Biserica, Societatea și Statul în Rusia: Modalități de Cooperare

Eminența Voastră, Reverendissime Cardinal Schönborn, distinși invitați,

Ne-am adunat aici pentru a discuta pe marginea unor probleme de actualitate, precum relația dintre Biserică și Stat, dialogul dintre Biserici în contextul procesului de migrație globală, poziția pe care o ocupă religia în viața socială și misiunea socială a Bisericii.

Subiectele propuse conferențiarilor de către organizatorii acestui seminar au o legătură directă cu misiunea Bisericii Ortodoxe Ruse în ziua de astăzi. Aș dori să vorbesc mai pe larg despre raportul dintre Biserică și Stat în Rusia, având în vedere că în ultima vreme au avut loc dezbateri aprinse pe această temă, atât în Rusia cât și în străinătate.

De-a lungul istoriei milenare a Statului Rus, relația dintre Biserică și puterea seculară a avut o evoluție sinuoasă. Pe întinderea a aproape o mie de ani începând cu Încreștinarea Vechii Rusii din 988 până la Revoluția din 1917, relația dintre Biserică și Stat a cunoscut diferite abordări. Forma și fondul acestor raporturi depind într-o mare măsură de contextul istoric, precum și de personalitățile ierarhiei bisericești și conducătorii statului.

De pildă, în perioada cuprinsă între 988 și 1488, anul obținerii autocefaliei Bisericii Ruse, statul sprijinea și promova credința ortodoxă fără a interveni în chestiunile interne ale Bisericii. În epoca următoare cunoscută sub denumirea de Perioada Moscovită (din 1448 până în 1589), se întâmpla adeseori ca stăpânirea cnezatului să nesocotească echilibrul acestui așezământ, ca și principiul mutual al non-imixtiunii, prin înlocuirea unui ierarh al Bisericii incomod cu unul loial.

Conform spuselor istoricului bisericesc Anton Kartașev, „la scurtă vreme de la nașterea Bisericii Ruse mitropoliții săi se vor confrunta cu autoritatea copleșitoare a Cneazului Moscovei care va dobândi titulatura de Țar și se va autoproclama, în mod implicit, conform modelului bizantin, patron al tuturor creștinilor ortodocși. În același timp, întronizarea și soarta mitropoliților începe să depindă la fel de mult de voința personală a Ţarului Moscovei, după cum se petrecea odinioară în Constantinopolul care astăzi este în ruine”.[1]

În 1589, Sinodul din Moscova prezidat de Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolei a consfințit întronizarea primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, Iov. Modelul relației dintre Biserică și puterea seculară în prima perioadă a Bisericii Ruse Autocefale s-a dovedit a fi o copie a relației Biserică-Stat după cum era întemeiată în Imperiul Bizantin, sub forma așa-zisei simfonii dintre Biserică și puterea statală.

Introducerea Cabinetului Patriarhal a constituit la vremea ei o consecință logică a evoluției istorice a Creștinătății Răsăritene în condițiile în care Patriarhiile Ortodoxe din Orientul Mijociu aflate în secolul al XVI-lea sub autoritatea statală a Musulmanilor, cereau sprijinul și protecția Bisericii Ruse și a monarhilor statului rus. Alegerea unui Patriarh a dat un statut deosebit nu doar Bisericii, dar și autorității supreme a statului în care, în sfârșit, se trezea conștiința de succesor al basileilor bizantini.

Petru I este cel ce a abolit instituția Cabinetului Patriarhal, punând început așa-zisei Perioade Sinodale din Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse. Desființarea Cabinetului Patriarhal și formarea Sfântului Sinod Guvernamental în 1721 – acesta activând de fapt ca un minister printre celelalte organisme guvernamentale conduse toate de o putere absolută seculară, Procuratorul Șef – a însemnat începutul unei perioade de secularizare și subordonare a Bisericii față de Stat.

Se întâmpla uneori ca Țarii să numească ca Procurator Șef persoane care, eufemistic vorbind, nu erau tocmai fără de pată nu doar din punct de vedere moral, dar și din prisma vederilor religioase. Secularizarea a continuat sub domnia Țarinei Ecaterina a II-a care a secularizat domeniile mănăstirilor, subminându-le astfel existența.

