Sfântul Isaac Sirul: lacrimile și întoarcerea omului la Dumnezeu – partea I
27 January 2014
Sfântul Isaac Sirul, Manuscris rusesc, sec. XV
În concepţia ierarhică a Sfântului Isaac Sirul despre treapta celor create este pus un accent deosebit pe o relaţie corectă între Făcător şi făptură. Imboldul spre pocăinţă şi întristare pentru păcat sunt modelate de această concepţie şi este fundamentat, aşa cum tradiţia biblică sugerează, pe o atitudine faţă de Dumnezeu ce ar putea fi caracterizată ca teamă sau uimire. În interpretarea psihicului uman de către Sfântul Isaac, frica este strâns înrudită cu iubirea de Dumnezeu. Printr-un răspuns adecvat la iubirea lui Dumnezeu, omenirea poate deveni părtaşă la viaţa în Hristos, iar Isaac socoteşte că această dorinţă este definitorie pentru viaţa celui ce plânge.
Sfântul Isaac consideră că pasul elementar în întâlnirea mistică cu Dumnezeu este sentimentul de frică, pe care Khalife-Hachem îl socoteşte ca fiind „virtutea principală a treptei celor create”. Această concepţie despre Dumnezeu reprezintă prima afirmaţie a lui Isaac din primul său cuvânt:
„Frica de Dumnezeu este începutul virtuţii. Iar despre ea se spune că e rodul credinţei” (Cuvântul 1, p. 25).
În alt loc el enumeră frica, căldura credinţei şi „certarea lui Dumnezeu”, ca reprezentând cele trei chipuri prin care omul „se poate apropia de dragostea lui Dumnezeu” (Cuvântul 56, p. 280). Prin frica de Dumnezeu omenirea înaintează, de vreme ce prilejurile de împrăştiere sunt îndepărtate (Cuvântul 1, p. 27). Cuvântul al treilea spune limpede că practica virtuţilor duce la cunoaştere duhovnicească, dar recunoaşte că „amândurora le premerge frica şi dragostea; iar dragostei îi premerge iarăşi frica” (Cuvântul 44, p. 231). Frica nu ar trebui să umbrească iubirea faţă de Dumnezeu: mânia Sa stârnită de nelegiuirile oamenilor se naşte din blândeţea Sa iubitoare, care L-a făcut să făurească toate. Iubirea lui Dumnezeu poate fi precum dulceaţa „ce picură necontenit în inima noastră ca mierea dintr-un fagure” (pp. 339-340). Din milă vrea Dumnezeu ca păcătosul să se pocăiască şi să fie restaurat în Dumnezeu, ca şi în oameni, mila derivă dintr-o iubire compătimitoare, fiindcă „este durerea mişcată de har, ce se apleacă cu împreună pătimire [spre tot omul]” (Cuvântul 58, p. 299).
Atunci când făptura răspunde la iubirea lui Dumnezeu, se împlineşte o transformare proporţională cu iubirea simţită (Cuvântul 24, p. 137). Omenirea atinge vârful umanităţii când trăieşte ca chip al lui Dumnezeu; a arăta milă altora este, aşadar, plăcut lui Dumnezeu: despre aceasta se vorbeşte limpede în Cuvântul 1, unde Isaac sfătuieşte pe cei care doresc să „aibă părtăşie cu Dumnezeu în minte… în dobândirea acelei simţiri a plăcerii care nu este robită de simţuri”, să „urmărească milostenia, care, când se va afla în lăuntrul tău, ia în tine chipul acelei Sfinte Frumuseţi cu care te-ai făcut asemenea”. Prin atitudinea milostivă se „sădeşte în suflet, fără mijlocirea vreunui oarecare timp, pe lângă unirea întru slavă şi strălucire, împărtăşirea de dumnezeire” (Cuvântul 1, p. 31). Accentul pus de Isaac pe mila lui Dumnezeu este strâns legat de iubirea reciprocă dintre Dumnezeu şi omenire şi, aşa cum s-a observat deja, este un aspect al gândirii sale, conform lui Hansbury, care a făcut să fie privit cu suspiciune.
