Bucuria vieţii duhovniceşti în învăţătura Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul

Cu ocazia recentei canonizări a Sfântului Cuvios Porfirie Kafsokalivitul, avem bucuria de a publica studiul profesorului Anéstis Keselópoulos de la Facultatea de Teologie din Tesalonic, având ca temă importanţa vieţii duhovniceşti, aşa cum reiese din învăţătura părintelui Porfirie. Fiindcă articolul a fost scris şi publicat înainte de canonizarea sfântului, în cuprinsul studiului, Cuviosul Porfirie este numit Gheronda şi Părintele.

Viaţa duhovnicească în învăţătura Părintelui Porfirie

Astăzi, când se vorbește despre viață spirituală și oameni ai spiritului – cel puțin în mediile jurnalistice – de obicei, gândul celor mai mulți dintre noi se îndreaptă imediat spre instituţii de învăţământ şi spre oameni care au avut succes în activitatea lor ştiinţifică sau artistică. În această situaţie se vorbeşte despre ,,spirit” şi ,,om spiritual”, şi, prin aceşti termen abstracţi se înţelege cultivarea anumitor aptitudini intelectuale, şi ataşamentul unor oameni faţă de anumite ideologii, sisteme sau concepţii despre lume şi univers.

Privit din această perspectivă, pare destul de straniu titlul ales pentru acest studiu, mai ales că în el se face referire la un om care a urmat doar prima clasă a şcolii primare, nu a fost adeptul vreunei anumite ideologii, nu a avut preocupări intelectuale, artistice ori scriitoriceşti. Pe de altă parte, Sfinţii Părinţii, vorbesc despre un om ca fiind duhovnicesc, atunci când el se află sub ,,lucrarea Duhului Sfânt[1], arătând, în acelaşi timp, că omul duhovnicesc, ,,din trei [lucruri] este alcătuit”: Harul Duhului din cer, minte raţională şi trup pământesc[2], care, trup, devine, desigur,  şi acesta duhovnicesc, când participă la lucrarea harului Duhului Sfânt.

Fără să-l fi cunoscut personal pe părintele Porfirie, doar citind cartea ,,Gheronda Porfirie Kafsokalivitul. Viaţa şi învăţăturile sale”[3], cineva, fără un efort prea mare, poate să tragă concluzia că gheronda a fost unul dintre aceşti oameni duhovniceşti, iar învăţătura lui conduce cu siguranţa şi precizia unui timonier spre adevărata viaţă duhovnicească. Cu toate acestea, nu doar conţinutul acestei cărţi, dar nici această temă despre viaţa duhovnicească însăşi, nu pot fi epuizate în cadrul unei prelegeri. De aceea, tot ceea ce va urma vor fi simple observaţii şi însemnări în legătură cu această temă. Amintindu-ne acea cugetare din antichitate, ,,Homer, doar prin Homer poate fi înţeles”, vom încerca, în continuare, ca, tot ceea ce va urma, să ne aducă mai aproape nu doar de duhul, dar şi de învăţătura părintelui Porfirie.

Părintele Porfirie nu deosebeşte viaţa duhovnicească de viaţa omului în ansamblul ei, nu pune bariere şi nici nu le separă, aşa cum facem noi, în general. El însuşi a dat mereu dovadă de integralitate, de aceea, nu a acceptat nici un fel de înstrăinare sau compromisuri în viaţa omului. Astfel, în timp ce acordă mare importanţă interesului pentru rugăciune şi pentru studiul Sfintei Scripturi, pentru imnografie şi slujbele bisericeşti, în acelaşi timp, recomanda plimbările în afara oraşului, drumeţiile la ţară, cultivarea pământului, creşterea florilor, legumelor, sădirea copacilor, şi subliniază că, ,,preocuparea pentru muzică şi artă, în general, face foarte bine sufletului”. Consideră că toate acestea lucruri acţionează ,,precum medicamentele”, care îl ajută pe om să se vindece[4].

El este acel om neîntinat şi cinstit, care vrea ca şi ceilalţi oameni să fie oneşti şi bucuroşi tot timpul. De aceea, vede toate lucrurile şi întreaga creaţie drept instrumente şi ajutoare care ne conduc către Hristos, care este Iubirea însăşi. ,,Toate sunt sfinte, şi marea, şi baia pe care o facem, şi bucatele pe care le mâncăm. De toate să vă bucuraţi. Toate acestea ne fac mai bogaţi, toate ne conduc spre marea Iubire, toate ne călăuzesc spre Hristos[5]”.