Anul 1917 a însemnat un moment de cotitură atât pentru Biserica Rusă cât și pentru întreg Imperiul Rus, marcând începutul haosului și terorii războiului civil în care toți luptau împotriva tuturor. Astfel, în Rusia se împlineau în mod desăvârșit cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: „Va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și se vor scula copiii împotriva părinților și-i vor ucide. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.” (Mt 10, 21-22)

Sinodul local din 1917-1918, întrunit în contextul colapsului întregului stat și a ordinii sociale, a fost ținut pentru reinstaurarea Cabinetului Patriarhal. În 1918, puterea sovietică a eliberat un decret cu privire la Libertatea de Conștiință, la Biserică și Sectele Religioase. Acest decret afirma principiul separației Bisericii față de Stat și de Instrucția Școlară. Toate organizațiile religioase și-au pierdut statutul de entități legale, dreptul de a deține proprietăți și de a strânge donații. Prima Constituție Sovietică din 1918 definea clerul și cinul monahal drept elemente situate în afara câmpului muncii, nerecunoscându-le, din acest motiv, drepturile electorale.

Copiii membrilor clerului au fost lipsiţi de dreptul de a accede la instituții superioare de învățământ. Autoritatea supremă s-a identificat cu persoana lui Lenin și apoi a lui Stalin care l-a înlocuit pe acesta începând o epocă de represiuni asupra propriului său popor la o scară fără precedent, soldată cu milioane de victime. Biserica era aproape complet distrusă, ierarhia și preoții fiind executați fără nici un fel de investigații sau proces, bisericile aruncate în aer, mănăstirile și seminariile teologice închise.

Decretele privind „Separația Bisericii față de Stat și de Instrucția Școlară” și „Asociațiile Religioase” adoptate în 1929 au scos Biserica Ortodoxă Rusă în afara legii. Prigoana împotriva clerului și a credincioșilor scădea uneori în intensitate, iar alteori izbucnea din nou cu mai mare putere, după cum s-a întâmplat în perioada antebelică, precum și postbelică. Numărul mărturisitorilor din Biserica Ortodoxă Rusă întrece cu mult mulțimea mucenicilor creștini din primele veacuri ce au mărturisit dinaintea stăpânirii păgâne romane.

Procesele politice desfășurate la sfârșitul secolului XX în URSS au dus la colapsul Imperiului Sovietic. În 1990, în Rusia a fost adoptată „Legea Libertății de Conștiință și a Organizațiilor Religioase”, care de fapt desființa baza legală a procesului de exterminare a Bisericii. Consiliul de Afaceri Religioase a fost lichidat, iar organizațiile religioase și-au recăpătat baza legală de desfășurare a activității proprii, precum și statutul de entități legale. Biserica a recâștigat dreptul de a deține proprietăți, de a se implica în activitatea economică, de a întemeia instituții educative pentru copii și adulți, precum și dreptul liber de colportaj al cărților religioase.

Legea de față a fost adoptată în 1997, reflectând de altfel schimbările profunde ce au avut loc în domeniul politic și socio-economic. Prin această lege se dispuneau o serie de măsuri fundamentale în ceea ce privește cooperarea dintre Stat și comunitățile religioase.

Analiza noutăților juridice pe care le aduce această lege demonstrează că, în ceea ce privește raportul dintre Stat și organizațiile religioase, Rusia a adoptat un model diferit față de cel predominant în lume, și anume cel de „Biserică Recunoscută”. Legea promovează principiile de bază pe care se întemeiază relațiile dintre Biserică și Stat, consfințite prin Constituția Rusă din 1993.

În anul 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a emis un act important, Fundamentele Concepției Sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse care, printre alte lucruri, reprezintă rezultatul reflecțiilor teologice privind raportul dintre Biserică și Stat atât în trecut cât și în prezent. Voi puncta afirmațiile-cheie pentru a conferi o mai bună reprezentare a atitudinii Bisericii în această privință.

În primul rând, Biserica a admis faptul că Statul este o componentă necesară a existenței umane în această lume coruptă de păcat, în care atât individul cât și societatea în întregul ei au nevoie să fie protejate față de manifestările periculoase ale păcatului. Cu toate acestea, Statul nu este un scop în sine sau o valoare autonomă, ci mai curând un instrument prin care trebuie îngrădită răspândirea păcatului în lume. Vechiul și Noul Testament legitimează stăpânitorii statului să facă uz de puterea și autoritatea lor pentru a ține în frâu răul și a sprijini binele văzut ca pe unică conștiință morală în existența statului (de ex. Rom 13, 1-7, I Petru 13-16).

Știm din Istoria Bisericii că Sfinții Apostoli învățau creștinii să se supună autorităților (cf. Tim 2, 2), deși la acea vreme Biserica era persecutată atât de autoritățile iudee cât și de stăpânirea Imperiului Roman. Biserica menține o poziție de lealitate față de Stat, însă mai presus de această exigență a lealității rămâne, desigur, misiunea sa dumnezeiască de mântuire a sufletelor credincioșilor indiferent de condițiile exterioare și de împrejurări.

