izvor al oricărui tip de primat («Așa zise Domnul, Regele lui Israel și Izbăvitorul său, Domnul Savaot: Eu sunt cel dintâi» – Isaia 44, 6)[8].
Dintotdeauna Biserica a înțeles persoana Tatălui ca fiind prima («monarhia Tatălui»)[9] în comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi. Dacă am urma logica inovației Bisericii Moscovei, atunci ar trebui să conchidem că Dumnezeu-Tatăl nu este cauza fără de început a Dumnezeirii și Paternității («Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care își trage numele orice neam, în cer și pe pământ» – Efes. 3, 15-16), ci receptorul propriului Său «primat». Și de unde îl primește? De la celelalte persoane ale Sfintei Treimi? Cum să presupunem așa ceva fără să anulăm ordinea teologiei, așa cum scrie sfântul Grigorie Teologul sau, mai rău, fără să răsturnăm sau, mai bine zis să «amestecăm», relațiile dintre persoanele Sfintei Treimi? Poate oare să preceadă Fiul sau Sfântul Duh Tatălui?
b) Atunci când textul Sfântului Sinod al Bisericii ruse nu acceptă să recunoască un «ierarh ecumenic» («universal hierarch») sub pretextul că ecumenicitatea unui asemenea ierarh anulează egalitatea sacramentală dintre episcopi («eliminating the sacramental equality of bishops» – 3:3), pur și simplu formulează un sofism. În ceea ce privește gradul preoției, desigur că toți episcopii sunt egali. Însă nu sunt și nici nu pot fi egali ca episcopi ai anumitor orașe. Sfintele canoane (de pildă, Canonul 3 al Sinodului II Ecumenic, Canonul 28 al Sinodului IV și Canonul 36 al Sinodului Quinisext) ierarhizează orașele, atribuindu-le unora statutul de Mitropolie, iar altora statutul de Patriarhie. De asemenea, ierarhizează patriarhiile între ele, oferindu-le unora statutul de protos, iar altora statutul de dévteros (secundare), ș.a.m.d. Nu toate Bisericile locale sunt egale în ceea ce privește ordinea și valoarea. Faptul că un episcop nu este niciodată episcop dacă nu are o anumită sarcină, o anumită eparhie, ci mai degrabă conducătorul unei Biserici locale, adică episcopul unui anumit oraș (trăsătură care reprezintă un element și o condiție sine qua non pentru hirotonirea în episcop), înseamnă că episcopii sunt ierarhizați în funcție de Biserica care le-a fost încredințată (în consecință, funcția de mitropolit este diferită de cea de patriarh; la fel, valoarea vechilor Patriarhii, consolidată în cadrul Sinoadelor Ecumenice, este diferită de valoarea noilor Patriarhii). Într-o astfel de ierarhizare, este de neconceput să nu existe un protos[10].
Recent observăm că se aplică principiul unui nou tip de primat, primatul numerelor, în baza căruia cei care contestează în zilele noastre primatul ecumenic canonic al Bisericii-Mamă dogmatizează postulatul străin de tradiția Bisericii, conform căruia «ubi russicus ibi ecclesia russicae», adică unde sunt ruși, acolo e și jurisdicția Bisericii ruse.
De-a lungul istoriei seculare a Bisericii, protos-ul a fost episcopul Romei. Însă, întrucât, a fost întreruptă comuniunea euharistică cu acesta, protos-ul Bisericii Ortodoxe a devenit Arhiepiscopul de Constantinopol, așa cum reglementează canoanele bisericești. În cazul acestuia, observăm coincidența unică a tuturor celor trei niveluri de primat, adică la nivel local (arhiepiscop de Constantinopol – Noua Romă), la nivel eparhial (patriarh) și la nivel ecumenic sau universal (patriarh ecumenic). Acest triplu primat îi conferă anumite drepturi și privilegii, precum: dreptul de a face recurs, dreptul de a oferi și de a anula autocefalia (patriarhia de Ohrid, Pecs și Târnava, etc.), drepturi pe care Patriarhul Ecumenic le-a exercitat și în cazul unor noi patriarhii, care nu au apucat să fie validate prin hotărâri ale Sinoadelor Ecumenice și dintre care prima este cea a Moscovei. Primatul Patriarhiei de Constantinopol în nici un caz nu are de-a face cu Dipticele, care, așa cum am spus mai devreme, exprimă și confirmă o ierarhie deja existentă (pe care Patriarhia Moscovei o neagă categoric în textul cu pricina, deși în unele locuri pare să o accepte în mod indirect). Dacă vrem să vorbim despre un singur izvor de primat (în Biserica Ortodoxă), atunci acesta este persoana Arhiepiscopului de Constantinopol, care, ca arhiereu, este primus inter pares (primul între egali), însă, ca arhiepiscop de Constantinopol și, implicit, Patriarh Ecumenic, este primus sine paribus (primul fără egali).