Frica de Dumnezeu nu este doar frică de pedeapsă, care poate fi înlăturată de lacrimi. Este, de asemenea, frica de a pierde iubirea Sa. Sfântul Isaac numeşte iad starea în care omul conştientizează faptul că a păcătuit împotriva iubirii; „chinul iubirii” este mai chinuitor decât orice altă pedeapsă (Cuvântul 84, p. 423). Atât iubirea, cât şi frica de Dumnezeu pot da naştere stării înaintemergătoare necesare pentru mântuire, şi aceste izvoare diferite iau în considerare varietatea de stări omeneşti, şi se manifestă în forme diferite:
„Unul se smereşte din frica de Dumnezeu şi altul se smereşte din bucurie. Smereniei din frica de Dumnezeu îi urmează bunătatea însoţită de simţiri bine orânduite şi o inimă zdrobită în toată vremea. Iar smereniei din bucurie îi urmează multă simplitate şi o inimă ce creşte şi nu mai poate fi înfrânată” (Cuvântul 58, p. 300).
Sfântul Isaac zugrăveşte relaţia dintre omenire şi Dumnezeu ca fiind asemănătoare cu cea dintre un copil şi un părinte iubitor, dar drept. Copilul simte pentru Dumnezeu atât iubire, cât şi frica de a-L nemulţumi. Această frică previne mulţumirea de sine, fiindcă a fi încrezător în sine „este ca şi cum omul ar fi luat otravă de moarte. Căci până şi la fiii cei adevăraţi şi nemincinoşi zece părţi de dragoste trebuie amestecate cu cinci părţi de frică”( acest cuvânt se află numai în siriacă). Omul desăvârşit trebuie să afle echilibrul cuvenit între nădejdea născută din pocăinţă şi teama de puterea lui Dumnezeu (Cuvântul 70, p. 354). Imitarea milei lui Dumnezeu ajută la găsirea şi menţinerea acestui echilibru, de vreme ce este „durerea mişcată de har, ce se apleacă cu împreună pătimire [spre tot omul]” (Cuvântul 58, p. 299). Conştientizarea milei lui Dumnezeu şi pocăinţa pentru faptul că L-a întristat şi s-a despărţit de Dumnezeu prin păcat duce la lacrimi în timpul rugăciunii. Ele sunt un semn că pocăinţa sufletului a fost acceptată şi că sufletul a înaintat către „pământul curăţiei străvăzătoare” (Cuvântul 6, trad. Miller (1984), p. 53).
Accentul pus de Isaac Sirul pe iubire şi milă, înrădăcinate în frica de Dumnezeul Cel Viu, reprezintă o dovadă explicită de ascultare a celor două mari porunci. Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu ar trebui, de asemenea, să-şi iubească aproapele. Această iubire este dovedită de părtăşia voluntară la suferinţele celorlalţi oameni atât din dorinţa de a-L imita pe Hristos, cât şi din cauza filiaţiei cu El. Frica de Dumnezeu Tatăl este domolită de un răspuns iubitor faţă de alţi oameni, manifestat prin părtăşia la suferinţa şi încurajarea conştientizării greşelilor fiecăruia pentru a fi curăţit de ele prin lacrimi. De asemenea, a fi părtaş la acest aspect al călătoriei confraţilor noştri, explică Isaac, reprezintă încorporarea necesară în moartea şi învierea lui Hristos Însuşi. El scrie multe despre suferinţă, adoptând întru totul interpretarea paulină despre suferinţa care îngăduie să ne conformăm lui Hristos. Mai degrabă decât să se axeze, pe suferinţa ca pedeapsă pentru păcat, aşa cum face Vechiul Testament, el o interpretează ca fiind un proces de rafinare, de vreme ce „nu există virtute care să nu aibă înjugată cu ea strădania neîncetată” (Partea a II-a, Cuvântul 10, 13, trad. Brock (1995), p. 27). Suferinţa poate duce la primirea unor descoperiri pline de bucurie încă din această lume, mai ales prin aprofundarea sincerităţii rugăciunii. Suferinţa este adusă asupra copiilor neascultători de un Părinte iubitor, Care ştie că prea multe lucruri dulci fac rău copilului. Aşa cum afirmă în Cuvântarea 30: „Cel care-şi ucide fiul dându-i să mănânce miere nu se deosebeşte de cel care-şi ucide fiul cu un pumnal” (p. 338).