În al doilea rând, creștinii ar trebui să evite a da un caracter absolut puterii Statului, înțelegând limitele acestuia. Ar trebui să înțeleagă că valoarea Statului este una imanentă și temporală ce se justifică prin însăși existența păcatului în lume, și ca urmare, a necesității de a combate acest flagel. Autoritatea fără frică de Dumnezeu înclină să săvârșească nenumărate abuzuri și ajunge până la autodivinizarea conducătorilor, istoria dându-ne o mulțime de exemple în acest sens.

În al treilea rând, natura Statului diferă față de natura Bisericii. Biserica este întemeiată în mod nemijlocit de Însuși Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos; în vreme ce instituția divină a autorității statale se naște în cursul istoriei în mod mediat. În timp ce menirea Bisericii este de a călăuzi sufletele credincioșilor spre viața cea veșnică, scopul Statului este de a le asigura bunăstarea aici și acum. Statul este o parte imanentă a „acestei lumi”, în vreme ce în Împărăția lui Dumnezeu în care Hristos va fi „tot în toate” (Col 3, 11) nu este loc de strâmtorări, de potrivnicie între om și Dumnezeu și, în consecință, dispare și necesitatea instituției Statului.

În al patrulea rând, conștiința Bisericii este aceea că bunăstarea temporală este de neconceput în condițiile nerespectării normelor morale. Din acest motiv, sarcinile și lucrarea Bisericii și a Statului pot coincide în această privință. Statul are capacitatea fie de a crea oportunitatea Bisericii de a-și duce la capăt misiunea, fie de a sabota lucrarea Bisericii, mergând chiar și până la persecuție. În felul acesta, autoritatea Statului se judecă pe sine dinaintea Adevărului și, în cele din urmă, își scrie propriul destin.

În al cincilea rând, din prisma Bisericii, natura seculară a Statului nu presupune în mod automat excluderea religiei din orice sferă a vieții sociale, refuzul dreptului Bisericii de a se implica în soluționarea unor probleme sociale semnificative sau a dreptului său de veto asupra acțiunilor întreprinse de autoritățile Statului.

Biserica este o instituție importantă a societății civile și este firesc să se bucure de atenție și considerație. Mai exact, Biserica are dreptul de „a atrage atenția Statului că este inadmisibil să cultive convingeri și să întreprindă acțiuni ce ar face posibil controlul total asupra vieții individului, ar putea influența concepțiile sau relațiile acestuia cu alți membri ai societății, să afecteze morala personală, a familiei sau a unei întregi comunități, să aducă atingere simțămintelor religioase, identității culturale și spirituale a unei etnii întregi sau să amenințe darul sacru al vieții”.[2] Principiul separației dintre Biserică și Stat aplicat la condițiile actuale presupune doar divizarea termenilor de referință între Biserică și autoritatea statală, precum și non-imixtiunea în afacerile interne ale celeilalte părți.

În al șaselea rând, Biserica nu ar trebui să-și atribuie sarcini ce sunt proprii aparatului de stat, și anume, de a se opune păcatului prin violență, de a face uz de puterea seculară sau de funcția restrictivă sau coercitivă a puterii statale. În același timp, Biserica are dreptul de a face apel la autoritatea Statului în utilizarea acestei funcții în anumite cazuri particulare.

În cele din urmă, în lucrarea sa socială, filantropică, educațională, precum și în desfășurarea unor alte proiecte semnificative din punct de vedere social, Biserica are nevoie de asistență și sprijin din partea Statului. Domeniile de cooperare dintre Biserică și Stat sunt vaste, incluzând, printre altele, promovarea instituției familiei, a maternității și a creșterii copiilor, educația și formarea etico-religioasă și patriotică, lucrarea socială, asistența în mediul penitenciar, acordarea de burse de studiu în domeniul umanitarismului, activitatea culturală și artistică, precum și promovarea Păcii la nivel național și internațional.

Toate prevederile de mai sus permit Bisericii Ortodoxe Ruse să își desfășoare lucrarea în societatea contemporană și să dezvolte o relație de dialog cu puterea statală.

În ziua de astăzi, membrii Bisericii Ruse se implică în mod activ în diverse proiecte coordonate de către Biserică atât pe cont propriu, cât și cu concursul organismelor sociale din diferite domenii de activitate. Actualmente, Biserica și instituțiile guvernamentale își unesc în mod constructiv eforturile și dezbat împreună diverse probleme. Biserica are astfel oportunitatea de a mărturisi Adevărul Evangheliei dinaintea poporului și conducerii Statului, și de a-și exprima opinia pe marginea unor tematici semnificative din punct de vedere social atât pe plan național, cât și global.