Când vorbea despre viaţa duhovnicească, gheronda Porfirie nu făcea niciodată referire la lucruri pe care le citise, ci vorbea doar din ceea ce el însuşi trăise şi experimentase. De aceea, şi cuvintele lui aveau siguranţa experienţei şi a legăturii personale cu tot ce poate fi mai măreţ şi mai însemnat, cu Hristos, care este totul. În acest sens, spunea:,,Când Îl afli pe Hristos, nu mai vrei nimic altceva, îţi ajunge, te linişteşti. Devii alt om. Poţi trăi oriunde, pentru că Hristos este peste tot. Trăieşti printre stele, în nemărginit, în ceruri cu îngerii, cu sfinţii, pe pământ, cu oamenii, cu plantele, cu animalele, cu toată creaţia, cu toţi şi cu toate. Oriunde există dragostea Lui Hristos, singurătate nu mai există. Te simţi bucuros, liniştit, împlinit. Nu mai simţi nici întristare, nici boala, nici încordare, nici frică, nici spaimă de focul iadului. Atunci, Hristos este în toate gândurile tale, în toate lucrările tale. Ai harul [Lui] şi,pe toate poţi să le înduri, pentru El. Poţi să înduri şi nedreptăţi pentru Hristos. Poţi să primeşti orice fel de nedreptate cu bucurie, pentru numele Lui. Când vine Hristos în inima ta, întreaga viaţă ţi se schimbă. Hristos este totul[6]”.

Această legătură a noastră este una tainică şi bazată pe iubire. Viaţa creştinului ,,este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu”(Coloseni 3, 3)[7]. Acelaşi mod de vieţuire şi acelaşi îndemn al Apostolului Pavel, îl întâlnim şi la gheronda Porfirie:,,Nimeni să nu vă vadă, nimeni să nu vă înţeleagă atunci când vă rugaţi Celui de sus. Totul să fie pe ascuns, tainic, aşa cum fac şi pustnicii. Vă amintiţi ce v-am spus despre privighetoare? În mijlocul pădurii, ea cântă. În linişte. Nimeni nu o vede, nimeni nu o aude. Nimeni. Ce frumos cântă ea acolo, singură…! Aţi văzut cum îşi umflă pieptul? Tot aşa se întâmplă şi cu cel care se îndrăgosteşte de Hristos. Dacă Îl iubeşte, i se umflă pieptul, stă să pleznească. Este emoţionat, îi amuţeşte glasul…[8]”.

După părintele Porfirie, viaţa duhovnicească nu presupune neapărat împlinirea, în mod obligatoriu, a unei lucrări anume, ci toată lucrarea creştinului trebuie să aibă drept scop dragostea pentru Dumnezeu. Pentru a întări şi a adeveri acest lucru, el dă exemplu dragostea omenească dintre bărbat şi femeie:,,Să vedem un exemplu din viaţa omului. Cel îndrăgostit nu poate să trăiască departe de persoana pe care o iubeşte, nici nu are nevoie să trimită chipul din minte în inimă, ci imediat ce vede chipul celei pe care o iubeşte, îi tresaltă inima. Când este departe şi se gândeşte la ea, iarăşi îi tresaltă inima. Nu e nevoie să facă altceva. La fel este şi cu Hristos. Desigur, în cazul acesta vorbim de lucruri dumnezeieşti. Dumnezeiască dragoste, eros dumnezeiesc, nu dragoste omenească. Este liniştită şi paşnică, dar, desigur mai adâncă, mai intensă. Şi, la fel ca în cazul iubirii omeneşti, atunci când nu vezi chipul celui iubit, suferi. Dar, şi când eşti aproape de chipul pe care îl iubeşti, suferi, te emoţionezi datorită iubirii ce i-o porţi, la fel, şi aici, suferi din dragoste şi, fără să îţi dai seama, începi să verşi lacrimi izvorâte din iubire, pioşenie, bucurie. Aceasta este adevărata evlavie[9]”.