Asemănător, disciplina este înfăptuită din iubire părintească; într-adevăr, el susţine abordarea testată de timp a „retragerii tainice a iubirii Sale” pentru a-şi îndrepta copiii. A interpreta suferinţa care poate să apară drept consecinţă a disciplinei părinteşti ca fiind de fapt pedeapsă înseamnă a înţelege greşit scopul, ne spune Isaac, de vreme ce ţinta acesteia este de a „insufla în noi iubire şi teamă”; „blânda compătimire a lui Dumnezeu şi generozitatea Sa nemăsurată… nasc multe primejdii, dar El face din har pedeapsa mică, totul pentru a spori în noi iubirea faţă de El” (Cuvântul 36, trad. Miller (1984), p. 161). Aşadar, a pătimi suferinţa este un dar dumnezeiesc care demonstrează grija providenţială a lui Dumnezeu pentru omenire: prin faptul că îngăduie ca „sfinţii” Lui să fie încercaţi, Dumnezeu Se arată ca „Răscumpărător al lor”. Suferinţa este, de asemenea, un fenomen omenesc, care trebuie să fie răbdat pe pământ pentru a primi răsplata vieţii de apoi.
Sfântul Isaac înţelege că slăbiciunea omenească stimulează nădejdea că suferinţa va fi trecătoare şi că, după o perioadă de deznădejde, va urma o mare bucurie, aşa cum soarele străluceşte mai puternic după trecerea norului. Suferinţa precede obligatoriu bucuriei, aşa cum amărăciunea fructului necopt precede dulceaţa lui. Tendinţele encratiste ale lui Isaac îi oferă un câmp larg în care să preamărească neajunsurile vieţii pământeşti şi nevoia de a lupta cu adversitatea afectivă şi fizică pentru a fi restaurat după asemănarea Creatorului. El, de asemenea, susţine acceptarea benevolă a încercărilor şi asumarea vinei ca ajutoare pentru dobândirea smereniei.
Deosebit de relevant în acest context, Isaac acordă o deosebită importanţă suferinţei care ia forma tânguirii sau a plânsului. El susţine cu tărie că un astfel de plâns şi tânguire nu ar trebui să fie deznădejde sau disperare. Nu este loc pentru disperare, fiindcă nimeni nu e lipsit de ajutor, dacă se pocăieşte. Îl citează pe Sfântul Apostol Petru ca exemplu de persoană care s-a întristat pentru păcat, dar a fost iertat după o „scurtă vreme de plâns”, dovedindu-se că greşeala lui nu era de neiertat.
Sfântul Isaac Sirul consideră că plânsul sau „întristarea cea după Dumnezeu” (II Cor. 7, 10) pune în practică cele două mari porunci. Acesta dovedeşte iubire faţă de Dumnezeu prin disponibilitatea de a primi pedeapsa Sa şi prin participarea la pătimirile lui Hristos, în special când părtăşia la întristarea lui Hristos este o călătorie singuratică, aşa cum se cuvine unui ihiyadutha. Prin asumarea căii Crucii, sfinţii lui Dumnezeu păşesc pe urmele lui Hristos, Care „a desăvârşit această cale după ce a răbdat El Însuşi astfel de lucruri” (Cuvântul 60, trad. Miller (1984), pp. 293-294). Plânsul dovedeşte iubirea faţă de aproapele, prin întristarea pentru păcate care îi desparte de iubirea de Dumnezeu. Isaac afirmă limpede că, de vreme ce omul este alcătuit din trup şi suflet, această iubire faţă de Creator şi de aproapele trebuie să aibă o expresie fizică, dar şi noetică:
„Dar în porunca a doua, care este iubirea de oameni, potrivit cu alcătuirea îndoită a firii lor, trebuie să-şi arate grija pentru lucrarea ei în chip îndoit. Căci ceea ce împlinim în cuget în chip nevăzut voim să împlinim şi în trup la fel… Căci precum omul s-a făcut din două părţi, din suflet şi trup, aşa de toate ale lui trebuie să se poarte grijă în chip îndoit, după alcătuirea lor îndoită” (Cuvântul 30, p. 165).
Cu alte cuvinte, a plânge cu cei care plâng înseamnă a împlini a doua mare poruncă şi prin aceasta se deschide uşa mântuirii. Mai mult, de aici rezultă că este răscumpărată persoana umană în deplina sa integritate. „Alcătuirea sa îndoită” este o oglindă a firii îndoite a lui Hristos, iar dobândirea unității acestor părţi poate fi comparată cu a deveni încorporat în Hristos.
Continuare: Sfântul Isaac Sirul: lacrimile și întoarcerea omului la Dumnezeu – partea II
Citatele provin din Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, trad. Pr. Dumitru Stăniloae în Filocalia X, EIBMBOR, București 1981.
Sursa: Hannah Hunt, Plânsul de-bucurie-făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor sirieni şi bizantini, Editura Doxologia, Iaşi, 2013