Ca exemplu de dialog între Biserică, Societate și Stat în domeniul Educației, putem aduce în discuție proiectul ce vizează introducerea în toate regiunile Rusiei a disciplinei Noțiuni de bază în Cultura Religioasă și Etica Seculară. În țara noastră există prevederi legale cu privire la introducerea în școlile publice a materiilor dedicate studiului principiilor morale, a tradițiilor culturale și istorice ale Ortodoxiei, precum și a altor religii ale lumii, sau, ca alternativă, a eticii seculare. Părinții au dreptul de a alege materia corespunzătoare acestui curs.

Au fost inițiate, de asemenea, demersuri în ideea revitalizării clerului militar. In prezent, există 240 de posturi vacante pentru preoți ofițeri, 814 de preoți fără grad militar desfășurându-și activitatea liturgică în Armata Rusă.[3]

Biserica Rusă se implică activ, de asemenea, în asistența socială. Biserica Ortodoxă construiește aziluri și orfelinate; se îngrijește ca bătrânii, bolnavii și cei fără adăpost să primească ajutor; intervine și în tratamentul și reabilitarea dependenților de alcool și droguri, în reintegrarea acestora în contextul social, ca și în calificarea și reconversia lor profesională.

În aproape toate eparhiile Bisericii noastre, episcopii au numit preoți slujitori care să facă misiune pastorală în penitenciare. La ora actuală, în mediul penitenciar își desfășoară activitatea un număr de 905 preoți.

Biserica Rusă este activă și în afirmarea poziției sale pe teme actuale precum cele din agenda Națiunilor Unite, a Consiliului Europei, a Organizației pentru Siguranță și Cooperare în Europa, și a altor organizații internaționale. O atenție deosebită este acordată și în sensul întăririi relațiilor cu organismele guvernamentale și societățile civile din alte țări (inclusiv prin intermediul contactelor diplomatice cu ambasadele și consulatele prezente în Moscova). Scopul acestor eforturi este de a face cunoscută și cetățenilor altor țări poziția Bisericii vizavi de probleme arzătoare cu o componentă etică dominantă. Printre acestea se numără eutanasia, avortul, legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex și traficul de persoane.

Revirimentul ce se petrece în Biserică și extinderea lucrării sale, creșterea autorității acesteia în cadrul societății și cooperarea cu puterea statală în anumite domenii au provocat reacții negative în anumite sfere sociale. În mass-media se vorbește în mod obsesiv de „întrepătrunderea Bisericii cu Statul”, de „clericalizarea societății” și altele de felul acesta. Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril al Moscovei și al întregii Rusii, adresându-se în 2013 Sinodului Bisericii Ruse, amintea din nou de faptul că „Biserica nu intervine în chestiunile ce țin de guvernarea Statului, iar Statul nu intervine în problemele specifice ale Bisericii, dar atât una cât și cealaltă parte conlucrează în beneficiul poporului”.[4]

Păstrăm convingerea puternică că natura seculară a statului nu presupune în mod automat expulzarea Bisericii din spațiul public sau marginalizarea acesteia într-un „ghetto”. Biserica Ortodoxă Rusă nu este doar o instituție socială ce a avut un rol imens din punct de vedere istoric în dezvoltarea instituției statului rus și a formării spirituale creștine a poporului rus, ci reprezintă și o importantă parte a societății civile moderne. In virtutea acestui fapt, este cât se poate de legitim ca Biserica să se simtă îndreptățită a primi confirmări ale lucrării sale. Iar în momentul de față, în aceste timpuri de relativă stabilitate pentru Biserică, sunt cât se poate de grăitoare cuvintele Sfântului Tihon, Patriarhul Moscovei, care nu cu mult înainte de moartea sa a spus: „Privind fără teamă la soarta viitoare a Sfintei noastre Ortodoxii, vă rugăm, iubiții noștri copii, să faceți ceea ce este bine plăcut lui Dumnezeu și fie ca fiii fărădelegii să nu afle niciodată cale de izbândă”.

***

Pentru a exprima și un punct de vedere diferit, vă prezentăm în continuare comentariul aparținând unui creștin american de etnie rusă, Rostislav, comentariu făcut vizavi de prelegerea ținută de ÎPS Ilarion și postat pe siteul American Orthodox Institute www.aoiusa.org

Ca ortodox rus din America și membru al OCA (Orthodox Church in America), nu pot decât să dau din umeri când întâlnesc afirmații de genul acesta ce totdeauna par a veni din nepăsare, prefăcătorie, aducându-mi în minte acea leneșă clipire din ochii vicleni ai lui Bill Clinton.