Sursa: http://www.patriarchate.org/documents/primus-sine-paribus-elpidophoros-lambriniadis
Acest text constituie răspunsul oficial al Patriarhiei Ecumenice adresat textului formulat de Patriarhia Rusă cu privire la chestiunea primatului. Textul Patriarhiei Ruse poate fi citit, în traducere, aici: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2014/01/13/patriarhia-moscovei-primatul-biserica/
[1] Cităm și trimitem la versiunea engleză a textului (Position of the Moscow Patriarchate on the problem of primacy in the Universal Church), așa cum a fost publicată pe site-ul oficial al Patriarhiei de Moscova: https://mospat.ru/en/2013/12/26/news96344.
[2] Menționăm aici și alte cazuri de auto-izolare: absența Patriarhiei de Moscova de la Congresul Bisericilor Europene (Conference of European Churches) sau practica reprezentanților acestei Biserici de a săvârși Sfânta Liturghie separat de reprezentanții celorlalte Biserici Ortodoxe, închiși în sediile Ambasadelor Federației Ruse, oridecâteori se ivește ocazia săvârșirii unei Liturghii panortodoxe.
[3] În această privință s-a pronunțat deja Preasfințitul Chrysóstomos, Mitropolit de Messinía, într-un articol recent publicat (30 decembrie 2013) pe site-ul http://www.romfea.gr/diafora-ekklisiastika/21337-2013-12-30-03-52-35.
[4] Mai multe despre cele ce s-au petrecut la Ravenna în anul 2007 și despre consecințele dureroase (așa cum le-au numit observatorii romano-catolici) ale acestora, vezi în cartea lui Aidan Nichols, Rome and the Eastern Churches (San Francisco: Ignatius, second edition 2010), pp. 368-369: «In October 2006 [sic], the commission resumed its discussions at Ravenna, though the event was marred by a ‘walkout’ on the part of the Moscow patriarchate’s representative. Bishop Hilarion’s protest was caused not for once by the wrongdoings, real or imagined, of the Catholic Church but by the presence of a delegation from the Estonian Orthodox church, whose autocephaly, underwritten by Constantinople, is still denied in Russia. His action demonstrated, of course, the need precisely for a strong universal primacy so as to balance synodality in the Church […] The decision of the Moscow patriarchate in October 2007 to withdraw its representatives from the Ravenna meeting… was not only an irritating impediment to that dialogue; it was precisely the sort of happening that makes Catholics think the orthodox need the pope as much as the pope needs them».
[5] «Ο Συνοδικός Θεσμός: Ιστορικά, Εκκλησιολογικά και Κανονικά Προβλήματα» (Instituția Sinodală: probleme istorice, eclesiologice și canonice), în Theología 80 (2009), pp. 5-6.
[6] Astfel, patriarhul de Antiohia, deși își are sediul de mult timp în Damasc, rămâne patriarhul Antiohiei în virtutea faptului că Damasc se află în regiunea geografică aflată sub jurisdicția acestei Biserici.
[7] Vezi articolul Mitropolitului de Pergamos, Ioánnis, «Recent discussion on Primacy in Orthodox Theology», în vol. The Petrine Ministry: Catholics and Orthodox in Dialogue, îngrijit de Walter Cardinal Kasper, New York: The Newman Press, 2006, pp. 231-248. Vezi și idem, «Η Ευχαριστιακή Εκκλησιολογία στην Ορθόδοξη Παράδοση» (Eclesiologia Euharistică în Tradiția Ortodoxă), în Theología 80 (2009), p. 23.
[8] Referitor la acest subiect, m-am pronunțat și în cadrul conferinței ținute la Facultatea de Teologie «Holy Cross» din Boston, din care cităm aici doar un mic fragment: «Indeed, in the level of the Holy Trinity the principle of unity is not the divine essence but the Person of the Father (“Monarchy” of the Father), at the ecclesiological level of the local Church the principle of unity is not the presbyterium or the common worship of the Christians but the person of the Bishop, so to in the Pan-Orthodox level the principle of unity cannot be an idea nor an institution but it needs to be, if we are to be consistent with our theology, a person» (http://www.ecclesia.gr/englishnews/default.asp?id=3986).
[9] «Cât despre noi, noi cinstim monarhia Tatălui», scrie sfântul Grigorie Teologul în Cuvinte Teologice, III (PG 36, 76). Noțiunea de «monarhie» corespunde «rânduielii teologiei» (V, PG 36, 164). Preasfânta Treime nu reprezintă o federație de persoane. Deci să nu ne scandalizeze faptul că sfântul Grigorie vorbește despre monarhia și primatul lui Dumnezeu-Tatăl.
[10] Acest argument a fost formulat cu claritate de către John Manoussakis în articolul său, «Primacy and Ecclesiology: The state of the question», în volumul colectiv Orthodox Constructions of the West, îngrijit de Aristotle Papanikoláou și George Demacópoulos, New York: Fordham University Press, 2013, p. 233.