Este un exemplu tipic de declarație politică și o încercare de realizare a unui simulacru de factura legendarului satului Potemkin (în jurul anului 1787, Grigori Potemkin a ridicat o falsă așezare pe malurile fluviul Nipru în ideea de a fabrica peste noapte o așa-zisă „realitate” menită să o inducă în eroare pe împărăteasa Ecaterina a II-a ce urma să viziteze Crimeea – sintagma a ajuns să fie folosită în ziua de astăzi în domeniul politicii și al economiei, pentru a descrie [la modul literal sau figurat] o construcție sau un demers concepute pentru a da o aparență impresionantă realității, n.tr.), pentru ca în final să vii cu ceva de genul: „Totul e nemaipomenit de bine!”

Nu toate lucrurile sunt nemaipomenit de bune în Biserica Rusă. Dimpotrivă, se pare că asistăm la un colaps mai pronunțat decât cel din 1917.

În ziua de astăzi, Biserica Rusă este, în mod neoficial, Biserică de Stat, comportându-se deseori în diaspora precum o Ambasadă Rusă, cu toate implicațiile pe care le presupune o astfel de poziție. E adevărat, a fost la fel și înainte de Revoluție, dar atunci guvernul era, măcar cu numele, pravoslavnic în vreme ce Biserica era o instituție întemeiată și sprijinită de Stat. Acest fapt a condus, în timp, la o mai puternică infrastructură a Bisericii, o sporită influență și pondere asupra societății, deși totul era sub pumnul de fier al lui Pobedonosțev (n.tr. însemnat om de stat și consilier a trei dintre țarii Rusiei).

La ora actuală, însă, Biserica promovează persoane care din punct de vedere politic sunt atât abile cât și obediente față de autoritățile Statului; aceste persoane nu trebuie neapărat să fie lideri spirituali angajați în propovăduirea Evangheliei. Astfel de persoane trăiesc pe picior mare. Constituie o castă aparte, care nu se amestecă cu cetățeanul de rând, de multe ori disprețuindu-l pe acesta în mod profund. Nu sunt tocmai preocupați de „reîmbisericirea” Rusiei, ci sunt mai mult decât mulțumiți de a trece cu vederea probleme precum adulterul promovat de noul regim politic, și tot felul de alte „lucruri sensibile moderne” sau inadvertențe și inconsecvențe de natură teologică și ecleziastică, iar toate acestea în numele Ortodoxiei.

Se construiesc, într-adevăr, biserici și restaurează unele biserici, mai ales în Moscova, însă în ținuturile îndepărtate ale Siberiei și în alte regiuni, nu în aceeași măsură, mai ales în locurile în care sectele protestante mituiesc oficialitățile locale pentru a-și desfășura nestingherite lucrarea lor de prozelitism printre cei ce sunt creștini doar cu numele, convertindu-i în schimbul a câteva ajutoare ce nu conțin decât lucruri de strictă necesitate precum pasta de dinți și hârtia igienică. Astfel de articole sunt văzute de către majoritatea populației ca bunuri de lux.

În timp ce înalte fețe ierarhicești rulează relaxat în limuzine și vând bilete la „evenimente” precum sfințiri și târnosiri de biserici, oamenii din popor sunt lăsați de izbeliște, în prada pornografiei, a băuturii și a subculturii de tip McDonald’s, a-ți permite să mănânci un Big Mac ajungând să fie mult mai important decât să primești Sfânta Împărtășanie. A trecut o generație de la căderea Comunismului și iată că deja îmbrățișează tot duhul lumesc, ateismul, senzualismul, fanteziile cât mai extravagante și nihilismul.

Da, avem catedrale mărețe și slujbe strălucind de atâta fast, rugăciune minunată, din toată inima… contra unei taxe. Ortodoxia Rusă din ziua de astăzi administrată de Instituția Patriarhiei funcționează de prea multe ori după modelul lăutarilor tocmiți pe bani.

Dar banii nu ajung la clericii mărunți sau la funcționarii Bisericii, ci finanțează din plin „celebrități” precum Mitropolitul Alfeev și promovează cultul personalității pus pe seama credinței prost înțelese. Cu adevărat, în loc să se îngrijească de mântuirea sufletelor, acesta se străduiește să îl imite cât mai bine pe Bach și să compună piese clasice pentru Papă.

Patriarhia Moscovei a eșuat, iar actuala administrație „evanghelică” a Patriarhului Chiril, condusă de Mitropolitul Ilarion și Părintele Vsevolod Chaplin s-a dovedit a fi pe departe mai netrebnică și mai incompetentă decât cea din epoca mai moderată și mai duhovnicească a Patriarhului Alexie II, perioadă în care s-a înregistrat un oarecare câștig cultural, și în care credința ortodoxă nu era atât de asaltată.

Prin urmare, situația actuală a Bisericii Ruse este catastrofală.

În funcție de ce studiu luăm în considerație, în medie, mai puțin de 5% din credincioșii ortodocși ruși merg la biserică în fiecare Duminică, mai puțin de 1% postesc în mod regulat și mai puțin 10% iau parte la slujbele ce au loc cu prilejul Nașterii Domnului Iisus Hristos și al Sfintelor Paști. Patriarhia Moscovei a ajuns să postuleze ideea că „apostazia de la Ortodoxie nu este greșită în mod inerent, căci există și alți creștini care cred în Hristos, după cum există și credincioși din alte religii care cinstesc pe același Dumnezeu…”

Absolut tot, de la lumânări până la Taina Sfintei Spovedanii, reprezintă o afacere pentru cler și structura Bisericii, practică ce atinge proporțiile unui fel de industrii spirituale, liturgice, de multă ori pronunțat parazitară. Sistemurile de tip „Treby” și taxele de cult substituie adeseori misiunea pastorală care de multe ori se rezumă la așa-zisa „duhovnicie timpurie” (n.tr. un curent ce domnește actualmente în mediul monastic al Patriarhiei Moscovei, și anume practica unor tineri călugări de a se autodeclara călăuzitori duhovnicești înzestrați de la Dumnezeu cu un har aparte în ideea de a aduna în jurul lor mulțimi de credincioși cărora le spală creierele până ce aceștia cred cu tărie că sunt păstoriți de adevărați Stareți), aceasta având loc atunci când un cleric merge prea departe cu duhovnicia, pervertind căutarea spirituală (n.tr. și dependența psihologică) a fiilor săi duhovnicești.

În tot acest timp, oameni precum Mitropolitul Alfeev se declară în favoarea unirii cu Roma, a renovaționismului, a oricărei forme de inovație și mijloc de a „nivela asperitățile”, folosindu-se de starea de fapt actuală a Ortodoxiei în care predomină ignoranța la scară mare privind cultura religioasă, precum și de ortopraxie pentru a promova într-un mod destul de fățiș aduceri la zi (n.tr. termenul original „aggiornamento”, din lb. italiană, fiind de inspirație romano-catolică) ce contravin în mod flagrant cu Tradiția Bisericii Ortodoxe și cu atitudinea adoptată de-a lungul istoriei de către Biserica Ortodoxă Rusă.

În timp ce acest fenomen crește mereu în intensitate, credinciosul rus de rând este educat în școli secularizate, nereligioase, în contextul unei culturi post-creștine în care a să fie cât se poate de ușor să ignori valorile religioase, savurând mai presus de orice o porție de cartofi prăjiți însoțiți de obișnuita sticla de vodcă, apoi senzațiile tari date de sex, violență și, în general, tot ceea ce ține de subcultura McDonald’s.

Când stau și mă gândesc la martiriul Părintelui Daniil Sisoev și la faptul că anumite elemente din administrație (și chiar din Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei) erau atunci precum acei „căldicei ce se vor jeli din pricina Lui în loc să scoată strigăte de izbândă”, având un aer de genul “așa i-a trebuit dacă n-a avut altceva de făcut decât să încerce să convertească musulmani” și altele de felul acesta, tind să cred că nihilismul și anti-evanghelismul pe care această clică le promovează caracterizează starea de lucruri actuală din Patriarhia Moscovei.

Această atitudine este o parodie, o abominațiune și reprezintă un afront la adresa moștenirii Ortodoxiei Ruse. Din păcate, la aceasta se rezumă lucrarea administrației vremurilor noastre, în care vedem bătrânii batjocoriți, activitatea misionară puternic obstrucționată, regimul actual fiind mai mult preocupat de a promova funcționarii în rândurile clerului inferior decât oamenii cu suflet curat ce iubesc Poporul lui Dumnezeu.

Prin urmare, n-ar fi prea dur să numim decadență rușinoasă actuala administrație și ceea ce au putut acești oameni să facă din Biserica post-comunistă.

Deși instituția Oberprocuratorului a constituit o enormă greșeală și un mare abuz față de Biserica Rusă, vestigiile tăcute ale acestei erori sunt încă prezente, mai ales acolo unde printr-un simplu semn de încuviințare (și o tranzacție bancară) sau chiar printr-un memoriu cu un limbaj violent, autoritățile Statului intervin acum în viața Bisericii Ruse. Iar aceasta se datorează unor oameni cu totul incompetenți ce urmăresc atingerea propriilor obiective în dauna Ortodoxiei.

O întoarcere la un sistem apostolic de administrație ar fi ideal, dar după cincisprezece secole de simfonie sau de parodie protestantă/secular-ateistă a acesteia, iată că astăzi Bisericii Ortodoxe îi lipsesc atât adevărații conducători, cât și spiritualitatea trebuincioasă unei asemenea tranziții.

Există, totuși, un model de simfonie ce ar putea funcționa îndeajuns de bine în ziua de astăzi pentru a face posibilă această tranziție. In cazul cu totul special al Bisericii Rutene, între secolele XV și XVII, au apărut frățiile laice, compuse din reprezentanți ai tuturor claselor sociale, care au educat masele și au format credincioși ortodocși râvnitori care au acționat ca un corp de control în contextul pericolului iminent al apostaziei Uniei (n.tr. hotărâre a Mitropoliei a Kievului și a toată Rusia de a rupe relațiile cu Patriarhul Ecumenic al Constantinopolei și de a intra sub autoritatea Papei Romei, 1595-1596), ajutând Biserica Ruteană din acea epocă să vegheze asupra finanțelor, bunului mers al administrației, și dându-și concursul în lucrarea de misiune ortodoxă. In felul acesta, Statul Cazac Rutean a ajuns să aibă o Ortodoxie mult mai intens trăită decât însăși Rusia Moscovită.

În mod ideal, în lumea noastră contemporană, acesta este tipul de simfonie și de împreună-lucrare ce ar trebui instaurat pentru a eradica decadența cruntă a actualei administrații patriarhale. Toate aceste idei erau pe cale de a fi formulate la Sinodul Întregii Rusii din 1917-1918, dar au fost deturnate atât de persecuția sovietică, căreia i s-a raliat „Biserica Vie”, cât și de mișcarea separatistă „naționalistă”.

Astăzi, Biserica Rusă trebuie să pună accent pe regândirea modului de viață și pe evanghelizarea holistică a societății ruse, să genereze un cadru în care toate resursele culturii laolaltă cu filantropia, educația, sănătatea, pe scurt societatea rusă în întregul ei, să fie orientate înspre recreștinarea Rusiei Ortodoxe. Pentru a realiza aceasta este nevoie de formularea unui obiectiv foarte clar care să activeze acea componentă atavică și, din păcate, la ora actuală doar nominală, a „religiozității patriotice” și să propovăduiască poporului rus pe Hristos cel Răstignit și Înviat în ei pentru propășirea vieții lor, dând astfel contur unei vieți ortodoxe cu forță integratoare și unei societăți care să se nască dintr-o viețuire centrată pe rugăciune, viață liturgică, comunitate, păstrarea unor rânduieli de viață, organizare temeinică, Împărtășanie, în deplină cunoștință a Evangheliei și a scrierilor Sfinților Părinți. Acel Obriad (n.tr. Tradiția Noastră) după cum este numit în rusa veche, dar atingând proporțiile unei ontologii culturale generalizate, afirmate prin viețuirea de zi cu zi. Ca să o spun de-a dreptul, Biserica Rusă nu are nevoie de o nouă aristocrație care să trăiască regește în timp ce majoritatea populației trăiește în mizerie – nu are nevoie decât de viață ortodoxă.

Biserica Rusă trebuie să fie regândită de așa natură încât să devină mai ușor de administrat, iar nu să fie administrată de la centru, pentru a face posibilă apariția unor noi autonomii și, da, a unor autocefalii, și pentru a putea a fi prezentă la fața locului când este chemată a răspunde la nevoile credincioșilor și ale misiunilor ortodoxe din Eurasia. Biserica Ucraineană ar trebui să devină autocefală pentru a putea recreștina populația ruteană și rusă ce trăiește în aceste ținuturi și să combată apostazia uniată, ca și prozelitismul sectar. La fel, se impune o astfel de conducere autonomă locală și în Bielorusia, în Țările Baltice, în Asia Centrală, Siberia, Karelia, Rusia de Sud, în zona Munților Caucaz, precum și în străinătate.

Da, limba veche folosită fie în legătură cu sau independent de ideea de Biserică Slavă este de mult depășită. Ideea de Biserică Slavă poate fi, însă, conservată și readusă la măreția de altădat’ prin nașterea conștiinței în mintea și simțirea oamenilor că prin tot ceea ce se slujește în limba veche și se aduce slavă lui Dumnezeu în mănăstiri, catedrale, în anumite biserici și capele, Biserica Slavă își face în continuare simțită prezența, în misiunile din Eurasia aceasta devenind, un proiect de „studiu aprofundat”, având în vedere că aici slujbele în grai vechi sunt de cel mai mare folos.

Așadar, Biserica Rusă trebuie să răspundă chemării de aducere la adevărata credință a întregii Eurasiei.

La urma urmelor, Biserica Rusă are nevoie de sprijinul guvernului în calitate de Biserică independentă de Stat (sau federație [Colegiu Patriarhal], Biserici Ruse/locale), fiind subvenționată printr-un sistem de suport (nu ca cel al Germaniei), pentru întreținerea și extinderea bisericilor, a instituțiilor caritabile, școlilor, mănăstirilor, spitalelor, orfelinatelor, centrelor de angajare și adăposturilor pentru persoane defavorizate, a frățiilor laice, a organizațiilor pentru ajutor umanitar, etc., prin care Biserica Rusă să facă misiune la nivelul întregii societăți.

Cumpărarea ierarhiei cu lux și opulență, în condițiile abandonării misiunii de reînnoire a Bisericii Ruse, a însemnat o târguială ieftină din partea Statului, fapt ce a costat mult mai scump Biserica Ortodoxă Rusă. Acest Stat, ca succesor al tiranicului regim bolșevic, datorează Bisericii Ruse atât o restructuralizare avantajoasă, cât și o restaurare legislativă și financiară.

Trebuie totuși să fie cineva care să poată menține administrația bisericească cinstită. Tocmai de aceea ar trebui reformate frățiile laice, subvenționate de la stat și învestite cu dreptul de a acționa liber în tandem cu administrația patriarhală pentru a preveni toate erorile și decadența actualei administrații.

Biserica Rusă are nevoie de Trupul și Sângele lui Hristos în lucrarea sa de evanghelizare patristică și administrație socială întemeiată pe principii corecte, făcându-și simțită prezența în toate sectoarele societății cu dragoste, dragoste lucrătoare și rigoare, ajutorare plină de iubire a celor lipsiți și oropsiți. Vindeți Rolex-urile și Maybach-urile și lăsați ca toate resursele de care beneficiază Biserica să fie puse cu adevărat în slujba Bisericii – adunarea credincioșilor uniți prin Sfânta Euharistie!

Eu sunt avantajat aparținând de Biserica Ortodoxă din America, căci acest lucru îmi permite să înțeleg și pe cei ce înclină să denigreze Biserica Ortodoxă Rusă din America de Nord, într-o așa măsură încât să îmi exprim credincioșia față de Patriarhia Moscovei și de Biserica Mamă privind lucrurile din perspectiva moștenirii istorice mărețe, iar nu din prisma persoanelor care o conduc, căci felul în care văd eu administrația Bisericii nu are nici o legătură cu această parodie. Avem și noi, e adevărat, alunecări de aceeași factură – unele au încetat să mai lucreze, altele sunt încă active – Pronia lui Dumnezeu însă ne-a dăruit și puterea de a ne îndrepta pe sine (deși implicațiile sunt adânci, nu putem decât să căutăm spre mai bine). Suntem liberi și neîngrădiți, având întreg potențialul de a ne dezvolta Biserica noastră locală.

Biserica Mamă, pe de altă parte, e la răscruce de drumuri, în condițiile în care tendințele demografice de secularizare, islamizare, ca și structurile politice nu favorizează lucrarea ei de misiune, dar nici subzistența ei. În ultimii zece ani, dacă e să ne bizuim pe rezultatele unuia din studiile cele mai serioase, cantitatea de „ortodox declarat” a scăzut de la 70% la 64% din populație. Felul în care se prezintă acum lucrurile cu administrația aflată la putere nu poate conduce decât înspre mai rău.

Noi, aici în Biserica Ortodoxă din America, am așteptat mai mult de douăzeci de ani pentru a fi în stare să acceptăm că s-a greșit în mod sistematic, ajungându-se la o administrație coruptă ce împovărează Biserica noastră locală, spoliindu-ne resursele care ar trebui să ducă mai departe lucrarea de misiune ortodoxă. Am suferit și ne-am făcut vinovați, cel puțin la nivel izolat, de microcosmos, de aceleași boli ce asaltează în ziua de astăzi Biserica Mamă. Prin urmare, putem vedea obiectiv lucrurile și spune deschis că administrația actuală a Patriarhiei Moscovei este o mare eroare, și că se impune o intervenție imediată care să aibă repercursiuni la nivelul întregului sistem pentru a restaura cu adevărat modul de organizare al aparatului administrativ al Bisericii Ruse.